May 25 2013

noi, cei care aruncam piatra

Vitalie Sprînceană

se impune să avem cîțiva homosexuali în Moldova

doar cîțiva dar să fie cît mai vizibili cu putință

ca să ne spunem ce ființe morale sîntem în comparație cu ei

avem nevoie de un păcat grav în Moldova

unul împotriva căruia să luptăm cu înverșunare

un păcat atît de mare și atît de dincolo de omenesc

încît să ascundă celelalte mici desfrînări pe care

ni le permitem cu indulgență zi de zi

avem nevoie să răscolim cu labele noastre murdare

lenjeriile și dormitoarele lor

să mirosim emoțiile dosite printre intimitățile lor

ca să păstrăm nevăzută putoarea pe care o facem

și în care trăim.


Oct 5 2011

poemul saptamanii…Raymond Queneau

Vitalie Sprînceană

Ce soir,

Si j’écrivais un poème

pour la postérité?

 

fichtre

la belle idée

je me sens sûr de moi

 

j’y vas

et à la postérité

j’y dis merde et remerde

et reremerde

 

drôlement feintée

la postérité

qui attendait son poème

ah mais

 

(din ciclul  “L’Art Poétique” Poésie/Gallimard)



Apr 26 2011

un fel de vers

Vitalie Sprînceană

Mă tot chinui să scriu un poem

Despre faptul că nu pot scrie poezie

Despre cum se sparg versurile în drumul meu

Despre rușinea cuvintelor de a mi se arăta

Ori poate despre lumea care îmi apare

Doar ca sunete și litere disparate

Despre lucrurile care nu reușeșc să se adune în cuvinte.

( o versificare nu neapărat reușită construită ca un refugiu într-o perioadă a-poetică).


Dec 6 2010

Jocul de-a Paunescu (2)

Vitalie Sprînceană

Cu referință la Păunescu. Nu neapărat poetul ci restul chestiilor ce au fost asociate cu poetul: politică, iar politică, poezie politică, ținută morală. Un fel de atitudine fals conciliatoare: să-l lăsăm în pace, timpul le va rezolva pe toate, istoria literară va așeza lucrurile la locul  lor cuvenit. Și alte variații…

Ar fi o atitudine de bun simț dacă:

– am uita ce reprezintă istoria literară. Care, în nici un caz nu stă sub semnul impersonalității. Ea nu vine pur și simplu, nici nu se scrie singură. Și nici măcar nu se autorealizează pentru sine ca Spiritul hegelian. Din contra. E o chestie lumească. Făcută. Construită. Care nu vine ci este venită, nu se naște ci este născută. În chinuri și dureri. Nu întotdeauna literare. Bătălii întregi se duc pe o pagina de istorie critică. Lupte care nu se duc neapărat cu arme estetice. Vezi secțiunea ”Elemente de clasă în basm” în Istoria (edițiile mai vechi) lui Călinescu. Multe genii n-au încăput în istoria asta literară pentru că nu era loc în hatârul unor critici. Istoria literară are și o parte umbrită…Care-i de fapt partea ei cea mai adevărată – cimitire de cărți prăfuite pe care nu le mai citește nimeni…Cimitire care-s mai triste, cum zicea di Lampedusa, pentru că în ele nu se organizează un Paște al Blajinilor în care viii și-ar aminti și ar cinsti morții.

– n-am uita că Păunescu e mai mult decât un poet. Ceea ce o fi probabil valabil pentru orice alt scriitor de versuri, dar pentru Păunescu totuși mai mult. Pentru că s-a produs întotdeauna mai mult decât poet, pentru că a lucrat nenumărate câmpuri și a prășit nenumărate ogoare: politice, parlamentare, cultura de masă. Deținem dreptul moral și cel politic de a evalua roadele. Adică de a cântări recoltele. Cei care ne îndeamnă să revenim la poezie și să ne ținem exclusiv de grila poetică împărtășesc un acord tacit în privința calității unor produse păunesciene nepoetice. Dar ne propun auto-cenzură. Ori, ca să cităm din clasicii zilei, un trecut utilizabil

Și încă ceva: în unele cazuri (Celine fiind cel mai ilustru), istoricul literar are o problemă, să reușească să-l scoată pe scriitor din blestemele și înjurăturile contemporanilor săi. În cazul Păunescu e invers: acesta trebuie separat mai ales de armatele de lăudaci.


Nov 8 2010

Jocul de-a Paunescu

Vitalie Sprînceană

Moartea lui Adrian Păunescu, și funeraliada quasi-națională cu tobe, bocitoare și ”frați siamezi” ce a urmat, a fost unul dintre rarele momente când despre poezie s-ar fi vorbit atât de mult. Circulau pe net, ziare și la tv cântece, versuri, interpreți, clipuri video și audio, interviuri, maxime și fragmente de metafore. Încât România/Moldova păreau a fi mai degrabă cluburi literare decât țări ”politice” sau economice.

Și n-ar fi fost nimic rău dacă națiunea se apuca să discute versuri după atâtea șiruri de gripe aviare, crize politice, violuri și alte din astea. Dar națiunea nu discuta: ea proclama – Eminescu a mai murit o dată, Păunescu e un sfânt.

Și cum se întâmplă în cazuri de astea, brusc poporul și-a dat seama că se pricepe la versuri, deci la poezie mai ditamai ca criticii literari și că distanța între poezie, fotbal și politică nu e, pe alocuri, atât de mare…Asta pe fonul unei tăceri suspecte a criticii literare (din evlavie creștinească, sau din frică obișnuită) și pe alt fon al deconstrucției lui Păunescu, făcută însă de personaje a căror credibilitate intelectuală e și ea subiect aprins de discuție – Vladimir Tismăneanu ori Andrei Cornea, ambii mult prea băsescieni, mult prea angajați politic încât să mai fie și crezuți…

Vacarmul necrofil e însă și un bun prilej de meditație pe marginea situației literaturii (în special poezia) în spațiile mioritice:

– rapid, ba chiar foarte rapid s-a topit (dacă o fi existat vreodată) granița dintre versificare și poezie. Mintea comună, neispitită de complexitățile ezotericităților poetice în care se scaldă noua poezie, acceptă drept poezie bună orice versificare ce se întâmplă să posede 2 calități: o oarecare rimă (că d-aia e poezie) și un oarecare apel sentimental (cum ar veni, să trezească sentimente, că noi simțim, da nu gândim).

Din această diviziune simbolică a muncii a rezultat o struțo-cămilă interesantă – proza ar trebui să se ocupe de gândire (de aia și n-o citește nimeni), iar poezia – de simțire, emoții și pasiune. Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate. Prozele poetice, pe de altă parte, mai ales din alea cu conținut sentimental intens ce storc lacrimi din melesteu, sunt binevenite, pentru că sporesc cantitatea de emoție în lume….Și asta-i așa de frumos.

– Dacă, cum a fost cazul lui Grigore Vieru sau Adrian Păunescu, poezia mai e și cantabilă (adică construită ca și cântec), nemurirea-i la o azvârlitură de băț iar calificative precum Eminescu, Luceafăr și restul nu par chiar atât de năstrușnice.

Într-un sens, poezia cantabilă e polimediatică – ea antrenează mai multe medii: muzică, text, interpret/voce – așa încât se construiește ca un spectacol mai complex (în pofida conținutului simplu al poeziei însăși), mai impresionant (urlete, voci, lacrimi, lumânări), mai social, adică colectiv (e făcută pentru a fi consumată între oameni) și din toate motivele astea, mai convingător.

S-ar putea ca hipertextualitatea de care se face atâta zarvă în poeziile contemporane să fi neglijat un aspect strategic: hiper-medialitatea, adică abilitatea de a apela la mai multe medii și canale de comunicare.

Oricât de hipertextuală n-ar fi poezia postmodernă, până la urmă se vede închisă tot în limitele textului/textelor (și rar de tot imagine), în timp ce poezia sentimentalistă marca Păunescu/Vieru/Goga/Coșbuc transcende aceste limite și angajează într-o horă complexă muzica, dansul, arta scenografică, decorul, costumul, actorul…

– nu prea există, în mediul românesc o clasă mijlocie a culturii (o fi emigrat la culesul căpșunilor în Spania) ce ar îndeplini două funcții complementare: să asigure un public suficient de numeros și competent poeziei zise elitiste, bune, academice, înalte (The Good Reader al lui Nabokov). Doi, să funcționeze ca translator (prin intermediul mass media, cluburi de lectură) al diferitelor tipuri de poezie publicului mai larg. Pe de o parte mediator, pe de altă parte tălmăcitor – asta ar fi, pe scurt, funcțiile acestei clase mijlocii a culturii. Care nu-i la noi din varii  motive. Așa încât funcția de selctare a grâului de neghină, pe care ea o îndeplinește, a căzut azi în mintea și mințile cronicarilor din pagina a 8 a ziarelor, reporterilor ce se dau cu părerea despre sfecla de zahăr, bomba atomică și Eminescu cu aceeași lejeritate și ”competență”.

Așa încât poeții/scriitorii/artiștii sunt obligați să se adreseze direct publicului larg. Care are preferințele sale – vrea sentiment, muzică, emoție, un tip de metafore.


Nov 5 2010

la o moarte…

Vitalie Sprînceană

A murit Adrian Păunescu. Azi. Am recitit ce scrisesem anul trecut, cu referire la viața de după moarte și la moartea de după viață a altui ”bard național” – Grigore Vieru. Se potrivește. Adică repetă.

A exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile, fiind un poet al inconștientului pasional.

A fost, într-un sens, nihilist. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului şi Civilizaţiei. A opus Inovaţiei Tradiţia, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat: emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Vieru i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă, deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în acest manifest, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.


Aug 21 2010

Poezie despre scrisul unei poezii

Vitalie Sprînceană

Un poem pornește de undeva de obicei un rând

”somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună”

(în care un ins ce-nghite noaptea lacom bucată cu bucată

ca pe-o prăjitură încearcă să ne convingă subtil pe noi cititorii,

că scrie din deasupra lumii)

ori altul ”eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

(un bun exemplu – omul garantează, întocmai ca un agent de asigurări

că va reuși să înghesuie lumea intactă cu tot cu el în

câteva versuri)

alteori începutul se naște dintr-un sfârșit

”viața asta-i bun pierdut”

(cineva tocmai vrea să-și ia zilele iar nouă spectatorilor cu bilete gratuite

la acest spectacol de moarte infinită ni se oferă

întreaga cină necrofilică pe care-o vom consuma ori de câte ori

întâlnim versurile cu pricina)…

rândul acela de început așează poetul într-un fel de spațiu imaginar:

poate fi observator extern,

ori poate actor principal într-o piesă scrisă de un sine pentru alt sine

ori poate locuitor al propriului suflet dar

întotdeauna există un spațiu al poeziei

din care poetul vorbește

(unii chiar se și stabilesc acolo)

caut un neloc pentru o poezie a-spațială.


ankara escort ankara escort