Moartea lui Adrian Păunescu, și funeraliada quasi-națională cu tobe, bocitoare și ”frați siamezi” ce a urmat, a fost unul dintre rarele momente când despre poezie s-ar fi vorbit atât de mult. Circulau pe net, ziare și la tv cântece, versuri, interpreți, clipuri video și audio, interviuri, maxime și fragmente de metafore. Încât România/Moldova păreau a fi mai degrabă cluburi literare decât țări ”politice” sau economice.
Și n-ar fi fost nimic rău dacă națiunea se apuca să discute versuri după atâtea șiruri de gripe aviare, crize politice, violuri și alte din astea. Dar națiunea nu discuta: ea proclama – Eminescu a mai murit o dată, Păunescu e un sfânt.
Și cum se întâmplă în cazuri de astea, brusc poporul și-a dat seama că se pricepe la versuri, deci la poezie mai ditamai ca criticii literari și că distanța între poezie, fotbal și politică nu e, pe alocuri, atât de mare…Asta pe fonul unei tăceri suspecte a criticii literare (din evlavie creștinească, sau din frică obișnuită) și pe alt fon al deconstrucției lui Păunescu, făcută însă de personaje a căror credibilitate intelectuală e și ea subiect aprins de discuție – Vladimir Tismăneanu ori Andrei Cornea, ambii mult prea băsescieni, mult prea angajați politic încât să mai fie și crezuți…
Vacarmul necrofil e însă și un bun prilej de meditație pe marginea situației literaturii (în special poezia) în spațiile mioritice:
– rapid, ba chiar foarte rapid s-a topit (dacă o fi existat vreodată) granița dintre versificare și poezie. Mintea comună, neispitită de complexitățile ezotericităților poetice în care se scaldă noua poezie, acceptă drept poezie bună orice versificare ce se întâmplă să posede 2 calități: o oarecare rimă (că d-aia e poezie) și un oarecare apel sentimental (cum ar veni, să trezească sentimente, că noi simțim, da nu gândim).
Din această diviziune simbolică a muncii a rezultat o struțo-cămilă interesantă – proza ar trebui să se ocupe de gândire (de aia și n-o citește nimeni), iar poezia – de simțire, emoții și pasiune. Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate. Prozele poetice, pe de altă parte, mai ales din alea cu conținut sentimental intens ce storc lacrimi din melesteu, sunt binevenite, pentru că sporesc cantitatea de emoție în lume….Și asta-i așa de frumos.
– Dacă, cum a fost cazul lui Grigore Vieru sau Adrian Păunescu, poezia mai e și cantabilă (adică construită ca și cântec), nemurirea-i la o azvârlitură de băț iar calificative precum Eminescu, Luceafăr și restul nu par chiar atât de năstrușnice.
Într-un sens, poezia cantabilă e polimediatică – ea antrenează mai multe medii: muzică, text, interpret/voce – așa încât se construiește ca un spectacol mai complex (în pofida conținutului simplu al poeziei însăși), mai impresionant (urlete, voci, lacrimi, lumânări), mai social, adică colectiv (e făcută pentru a fi consumată între oameni) și din toate motivele astea, mai convingător.
S-ar putea ca hipertextualitatea de care se face atâta zarvă în poeziile contemporane să fi neglijat un aspect strategic: hiper-medialitatea, adică abilitatea de a apela la mai multe medii și canale de comunicare.
Oricât de hipertextuală n-ar fi poezia postmodernă, până la urmă se vede închisă tot în limitele textului/textelor (și rar de tot imagine), în timp ce poezia sentimentalistă marca Păunescu/Vieru/Goga/Coșbuc transcende aceste limite și angajează într-o horă complexă muzica, dansul, arta scenografică, decorul, costumul, actorul…
– nu prea există, în mediul românesc o clasă mijlocie a culturii (o fi emigrat la culesul căpșunilor în Spania) ce ar îndeplini două funcții complementare: să asigure un public suficient de numeros și competent poeziei zise elitiste, bune, academice, înalte (The Good Reader al lui Nabokov). Doi, să funcționeze ca translator (prin intermediul mass media, cluburi de lectură) al diferitelor tipuri de poezie publicului mai larg. Pe de o parte mediator, pe de altă parte tălmăcitor – asta ar fi, pe scurt, funcțiile acestei clase mijlocii a culturii. Care nu-i la noi din varii motive. Așa încât funcția de selctare a grâului de neghină, pe care ea o îndeplinește, a căzut azi în mintea și mințile cronicarilor din pagina a 8 a ziarelor, reporterilor ce se dau cu părerea despre sfecla de zahăr, bomba atomică și Eminescu cu aceeași lejeritate și ”competență”.
Așa încât poeții/scriitorii/artiștii sunt obligați să se adreseze direct publicului larg. Care are preferințele sale – vrea sentiment, muzică, emoție, un tip de metafore.
