Declarația Ministerului Educației și Cercetării al Republicii Moldova în contextul Zilei internaționale de comemorare a victimelor Holocaustului este relativ bună – menționează atât victimele din comunitatea evreiească cît și cele din comunitatea romă, stabilește cine se face vinovat – regimul lui Ion Antonescu…
Sînt ”mici” probleme cu folosirea unor verbe – textul folosește uneori verbe care arată clar cauza morții: ”au fost uciși”, iar alteori verbe precum ”au murit”, de parcă oamenii s-ar fi stins de bătrînețe…
Toate relativ bine pînă la acest pasaj în care autorul Declarației simte nevoia să elimine total participarea populației locale în Holocaust:
”Este important de menționat că Holocaustul a constituit o încercare grea și pentru populația locală din Basarabia și Transnistria. În ciuda pericolului, mulți locuitori ai orașelor și satelor au încercat, cu riscul vieții, să-și salveze vecinii evrei. La Yad Vashem este eternizată memoria a 79 de drepți dintre popoarele lumii din Republica Moldova. Aceasta este mândria țării noastre și un exemplu în educația tinerei generații.”
Vorba vine, deși participarea populației locale la Holocaust – jefuirea și omorîrea victimelor, denunțarea către autorități a evreilor care se ascundeau – sînt bine documentate (a se vedea excelenta lucrare The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust : The Borderlands of Romania and the Soviet Union semnată de Diana Dumitru, de exemplu), declarația Ministerului Educației vede doar partea populației care și-a salvat vecinii evrei…
Un fel de țară mică cu inimă mare la trecut…
Problema unui asemenea mesaj ține nu doar de ”o asumare responsabilă a trecutului, bazată pe adevăr istoric, memorie și responsabilitate civică” așa cum zice…însăși declarația ministerului ceva mai sus… Adevărul istoric trebuie spus: o mare parte a populației locale a participat din dorință proprie și benevol și cu entuziasm la omorîrea cu cruzime a vecinilor/vecinelor evrei.
Dincolo de adevărul istoric rămîne și problema asumării responsabile a trecutului, în care ar trebui să nu ne mai ascundem după statutul etern de victimă (alții – trupele românești, rusești, germane – au organizat pogromurile și Holocaustul) și e cazul să ne asumăm și noi o responsabilitate pentru asta).
Această abordare a istoriei din perspectiva victimei ce nu are nici o responsabilitate e prezentă și în modurile în care ne povestim și celelalte momente istorice – foametea organizată, deportările… Nici acolo nu vorbim despre rolul important al populației locale la perpetuarea acelui rău…
Și ajungem, în felul acesta, să discutăm o istorie falsă din care am evacuat unul din factorii cei mai importanți – activitatea populației locale…