Beția patriotardă cu ”Țara mică cu inimă mare” trebuie oprită

Vitalie Sprînceană
Ar trebui să oprim beția asta patriotardă cu ”Țara mică cu inimă mare”, mai ales pe partea în care acest bred devine brand de țară și mai ales pe partea în care autoritățile statului cooptează acest slogan prost pentru diverse sindrofii politice (de exemplu așa-zisele Zile ale Diasporei).
Să luăm lucrurile pe rînd.
Întîi, sloganul nu este despre stat – adică despre guvern, primării, parlament sau președintă. E despre societate care, într-un moment de maximă urgență s-a mobilizat și a absorbit fluxul de refugiați din Ucraina demonstrînd o solidaritate fără precedent. Statul era absent în povestea aia și e o nesimțire acum ca acesta să-și aroge careva merite…
Statul e absent și acum din povestea despre solidaritate cu persoanele refugiate din Ucraina. De exemplu, nu le acordă acestora statutul de protecție temporară care ar garanta persoanelor refugiate în mod automat drepturi. (Dacă le-am acorda drepturi, ar trebui să le respectăm, a zis un înalt funcționar dintr-un minister de forță). În schimb, guvernul dă refugiaților drepturi cu țîrîita, iar uneori chiar le iau înapoi (cum e cazul cu dreptul la libera circulație).
Transportul refugiaților pe teritoriul Moldovei e gestionat de organizații umanitare precum Acted sau alte inițiative voluntare (guvernul a organizat, prin ANTA, transport în doar primele săptămîni și aia e un caz ilustru de incompetentă)…
Alt exemplu, în centrele pentru refugiați gestionate de stat nu sînt mai mult de 5000 oameni, ceea ce e întotdeauna sub 10 % din numărul total de persoane refugiate care trăiesc în țară într-un moment dat. Și aceste 5 mii de persoane sînt de cele mai multe ori hrănite de World Food Program, îmbrăcate de alte organizații, asigurate cu resurse financiare de UNHCR etc…(Nu ajutăm refugiații din bugetul public, se laudă autoritățile, ca și cu asta ar fi mare prilej de mîndrie).
Doi, sloganul e fals. Oceanul de solidaritate a ținut doar 2-3 săptămîni după care s-a transformat într-un ocean de apatie, cu mici furtuni de ostilitate. Povestea cu solidaritatea s-a stins.
Oamenii nu-și mai deschid casele pentru refugiați, ba chiar, de multe ori, izgonesc familiile de ucraineni din casele lor.
Pentru aproape fiecare istorie frumoasă de la începutul războiului, există cîte una urîtă din luna martie încoace. Sute de istorii urîte cu persoane cu dizabilități, cu persoane cu dependențe, cu persoane de etnie romă, cu indiferență a statului – de la un medic din Ștefan Vodă care refuză acordarea ajutorului medical unei refugiate pe motiv că nu ar avea medicamente, la administratori de centre de refugiați care dau afară refugiați în plină noapte pentru că nu le place culoarea pielii lor, la birocrați care inventează mii de hîrtiuțe ce complică viața refugiaților la fiecare pas.
Adevărata campanie a guvernului și societății este cea prin care refugiații sînt încurajați, îndemnați, forțați să plece mai departe din Moldova pe motiv că ”în alte țări e mai bine”…
Guvernul (la toate nivelele) nu a făcut nimic să alimenteze solidaritatea inițială și să o amplifice (cu excepția conferințelor de presă și a sindrofiilor). Familiile locale care își deschid casele sînt plătite de UNHCR, cele care dau casele în folosință refugiaților – de CRS.
În loc să umblăm cu conferințe despre ”cît de solidari” am fost în primele două săptămîni de război, ar trebui să ne pregăm să fim solidari din nou. Războiul nu s-a terminat, iar dacă vine un val nou de refugiați, cele 5 mii de locuri de cazare ale statului se vor umple în 2-3 zile… Și nu mai sînt alte locuri. Nicăieri.


Leave a Reply

CommentLuv badge