În discuția despre spotul penibil în care compozitorul Eugen Doga laudă cîrnațul molocinîi au fost de toate: exprimări de dezamăgiri ale fanilor lui Doga care nu puteau crede că maestrul lor e în stare de așa ceva, exprimări de indignare față de cei care își arătaseră indignarea (comentariile acestui grup sînt cele mai vesele și mai ridicole – ele adună oamenii în jurul argumentului: băi, cine sunteți voi să vorbiți de rău despre Doga – de parcă ei cu toții sînt Doga)…
Cînd mînia s-a mai diminuat, au apărut și propuneri de a … pedepsi fabrica de cîrnaț (care l-a pus într-o situație proastă pe Doga prin faptul că i-a băgat în față o replică cringe, niște bucăți de salam și probabil niște bani în buzunar) sau…echipa care a realizat spotul (ei ar fi de vină că nu ar fi adăugat o aură lui Doga în jurul capului, ca să se înțeleagă că e vorba de cineva mare, și nu de un oarecare pezevenchi).
Cele mai importante discuții – despre pensia de artist a lui Doga și despre pensiile artiștilor în genere, bunăoară, au trecut pe alături.
Dar ele sînt relevante așa că propun să ne întoarcem la ele… Voi folosi scandalul legat de ”demnitatea și pensia” lui Doga ca punct de pornire pentru o discuție despre muncă și muncitoarele culturale.
Istoria banală, care constituie fundalul acestei situații, e că Eugen Doga mănîncă, ca orice om. Și plătește facturi. Și … mai are și alte cheltuieli (chiar dacă are stradă în numele lui și muzica imnului orașului Chișinău e tot scrisă de el).
Ca orice artist, ca orice om. Și la fel ca orice om, banii vin și se duc. Și se termină dacă nu vin alții. Iar la Doga, din cîte înțeleg, nu prea vin (cei 12500 lei pentru prestația de la concertul ”Adunarea Națională Moldova Europeană” nu sînt mare bogăție, mai ales că nu se știe încă dacă au fost plătiți)…
Eugen Doga are 86 ani (mulți înainte!) și la vîrsta asta banii vin din mult mai puține vîrste decît, să zicem, la 30 ani.
Ca și compozitor (autor de melodii pentru cîntece, imnuri pentru toate regimurile, cantate, opere și coloane sonore la filme) Eugen Doga ar fi trebuit să fie remunerat cu bani pentru drepturile de autor.
Nu cunosc detalii că nu sînt din domeniu dar, din surse publice deduc că situația pe acest front este, pentru Doga și pentru alții, destul de încurcată.
Într-un interviu din 2019, Doga afirma că nu primise nimic pentru drepturi de autor în Moldova de vreo 8 ani, adică de prin 2009-2010. Tot din surse publice se știe că în 2010 Doga a reziliat contractul cu Asociația “Dreptul de autor și drepturile conexe”, care a reprezentat anterior interesele sale și a încercat să-și gestioneze drepturile de autor printr-o companie proprie, Doga Muzica SRL. Treaba nu a mers așa că în 2020 a fost creată o nouă Titularilor de Drepturi de Autor din Moldova MORA care îl include pe Doga și alte cîteva zeci de artiști…
În 2022, parlamentul a adoptat o nouă lege privind dreptul de autor și drepturile conexe care însă, conform opiniei reprezentanților mediului artistic…îi lasă pe artiști cam fără bani și ar fi, de fapt, o lege împotriva lor…
Mai sînt concertele.
Și mai e și pensia.
Iar pensia e anume discuția care ne interesează…
Eugen Doga are pensie. Problema pensiei lui Eugen Doga este că…aceasta e plătită de Federația Rusă. Nimic neobișnuit în asta de vreme ce Eugen Doga s-a stabilit cu traiul, de la sfîrșitul anilor 80, în Moscova, unde a și ieșit la pensie.
Eugen Doga nu are pensie în Moldova pentru că, probabil, nu a cotizat în sistemul de pensii local. Dar asta e o chestie ce mi se pare oarecum suspectă de vreme ce Doga a lucrat totuși la cîteva școli din Moldova și niște ani, puțini de tot, dar oricum niște ani pentru o pensie ”socială” tot s-ar aduna – chiar și fără stagiu de cotizare Doga tot ar trebui să poată ridica o alocație socială de stat pentru persoanele vârstnice care constituie 50% din pensia minimă pentru limită de vârstă la momentul realizării dreptului, adică vreo mie de lei…
E puțin pentru Maestru? E infim pentru oricine și acest extrem de puțin (și de rușinos) constituie situația reală a cîtorva zeci de mii de cetățeni ai Republicii Moldova.
În situația asta dementă de după declanșarea invaziei Rusiei în Ucraina am bănuiala ca Doga nu-și poate ridica pensia din Federația Rusă (din cîte pricep de ceva ani stă mai mult în Chișinău) pentru că băncile dintre cele două țări nu fac transferuri financiare, ministerele de resort nu colaborează pentru a gestiona aceste plăți (în situația lui Doga, cu pensie rusească plătită unor cetățeni moldoveni sînt probabil sute dacă nu chiar mii de cetățeni care au prestat, de-a lungul vremii munci pe teritoriul Federației Ruse și care la fel nu-și pot ridica pensiile).
Doga se plînge că statul Republica Moldova nu-i acordă o pensie și că i-ar fi scris despre asta atît fostului președinte Nicolae Timofti, cît și fostei ministre a protecției sociale Valentina Buliga, dar fără rezultat…
Evident, Doga putea să scrie și cosmosului sau zeului Șiva, și tot fără succes – legile cu privire la sistemul de pensii nu prevăd excepții – ca să ai o pensie trebuie să cotizezi și pensia vine în funcție de stagiul de cotizare…
Regula e regulă cam pentru toți…
Cu o mică excepție, totuși, taman pentru artiști. E vorba de Legea Nr. 115 din 03-07-2014 pentru completarea Legii nr. 21 din 1 martie 2013 cu privire la oamenii de creaţie şi la uniunile de creaţie care instituie o modalitate de sprijin pentru artiști – indemnizația de merit – formă de sprijin bănesc, din bugetul de stat, ce se acordă pe viață, pentru merite în domeniul creației, personalităților notorii care au împlinit vîrsta de 60 de ani și sînt rezidenți în Republica Moldova.
Cuantumul lunar al aceste indemnizații de merit este egal cu un salariu mediu pe economie, realizat conform datelor statistice în anul precedent, și este neimpozabil. E o sumă bună – 9900 lei lunar în 2023 (salariul mediu prognozat pentru 2022 era atîta).
Eugen Doga primește acest tip de îndemnizație. Deci primește un salariu mediu pe economie…Iar istoria cu ”nu are pensie” e suptă din deget. Eugen Doga are pensie și e mult mai mare decît a celor peste 80 % din pensionari din Republica Moldova.
Aici ar trebui să separăm discuția despre cazul particular al lui Eugen Doga și să o extindem la un nivel mai general, cel despre artiști, pensii și retribuție a muncii.
Realitatea moldovenească este că în Moldova fără pensie nu este doar artistul, adică lucrătorul cultural Eugen Doga.
Ci și alte mii de lucrători și lucrătoare culturale în prag de pensie, care au ieșit la pensie sau care intră la moment pe piața muncii.
Dacă nu ești Eugen Doga sau frate al ministrului culturii, ci doar o simplă lucrătoare culturală care își face munca culturală cea de toate zilele departe de guvernare, nu poți spera că vei avea cîndva o pensie decentă.
La fel cum, majoritatea lucrătoarelor din sfera culturii independente nu au polițe de asigurare medicală.
Din mai multe motive.
În primul rînd, pentru că regimul lor de activitate – activitatea de muncitoare culturale – nu este recunoscută ca muncă de Fisc, CNAS și restul instituțiilor relevante care calculează anii și banii de pensie.
Majoritatea muncitoarelor culturale activează pe bază de contracte de prestări de servicii (asta înseamnă că nu au asigurare medicală chiar dacă din contracte li se rețin cheltuieli de asigurare medicală), sau pe contracte pe drepturi de autor (care presupun că autorul își cumpără singur polița de asigurare) sau informal.
Niciuna dintre formele de angajare menționate mai sus nu adună ani la stagiul de cotizare.
Ca formă de organizare a activității, inițiativele și organizațiile culturale din afara sectorului public lucrează, în temei, pe proiecte.
Adică, scriu aplicații (solicitări de finanțare) și implementează acțiuni sau organizează evenimente sau scriu și publică texte sau fac alte activități stipulate în contractele de grant.
Majoritatea contractelor de grant conțin rigori stricte în privința ponderii diverselor tipuri de cheltuieli în cadrul grantului. Foarte des acestea subplătesc munca (prin faptul că impun limite cheltuielilor pentru remunerarea muncii) și stimulează autoexploatarea. Mai departe, proiectele sînt de cele mai multe ori efemere și de scurtă durată. Sînt puțini donatorii, publici sau privați, care permit finanțare multianuală (din 2023 aceasta posibilitate este prevăzută în Regulamentul-cadru cu privire la mecanismul de finanțare nerambursabilă a proiectelor organizațiilor necomerciale dar nu e clar încă cum va funcționa acesta).
Munca pe proiecte (inclusiv culturale) este precară (oamenii din domeniu au inventat un termen nou, proiectariatul, pentru a explica această nouă clasă de proletari culturali precari), stresantă, flexibilă și incertă. Aceasta implică un volum mare de muncă neremunerată.
Adina Marincea explică bine această bucătărie internă a proiectelor:
”Birocrație, piedici administrative, deconturi întârziate cu lunile, bani aduşi de unde poți – credite-împrumuturi, tot soiul de artificii să acoperi: co-finanțarea, cheltuielile devenite neeligibile, inflația galopantă pe care n-aveai cum s-o iei în considerare când ai scris proiectul cu 3 ani în urmă, cheltuieli cu comisioane, cheltuieli suplimentare, cheltuieli, cheltuieli.”
Ca sa rezum majoritatea lucrătoarelor din sectorul cultural independent sînt pe moment persoane ce se află în raporturi atipice de muncă, care vor putea beneficia, pe viitor, cel mult la o pensie socială egală conform legii cu jumătate din minimul de existență.
Într-o situație similară sînt, în Moldova, și alte mii de persoane auto-angajate din varii domenii: lucrătorii pe platformele on-line, programatorii, traducătorii, autorii de texte, muzică, artiștii vizuali, organizatorii de festivaluri etc.
Realitatea asta dură ar trebui contrastată cu declarațiile siropoase și simandicoase despre însemnătatea culturii pe care le fac diversele guvernări: respectul pentru cultură se măsoară în protecția socială a lucrătorilor culturali, nu în statusuri pe facebook sau declarații la microfon despre cultură și oamenii de cultură…
Care e soluția?
În România, de exemplu, a fost adoptată o lege privind Statutul lucrătorului cultural profesionist. Legea prevede că persoanele care dobîndesc statutul de lucrător cultural profesionist (LCP) – acesta poate fi obținut pentru o perioadă de trei ani – capătă acces și la o serie de garanții sociale:
a) asigurare medicală, concedii medicale și indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obișnuite sau de accidente în afara muncii, indemnizații pentru maternitate, indemnizații pentru îngrijirea copilului bolnav, indemnizații de risc maternal.
b) indemnizație de șomaj.
c) dreptul de participare şi reprezentare colectivă pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi libertatea de acţiune în apărarea drepturilor
d) dreptul de a constitui sau de a adera la o asociaţie profesională sau dreptul la consultare sau schimb de informații.
e) anii în care persoana are are statut LCP reprezintă și ani recunoscuți ca stagiu de cotizare.
f) ajutoare de chirie etc etc.
Legea nu e perfectă – critica cea mai relevantă față de această lege a fost că ea nu se aplică retroactiv. Altfel spus, persoanele care au prestat anterior, pînă la elaborarea legii, munci ce cad sub incidența acestei legi nu pot beneficia de recunoașterea retroactivă a muncii lor…
Dar e o discuție ce trebuie pornită.
Așa că, după ce se vor fi disipat mirosurile de servelat și molocinîi din spotul lui Doga, va trebui să revenim la discuția aia serioasă despre munca culturală ca și muncă, despre lucrătorul cultural ca și lucrător.