Jose Saramago
Iaşi, Polirom, 2005, 344 p.
Dacă există vre-un minimalism literar, José Saramago ar trebui inclus pe o listă a celor mai buni practicieni ai lui. Măcar din câteva motive:
- foarte puţină punctuaţie.
- şi mai puţine aliniate, paragrafe.
- dialogurile nu sunt separate de restul povestirii. Asta creează, pe alocuri, iluzia „unor voci fantomă” în roman.
- descriptori personali convenţionali, de cele mai multe ori construiţi după trăsături fizice (fata cu ochelari negri, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic), apartenenţă profesională (medicul oftalmolog), stare civilă (soţia medicului, soţia primului orb), vârstă (bătrânul cu legătura neagră), ca şi cum preferinţa pentru o onomastică concretă (Jean, Wilhelm, Mary) ar trăda vre-un mister de netrădat. O posibilă explicaţie este strecurată soţiei medicului oftalmolog, cea care îşi păstrează vederea: „Suntem atât de departe de lume încât, în curând, nu vom mai şti cine sântem, nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaşte alt câine, sau nu i se înfăţişează, sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul şi-1 face cunoscut, noi sântem aici o altă rasă de câini, ne recunoaştem dupг lătrat, după vorbă, restul, trăsăturile, culoarea ochilor, a pielii, a părului, nu contează, de parcă nici n-ar exista, eu mai văd încă, dar până când.” (p. 64)
- lipsă a oricăror referinţe geografice/politice – oraşul e fără nume, la fel şi ţara, spitalul de nebuni.
- absenţă totală a autorului. O scriitură impersonală, în care subiectul şi personajele nu sunt, nicăieri, pe întinderea narativă, silite să facă loc vreunei judecăţi, gând sau intervenţie moralistă a scriitorului. Eroii sunt trataţi egal, fără preferinţe. O carte, precum spunea Gide, „închisă, plină, netedă, precum un ou. Nu poţi să vâri nimic în ea, nici măcar un ac, decât cu forţa, iar forma i s-ar strica.” (1)
- autorul absentează şi ca barieră intermediară între cititor şi scriitură. Povestea este accesată în mod direct, de fapt, se creează chiar un fel de intimitate textuală. Personal m-am simţit foarte comod şi singur în scriitura lui Saramago.
Fabula în câteva rânduri: locuitorii unui oraş, rând pe rând, îşi pierd vederea, loviţi fiind de un tip misterios de orbire, cu origini/cauze/simptome necunoscute. Prima victimă este un şofer, după el urmează individul ce l-a condus acasă, şi i-a furat, după asta maşina. Apoi medicul oftalmolog la care orbul merge pentru o consultaţie. După aia urmează pacienţii medicului. Şi tot aşa, în lanţ.
Iniţial, guvernul decide să interneze, în vederea prevenirii unei epidemii, orbii într-un spital de nebuni abandonat. Măsură oarecum stranie, deoarece orbirea, cum se ştie, nu e o boală infecţioasă şi nu se ia de la om la om. E o relaţie dintre ochii şi creierul tău, spune un erou.
Izolarea se dovedeşte, însă, ineficientă. Epidemia de orbire nu poate fi stopată: boala se răspândeşte în întreg oraşul, apoi curpinde întreaga ţară (nu se ştie dacă întreaga omenire a fost atinsă, într-un final, de epidemie, şi nici dacă graniţele naţionale ar fi fost bune de ceva!). O singură excepţie: soţia medicului oftalmolog, care, din motive necunoscute (nu vor fi de găsit nici spre sfârşitul romanului), îşi păstrează vederea.
În momentul în care şi paza spitalului este lovită de epidemia de orbire, „bolnavii” reuşesc să scape. Ajunşi în „libertate” aceştia descoperă că orbirea a devenit generală, că statul nu mai există, că oamenii nu mai pot fi ţinuţi împreună, că orbirea i-a redus la starea naturală, hobbes-iană, de animale mânate exclusiv de instinctul foamei.
Am reţinut:
– spectacolul degradării umane succesive. Societatea, entitatea aia bine pusă la punct ce-şi bagă nasul peste tot, monstrul impersonal omniprezent, se risipeşte precum un castel de nisip… În situaţii de criză, se pare, primul liant care se dizolvă, este cultura.
– tensiunea şi lupta dintre cele două tipuri de ordine în spital. 2 ordini: cea socială (morală) şi cea naturală (violentă). Chiar dacă ordinea morală, a demnităţii, învinge, o face printr-un avantaj exterior: soţia medicului oftalmolog încă vede… Semn că moralitatea nu stă în aer gol, ci trebuie susţinută – e o chestie costisitoare, spre deosebire de traiul primar, „natural” care este aproape gratis… pe termen scurt.
-dialogul final cu scriitorul aciuat în casa unora dintre eroi.
„Cum aţi trăit de când a început epidemia, Am fost internaţi până acum trei zile, Ah, sunteţi dintre cei care au fost băgaţi în carantină, Da, A fost greu, E puţin spus, Oribil, Sunteţi scriitor, aveţi, cum aţi spus adineauri, obligaţia de a cunoaşte cuvintele, ştiţi deci că adjectivele nu ne ajută prea mult, dacă un om оl omoară pe altul, de exemplu, e mai bine s-o enunţăm ca atare, şi să ne încredem că simpla oroare a actului este atât de şocantă încâоt ne va scuti să mai spunem că a fost oribil, Vreţi să spuneţi că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puţine sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Aşa că le-am pierdut, Aş vrea să-mi povestiţi cum aţi trăit în carantină, De ce, Sunt scriitor, Ar fi trebuit să fiţi acolo, Scriitorul e ca oricare alt om, nu poate să ştie totul, nici să trăiască totul, trebuie să întrebe şi să-şi imagineze, într-o zi, poate că vă voi povesti cum a fost, veţi putea după aceea să scrieţi o carte, O scriu.” (p. 296)
Orbirea – o parabolă. Sau mai curând o hârtie de turnesol. Doar în lumea orbilor totul, lumea, oamenii, lucrurile, sunt dezgolite şi apar aşa cum sunt ele de fapt. Nu e nevoie de aparenţe, de ritualuri. „Făcându-se invizibilă, lumea începe se deschide eroilor în forma sa iniţială.” (2)
A se citi şi:
Albert Camus „Ciuma”
Giovanni Boccaccio „Decameronul”
James Clavell „King Rat”
Daniel Defoe „Jurnal din anul ciumei”
Emilly Brontë „La răscruce de vânturi”
Alte impresii.
.
.
.
Note:
(1). André Gide, „Paludes”, Chişinău, ed. Cartier, 2006. p. 45
(2) Д. Померанцев. Послесловие к роману Ж. Сарамаго «Слепота» [«ИЛ», № 3, 2008]
La multi ani!
L-am citit, e halucinant…
NB
Andis last blog post..5 scrisori de dragoste
E o carte fabuloasa. Mi-a placut ingrozitor de mult. Pentru ca am citit-o cu groaza si cu placere in acelasi timp.
As vrea insa sa fac o mica precizare. Din punctul meu de vedere, autorul e foarte prezent in naratiune. Eu m-am simtit ca si cand el mi-ar fi aratat totul, ca si cand am fi fost invizibili si mi-ar fi explicat ce si cum se intampla, ca si cand as fi fost si eu oarba si mi-ar fi descris intamplarile. Pe ici pe colo, ni se adreseaza direct, noua cititorilor. E drept ca pare ca nu le stie pe toate si ca personajele lor actioneaza libere, insa mie, Saramago mi s-a infatisat ca un al 2-lea vazator invizibil. 🙂
Tomata cu scufitas last blog post..Amintiri din Budapesta
Mda… e una din cartile pe care le tii minte mult timp dupa. Pentru mine a reprezentat un soc – stilul povestii mi s-a parut initial greoi, opac, insa treptat te obisnuiesti (te fura si povestea), iar la final sfarsesti prin a clatina din cap sau ofta la fiecare replica a personajelor, mai ceva ca la teatru.
Intr-adevar o carte excelenta si un scriitor fabulos.
ce mi-a placut inca din povestibilitatea lui Saramago (in contrast cu cea a unui Coelho) este caracterul uman al eroilor: acestia sunt “vii”, contradictorii, evolueaza, mor, traiesc, spre deosebire de personajele de placaj al lui Coelho, inchistate in corsetul de fier al unor “caractere” morale.. este si dificultatea povestilor eroice…
Bietul Coelho, e in literatura cam ce e Madonna in muzica: toata lumea e de acord ca e cvasi-nula, dar toti ii cunosc melodiile… 🙂
din cite am putut sa-mi dau seama, Saramago evita numele pentru a arata ca ele sunt prea facile pentru a fixa identitati. Unul din aspectele acestei idei este ilustrat de spusele sotiei medicului. Numele reprezinta catalogarea indivizilor, prefacindu-i in mase de anonimi. Ele mascheaza individualitatea, desi, paradoxal, au functia de a identifica. numele obisnuite sunt standartizate si nu apartin exclusiv nici unui individ, iar cele extravagante creeaza o falsa aparenta de individualitate. Numele sunt doar inceputul drumului spre cunoasterea individului, dar in final sunt dispensabile. La Saramago, numele sunt un motiv legat de teme mai mari, precum unicitatea persoanei, individul si colectivitatea. Pentru ca temele astea revin periodic pe acest blog, ar mai fi de recomandat “Toate numele” si “O homem duplicado” (trad eng. “The double”, nu stiu daca exista in varianta romana), tot de Saramago. Mie astea doua mi-au placut mai mult decit “eseu despre orbire”.
Afară este noapte iar eu stau zgribulit şi gardul timpului se sprijină de mine. Tresar, tremur şi ascult un saxofon coclit, ce plânge încetişor şi ară adânc în mine. Depărtările picură tăceri în amintiri de dincolo şi despre tine. Tăcerea mea tremură în vibraţii de alamă şi tainice adâncuri îmi spun, prin degete ce apasă şoapte, că trudă de suflet sunt în tainice clape aurii ce gânduri îmi apasă. Iau şoapte în inima mea prin sunete de suflet pustiu, căci sunt o umbra de a ta, uitată.
Ascult sunete-taceri care mă storc de clipe, de mine, de amintire, pentru cândva când am fost acolo în timpul acela, cu tine. Ascult încet, sunet de alămuri, de toacă, pe dealurile şi colinele gândurilor mele, care curg pe unduiri de note line. Simt aripi cum se întruchipează în visul meu de amintiri şi iar revi, tu, amintirea mea, tu din timpuri uitate iar ochii-ncet îmi lăcrimează-ntr-un tărziu de noapte.
Văd o staţie, pun un bănuţ şi-un bărbos uitat de lume îmi cântă prin freamătul său de sunete sau rătăcind pe alei de parc sau oriunde ar fi, prin neuitate melodii.
Undeva, la o terasă, ocean de noapte, dansând iar cu amintiri, în paşi de vals sau undeva unde stau stingher şi trist în semiumbra colţului de masă, cu ochii trişti, trăiesc iar aduceri aminte, o tuu.. muzică ce simt…. Vibrează puternic corzile vieţii mele. Gândurile-mi freamătă spunându-mi, că nu mai eşti şi preria întinsă până-n asfinţit de soare şopteşte tainic inimii mele, că acolo sus, tu, în Condor încă mai exişti. Voi găduri ale mele, vă povestesc în tăcerea mea, că a fost cândva …şi iată că, încă, plânge muzica şi lacrimi picură pe inima mea.
Autor Viorel Muha
Viorel Muhas last blog post..Ines a sufletului meu
vrotmnenogi
Un scriitor mare, o carte exceptionala.( Iar m-am mutat : http://kritic0n.blogspot.com- mofturi de ochelarist)
.-= kriticon´s last blog ..Mândria băgată pe gât =-.