Mar 19 2022

despre mîncare și război

Vitalie Sprînceană

În timpul războiului/pandemiilor sau altor crize majore se întîmplă, alături de oceanele de tristețe, durere și traumă, mici insulițe de solidaritate și ajutor pe care ai vrea să le reproduci și în viața ”de pace”.
De exemplu, miile de persoane refugiate care traversează frontierele țării sînt întîmpinate, aproape la toate punctele, de mici corturi administrate de voluntari și voluntare locali (cel mai des de la organizații religioase protestante, dar și organizați de primăriile din zonă sau grupuri precum cultul crișnait) care oferă gratuit diverse produse de primă necesitate: apă, scutece, medicamente. Și mîncare. Multă mîncare. De tot felul. La Palanca sînt covrigi, biscuiți, plăcinte, supe de cartofi, uneori burgere, tartine cu pate vegetal, de carne, cu cașcaval, sarmale, hrișcă fiartă, dulciuri.
Aici mănîncă toată lumea: voluntarele, instituțiile statului (pompieri, polițiști, șoferi), refugiate și refugiați, cîini și pisici. Și totul e gratuit.
Uneori voluntarele strigă de parcă ar atrage clienți: Plăcinte calde!, Hai la sarmale!, Poftiți la supă fierbinte! E o situație de talcioc doar că…totul e pe gratis.
Mă prind la ideea că nu ar fi deloc imposibil (și cu siguranță ar fi extrem de bine) ca această situație să fie una generalizată, ca hrana să fie gratuită și oferită generos în general (și nu doar în vreme de război).
Nu ar trebui să chemăm rachete peste noi ca să înțelegem că hrana e absolut fundamentală și necesară, că o putem oferi/asigura fără a cere bani în loc tuturor, că am putea, cu eforturi nu prea mari, să eradicăm complet foamea din rîndul problemelor cu care ne confruntăm, că la fel cum ar arăta ridicol pe vreme de război să vinzi unor persoane refugiate covrigi la bucată sau plăcinte (știind că ele nu au nimic) e la fel de ridicol să faci asta și în vreme de pace (condamnînd la foame persoane care nu au nimic).