Week-endul trecut a fost unul cinematografic. M-am delectat la ecranul calculatorului, cum n-am făcut-o demult… Am re-văzut unele filme din epoci temporale şi spirituale diferite.
De ce are vulpea coadă (1989) – filmul a apărut în orizontul cinematografic al copilăriei mele tocmai când aceasta era…pe terminate. L-am privit pentru prima oară pe la vârsta de 12-13 ani, pe valul entuziasmatic al receptării producţiei culturale româneşti. Să zicem că mi-a plăcut atunci, mai mult pentru „nora farmacistă cu ifose de pictoriţă” şi pentru replica „Mamă, eu n-am inimă!”, rostită cu titlul de descoperire de un copil care nu poate verifica empiric dacă spusele camarazilor de joacă sunt sau nu adevărate.
La ceva timp distanţă lucrurile se văd altfel. Stilizarea ruralist-naţională a filmului pare mai degrabă caricaturală şi seamănă mult cu izul la fel de pseudonaţional al restaurantelor care propun „mâncăruri naţionale” sub forma unor cârnăciori procuraţi de la Metro…
Acest act de falsă sublimaţie perverteşte orice încercări de a judeca la rece situaţia satului. Pe durata întregului film satul este perceput şi explorat ca o destinaţie turistică, cu următoarele trasee: stâna la munte, aerul curat, râul, părinţii-model, casa şi bucătăria tradiţională.
Reprezentările „urbane” (căci doar despre ele se vorbeşte) ale satului oscilează de la „aer curat”, „privelişti naturale” la „condiţii neigienice”… În acest caz ţăranul apare ca un orăşean decăzut, care beneficiază de un tezaur atât de preţios ca „aerul curat” sau „apa pură” (în contrast cu smogul urban şi apa citadină clorurată), dar nu-l poate administra eficient, de unde şi starea decăzută în care se află…
Apoi, aceşti aşa-zişi „copii veniţi să-şi vadă părinţii” nu au altă treabă decât să viziteze zilnic grădinile, fermele şi lanurile CAP-ului, să organizeze conferinţe la Căminul Cultural despre „Abuzul de medicamente” – pe scurt nu au o existenţă privată, ci doar prestaţii publice. „Văzutul cu părinţii”se rezumă la un dialog: „Cum la tine?” „Bine.” Puţintel.
Altfel, priveliştea plecării feciorului la oraş, cu bagajul plin de bunătăţi încă rămâne valabilă.
De ce are vulpea coadă (1989) – filmul a apărut în orizontul cinematografic al copilăriei mele tocmai când aceasta era…pe terminate. L-am privit pentru prima oară pe la vârsta de 12-13 ani, pe valul entuziasmatic al receptării producţiei culturale româneşti. Să zicem că mi-a plăcut atunci, mai mult pentru „nora farmacistă cu ifose de pictoriţă” şi pentru replica „Mamă, eu n-am inimă!”, rostită cu titlul de descoperire de un copil care nu poate verifica empiric dacă spusele camarazilor de joacă sunt sau nu adevărate.
La ceva timp distanţă lucrurile se văd altfel. Stilizarea ruralist-naţională a filmului pare mai degrabă caricaturală şi seamănă mult cu izul la fel de pseudonaţional al restaurantelor care propun „mâncăruri naţionale” sub forma unor cârnăciori procuraţi de la Metro…
Acest act de falsă sublimaţie perverteşte orice încercări de a judeca la rece situaţia satului. Pe durata întregului film satul este perceput şi explorat ca o destinaţie turistică, cu următoarele trasee: stâna la munte, aerul curat, râul, părinţii-model, casa şi bucătăria tradiţională.
Reprezentările „urbane” (căci doar despre ele se vorbeşte) ale satului oscilează de la „aer curat”, „privelişti naturale” la „condiţii neigienice”… În acest caz ţăranul apare ca un orăşean decăzut, care beneficiază de un tezaur atât de preţios ca „aerul curat” sau „apa pură” (în contrast cu smogul urban şi apa citadină clorurată), dar nu-l poate administra eficient, de unde şi starea decăzută în care se află…
Apoi, aceşti aşa-zişi „copii veniţi să-şi vadă părinţii” nu au altă treabă decât să viziteze zilnic grădinile, fermele şi lanurile CAP-ului, să organizeze conferinţe la Căminul Cultural despre „Abuzul de medicamente” – pe scurt nu au o existenţă privată, ci doar prestaţii publice. „Văzutul cu părinţii”se rezumă la un dialog: „Cum la tine?” „Bine.” Puţintel.
Altfel, priveliştea plecării feciorului la oraş, cu bagajul plin de bunătăţi încă rămâne valabilă.