Michel Folco, calai

Vitalie Sprînceană

Michel Folco „Doar Dumnezeu şi noi”
Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1992
Romanul lui Michel Folco este unul foarte SINGUR. Nu este vorba doar despre obiectul interesului de artist – călăii şi evoluţia statutului lor social pe parcursul veacurilor, o temă rar întâlnită în literatura universală. Abordările tradiţionale evitau aceste personaje lugubre ale cotidianului medieval.
Un roman cu titlul „Doar Dumnezeu şi noi” nu presupune prea mulţi eroi, chiar dacă personajele abundă.
Spaţiul narativ este de o pustietate uimitoare, de vreme ce punctele de reper ale povestirii sunt atât de puţine: Dumnezeu şi Noi (Noi, asta nu înseamnă în nici un caz mulţimea, ceilalţi, oamenii în general, ci Noi, cei iniţiaţi în ale morţii, adică călăii). Un relief artistic destul de sărac, am zice.
Structura timpului narativ este suficient de largă pentru a sublinia şi amplifica sugestiile spaţiului povestirii. Prin diferite tertipuri – memorii, istorii familiale, date istorice – autorul reuşeşte să întindă naraţiunea din secolul al XIII-lea (înfiinţarea baroniei de Bellerocaille) până în secolul XX (începutul primului război mondial) atât cât să reuşească să surprindă toate faţetele meseriei de călău precum şi procesele erozive la care a fost supusă aceasta pe parcursul secolelor..
Subiectul romanului este destul de simplu: bucătarul jupânului giuvaergiu Abel Crespiaget, Pierre Galine are proasta inspiraţie de a-i servi stăpânului său o supă cu raci prea sărată (l-a înţepat o albină în ochi). Înfuriat, Crespiaget îşi bate bucătarul până ce acesta îşi pierde cunoştinţa – „Nu se opri decât văzându-l pe Galine leşinat.” La ceva timp după aceadtă întâmplare, soţia jupânului Crespiaget naşte un băieţel, primul după cele cinci fete pe care-l încredinţează soţiei unui slujbaş. Bucătarul Galine ucide femeia, apoi şi copilaşul, apoi îl serveşte părinţilor săi sub forma unei umpluturi pentru roşii. „Gustarea” place şi mesenii cer „adaos”. „Galine a servit atunci mesenilor înfometaţi capul micului Desire artistic prezentat pe foi de lăptuci; în urechi şi în nări erau înfipte bucheţele de pătrunjel, nişte scobitori ţineau pleoapele ridicate.” După această „trebuşoară” bucătarul dispare. Pe urmele lui este pusă întreaga poliţie a baronatului care-l găsesc într-un târziu. Judecata îl condamnă la pedeapsa capitală: Pierre Galine urma să fie tras pe roată, apoi expus mulţimii până avea să-şi dea duhul.
Complicaţiile apar atunci când sentinţa instanţei de judecată trebuie îndeplinită. Cum regele Carol al VII-lea interzise judecătorilor să aducă ei înşişi sentinţa la împlinire, iar călăii din împrejurimi nu sunt disponibili, baronul Raoul Boutefeux este nevoit să angajeze un călău amator.
Sigur, nu este vorba de o colectare de CV-uri, expediate prin poştă sau e-mail, aşa cum ne-am obişnuit noi. Meseria este una neobişnuită (cea de călău), prejudecăţile sociale suficient de puternice şi periculoase pentru a otrăvi viaţa celui care se încumetă se practice o astfel de profesiune. Până la urmă un pungaş, pe numele sau Iustinian Trouve (Găsitul) Pibrac acceptă să-l execute pe Galine în schimbul eliberării sale.
Acest Iustinian este de departe, cel mai interesant erou. Se naşte probabil ca urmare a unei legături interzise, şi este găsit la poarta unei mănăstiri, cu nasul rupt, desfigurat probabil pentru a nu fi recunoscut. În mediul mănăstiresc al Evului Mediu, Iustinian Trouve învaţă să scrie şi să citească, să vorbească chiar latineşte, deşi studiile nu-l prea atrag. Este sedus mai degrabă de povestirile marinăreşti ale prietenului său Martin, individ care a călătorit destul, a fost rând pe rând pirat, negustor, şef al gardei personale a unui emir etc. Îndrăgostit de o prostituată de ocazie, altfel, în viaţa de zi cu zi, actriţă de circ, Iustinian fuge de acasă …drept în mâna poliţiei. Cu un aşa „CV” nu poate nutri mari speranţe de mobilitate socială. Viaţa Evului Mediu presupune doar câteva moduri de a-ţi schimba condiţia socială, majoritatea lor prin înşelăciune, forţă sau ambele. Iustinian nu este un copil cu înclinaţii criminale, din contra, crede că crede în Dumnezeu. Credinţa sa nu este ca cea a lui Alioşa Karamazov, deşi în unul din moemente îi seamănă – „ De ce a lăsat Dumnezeu să se întâmple aşa?” (adică să i se rupă nasul). Doar că, acea îndoială îl purifică pe Alioşa, în timp ce pe Iustinian îl aţâţă împotriva Divinităţii: „Iustinian plecă, îngrijorat pentru viitorul lui, dar puţin dispus să servească un Dumnezeu care îngăduise să i se taie nasul.” Mai degrabă eroul Iustinian este congruent, până la un punct, cu Smerdiakov. Credinţa sa este una practică, intuiţia prezenţei sau absenţei lui Dumnezeu, imediată. Altfel zis o credinţă geometrică: „Deci, în ciuda afirmaţiilor repetate ale Marelui Neostenit îl putea înşela pe Dumnezeu şi scăpa de vigilenţa Lui universală…Iustinian începea să întrevadă posibilitatea de a păcătui fără să fie pedepsit, cu condiţia să nu se lase prins. ” După cum s-a văzut, s-a lăsat totuşi prins până la urmă…Profesia de călău nu este mare lucru, dar oferă câteva avantaje certe: timp liber berechet, un respect social (care ţine locul prestigiului, chiar dacă amalgamul de sentimente negative, emoţii înfricoşătoare şi superstiţii ordinare ale oamenilor medievali cu greu poate fi numit respect, cu atât mai mult prestigiu), este abolit de grija zilei de mâine (este plătit de la bugetul de stat, cum am spune noi) şi este posesorul unui drept medieval interesant numit dreptul de havaj – în anumite zile ale săptămânii poate obţine, fără plată, mărfuri de la comercianţi şi meşteşugari…Poate doar funcţia de deputat oferă un set la fel de larg de privilegii astăzi…În plus, pentru Trouve a fi călău înseamnă a fi liber şi a nu fi nevoit să vâsleşti viaţa întreagă la galere (pedeapsa sa iniţială). Chiar dacă ezită puţin la început, sus-numitul Iustinian este destul de deştept pentru a înţelege care sunt avantajele (mai ales materiale) ale noi situaţii. Astfel se naşte o tradiţie „slăvită” a călăilor Pibrac care le conferă o aură mitologică (chiar dacă actul fondator este impur, josnic, banal şi chiar dezgustător ca orice act fondator, de altfel).
Din această prima parte a romanului ar mai fi de reţinut două scheme ce pot servi drept contrabalanţa argumentativă celor care se vor grăbi să-l condamne pe Iustinian Trouve şi meseria lui. Sunt scene care aruncă lumină asupra statutului pedepsei în Evul Mediu (epoca Ancien Regime), atât de bine explicată de Foucault, dar şi asupra altor „fire logice” ale execuţiilor medievale. Iat-o:
„Criminalitatea fiind privită ca un fel de lepră ce cuprindea cu încetul întreg regatul, judecătorii nu foloseau împotriva ei decât o singură măsură de profilaxie: eradicarea cât mai eficace a elementelor contaminate printr-o condamnare la moarte ori la galere. Temniţa în sine nu era o pedeapsă, ci un simplu loc de detenţie provizoriu în care inculpaţii îşi aşteptau procesul, apoi executarea sentinţei.” (p. 33)
„Baronul Raoul îl aprobă. Şi el era de părerea contelui-episcop, tânărul tâlhar se descurcase bine.
– Dacă tot veni vorba, cum de baronia dumitale are doar un simplu loc de expunere_ după câte ştiu, rangul dumitale te îndreptăţeşte să ridici spânzurători cu doi stâlpi…
– Сu patru, Monseniore, rangul meu mă îndreptăţeşte la patru stâlpi, răspunse sec baronul.[…]
– Crede-mă, vere, spectacolul câtorva spânzuraţi ciuguliţi de corbi este din cele mai convingătoare…şi edificatoare. De când n-ai mai osândit pe cineva la roată?
Baronul era vădit contrariat.
– A fost prima dată, Monseniore. Am o poliţie bună şi oamenii mei sunt paşnici. Nu prea au fost crime pe la noi. […] Cere să ţi se arate totalul încasărilor de la vamă de când a început tărăşenia asta şi până acum, apoi compară-l cu cel din anul trecut; ai să înţelegi mai bine de unde s-a născut dragostea mea pentru prea înalta dreptate.
Baronul, căruia nu-i plăceau alte secrete decât cele ale lui proprii, şi-a convocat perceptorul general care-i spuse că din ziua arestării lui Galine încasările de la cele trei porţi bătuseră toate recordurile. Beneficiile erau atât de mari încât îşi putea permite acum să înzestreze miliţia cu o sută de muschete noi.” (p. 124-125)
…A doua parte a romanului urmăreşte apusul Pibracilor, după loviturile suferite în urma revoluţiei Franceze, dar mai ales după Decretul Cremieux din 1870 care a abrogat mandatările din provincie, conferind monopolul execuţiilor capitale călăului din Paris. Hipolyte Pibrac (zis al Şaptelea) este ultimul călău practicant, ieşit şi el la pensie forţată şi îşi duce viaţa în castelul Pibracilor, din averile strânse de predecesori de-a lungul vremurilor. Din cei trei feciori ai săi nimeni nu doreşte să-i urmeze calea. Cel mai mare, Iustinian moare de tetanos, al doilea, Leon, devine brutar, iar mezinul Henri este ucis de o bandă de tâlhari. Tâlharii zidesc începuturile neamului Pibrac, ei marchează şi cântecul lor de lebădă.
Vremurile s-au schimbat, oamenii şi ei. Prejudecăţile cu care lumea, oamenii obişnuiţi împresoară cercul de demarcaţie între ei (oamenii normali) şi Pibraci (călăii, oamenii anormali) sunt şi o povară pe care unii Pibraci o rabdă, alţii, precum Leon, nu, deşi a fost instruit în baza unor tradiţii severe, deşi a practicat omorul animalelor ca tehnică educativă, deşi a învăţat din manuale serioase gen „Despre aplicarea corectă a caznei ordinare şi extraordinare”, „Tratat despre răstignire”.
Trecerea la normalitate este dificilă chiar dacă pentru asta Leon încearcă să-şi schimbe numele de familie, prilej cu care descoperă originea găunoasă a tradiţiei căreia i se închină cu atâta fast tatăl său. Unica sa speranţă e că, după moartea tatălui său va dărâma castelul acestuia pentru a şterge orice amintire despre Pibraci, despre meseria lor, despre faima lor.
Suprinzător, Saturnine, fiul lui Henri cel ucis la marginea pădurii dă dovadă de un real talent şi dorinţa de a continua meseria Pibracilor. Chiar dacă pentru moment nu prea sunt şanse reale de a-şi exercita profesiunea şi de a-şi aplica cunoştinţele deprinse de la bunic, Pibracii mai speră că nefericitul Decret Cremieux va fi abolit iar odată cu el va fi repusă în drepturi şi meseria lor. Doar că, vine primul Război Mondial iar odată cu el şi sfârşitul romanului.
Până la urmă romanul „Doar Dumnezeu şi noi” reuşeşte să acopere istoria unei profesiuni – cea a călăului, cu schimbările de statut, de conţinut şi de impact social pe care aceasta le-a comportat de-a lungul vremii narate. Fără mult patos pseudoumanist sau exaltare masochistă autorul reuşeşte să păstreze o distanţa faţă de eventualele implicaţii morale ale comportamentelor eroilor săi. Meseria de călău este una la fel ca multe altele. Şi are dreptate unul dintre eroi când se va revolta: „Soldaţii care ucid de-a valma oameni nevinovaţi sunt consideraţi până la urmă eroi, iar noi, cei care luăm vieţile celor mai periculoase elemente ale societăţii suntem înconjuraţi de un dispreţ laş!”
În linii generale, Folco reproduce logica explicativă a lui Foucault dar, subiectul său se pliază de minune pe „Reflecţiile despre ghilotină” ale lui Camus. Schimbările survenite sunt prezentate de obicei în mod fotografic (o fi fiind din cauza că autorul însuşi este un fotograf profesionist), ca nişte schiţe ale unei situaţii, fără referinţe de genul: „Înainte se făcea aşa…” Autorul prezintă de fapt un album, cu multe poze ale aceluiaşi act, al luării vieţii criminalilor, celor condamnaţi de societate, un act în toată splendoarea lui. Cititorului i se prezintă un set de fotografii, iar diferenţele trebuie să le găsească singur, chit că pot părea doar schimbări de decor. Astfel, execuţiile medievale au loc după-amiază, în orele de vârf, ca toată lumea să participe la ele. Mulţi orăşeni închiriază balcoanele dinspre eşafod în schimbul unei taxe deloc simbolice. Demnitarii de toate rangurile sunt prezenţi, ba chiar vin şi oaspeţi din străinătate. Din contra, execuţiile austere ale secolului XX nu impresionează. Reduse în spaţiul din cazarma închisorii acestea nu mai sunt spectacole ci simple acte de justiţie. Le lipseşte fastul şi mulţimea de gură cască ca decor, caracterul de petrecere şi de Publicitate. Execuţiile nu mai sunt ceva despre care se poate vorbi nestingherit. Chiar călăii se feresc de a le spune pe nume, preferând să le numească Înalte Lucrări. Altfel zis, se civilizează, conform teoriei de civilizare enunţate de Norbert Elias.
Pe acest fon, Hipolyte Pibrac pare un nobil de viţă veche, un individ care se opune procesului de civilizare, asociat de el unui proces de decădere, de regres şi întinare a vechilor idealuri. Limbii de lemn, alegoriilor el opune prospeţimea limbajului, expresiile precise la subiect, calculul rece, şi poate cel mai important lucru, ataşamentul faţă de meserie, respectul pentru profesiune, pentru munca de călău, o muncă cu nimic mai rea decât cea de grădinar. Optimismului Fin de XIX – eme Siecle, călăul Pibrac îi opune ideea că oamenii sunt aceeaşi, la fel de răi întotdeauna.
Curios că lumii atât de bine ierarhizate a călăilor Pibrac i se opune o lume flexibilă, viciată până în măduvă, naivă, avară şi în general plină de toate viciile. În afara unor nuanţe contextuale, peisajul sună oarecum cunoscut şi pentru noi. De exemplu: „Şi-a adus aminte de toţi acei obraznici papugii care-i asaltau pe cruciaţi în jurul Moscheei leagănului, al Muntelui Măslinilor sau al Sfântului Mormânt, propunându-le relicve felurite. Dobitocul cela de Gauthier Fendard făcea avere cu prepuţiul copilului Isus pe care-l expunea într-o capelă. „Dacă aş fi ştiut!”, se căina el amarnic amintindu-şi de potirul din sticlă suflată conţinând treizeci şi trei de picături din laptele Mariei, care i se propusese doar pentru o jumătate de besant. Şi ce să mai spui de acea bucată zdravănă din Adevărata Cruce, cu un cui de bronz încă înfipt în ea şi pătat de sânge uscat_ autenticitatea lor fusese garantată de vânzător care-i afirmase că pe vremea aceea strămoşii lui posedau un negoţ cu untdelemn de măsline pe Golgota şi că, aşa stând lucrurile, în noaptea de după răstignire…Beranger o refuzase, şi o cumpărase Bohemond, primind în plus pe gratis şi piatra cu care David îl ucisese pe Goliat. Şi cum să nu-l invidiezi pe Baudouin de Boulogne, fratele lui Godefroi de Bouillon? Îi surâdea norocul de când cumpărase un solz de peşte pe spatele căruia Isus călcase din nebăgare de seamă când traversase cu piciorul lacul Tiberiadei!”. Naivitatea acestor indivizi medievali ni se pare comică, însă faptele lor pălesc pe lângă mostrele de comportament ale unor semeni de-ai lor de peste veacuri. Cât costă, în comparaţie cu această pură dovadă de prostie cozile interminabile de la Oficiul Poştal Central din Chişinău atunci când se vorbea de iminenţa suspendării procedurii de acordare a cetăţeniei române? Sau tonele de sol de Ierusalim ce se vând ca pâinea caldă pe pieţele lumii? Asta nu înseamnă că afaceriştii au fost dintotdeauna şmecheri, ci că au putut să găsească, oricând şi oriunde, suficienţi naivi care să-i creadă. Sau, cum spunea cineva, mama proştilor este întotdeauna gravidă.
Uneori am probleme în a înţelege opţiunea unor scriitori pentru timpurile vechi, pentru Evul Mediu, pentru Antichitate, şi toate astea cu scopul de a ilustra şi de a critica nişte moravuri umane rele, nişte defecte aproape permanente (se presupune că în rai ele nu există). Şi pentru asta să citeşti tone de cărţi, cronici, arhive, la ce bun, dom-le, când există sfânta noastră tranziţie, mai întunecoasă decât orice Ev Mediu, mai vie decât închipuirile despre iad ale medievalilor?


Leave a Reply