Cu legătură la discuția de pe blogul lui Adrian, dar și la altele, purtate off-line pe la conferințe, întâlniri în parc sau în jurul unei beri: pasiunea pentru Yoga, Dalai Lama, tantre, mantre, chakre și alte exoticități religioase, majoritatea cu origini orientale, își are sursa, în spațiul nostru cultural, în câteva falii ale ortodoxiei, dintre care, cele mai importante, după mine, sunt caracterul “aristocrat” și “esotericitatea” acesteia.

“Elitismul” credinței creștin ortodoxe ar însemna, pe de o parte, o anumită neclaritate a mesajului (iubește-ți aproapele, dar cum?) corelată cu lipsa unei finitudini vizibile (unde e limita trăirii creștin/ortodoxe?, care sunt garanțiile mântuirii?) Credinciosului obișnuit, cel din statistici trebuie i se ofere, la fiecare etapă a drumului său spiritual, scări și ierarhii de comparație (pentru a-și vizualiza performanțele, a și le evalua), îndreptare și manuale (altfel spus, pași, operații sau proceduri prin care scopul ar deveni accesibil, mai aproape).

Esotericitatea, pe de altă parte, e acea particularitate a ortodoxiei care o face indivizabilă într-o consecutivitate de proceduri tehnice și exerciţii. Lipsa unor gimnastici ortodoxe (care ar operaționaliza credința), a unor jalonări fizice și psihice (drumuri, căi, nirvane) sau a unor rețete de succes transformă credința ortodoxă într-un ghem de sens și mesaje, transparente pentru sfinții limitei ( cei care au curajul să meargă până la capăt), dar opace pentru credincioșii care au ales lumescul în detrimentul divinului.

Ortodoxia nu are mesaje de genul: nirvana în 25 paşi, cele 29 trepte spre mântuire, 40 reguli pentru o mântuire garantată, nu e un exercițiu zilnic, repetabil, ci mai degrabă o perspectivă spre eternitate…

Nirvana ortodoxă apare ca fiind veşnic neterminată, perfectibilă, esoterică, şi deci elitistă…