blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: usm

filosofia, la Chisinau. Si altundeva

Am găsit, rătăcind pe web, un articol, „Filosofia, la Chişinău”, al d-lui Andrei Stavilă, publicat în numărul din ianuarie 2006 al revistei Convorbiri Literare (Iaşi), bucată care aduna, impresiile şi amintirile „triste, dar vii” ale autorului în privinţa participării, de câteva ori, la seriile de conferinţe iniţiate de USM (Universitatea de Stat din Moldova). În particular, d-l Stavilă se referă la una din ele, Filosofia, sociologia si tînara generatie  (Chisinau, 8 – 9 octombrie 2003), ale cărei materiale au fost adunate într-o carte publicată la editura universităţii în acelaşi an.  Cum Catedra de Filosofie şi Antropologie a pomenitei instituţii, din care fac parte, deja de aproape an şi eu, nu are un abonament instituţional la presa culturală, şi cum, pentru mine personal, revista Convorbiri Literare stă într-o zonă exterioară lecturilor mele din periodica literară, apoi, că d-l Stavilă tot nu a găsit timp/inspiraţie să trimită un mail de semnalizare la cineva din Chişinăul insituţional, articolul a fost reperat abia acum, întâmplător… Şi cum revista Convorbiri Literare nu are un forum sau o altă formă de comentariu/feedback, am decis re-publicarea articolului în cauză pe blog, după care voi prezenta anumite comentarii/obiecţii.  

 

FILOSOFIA, LA CHISINAU

        Andrei STAVILĂ


      

           Într-un fel, trebuie sa recunosc, nu ma duc niciodata cu prea multa placere la Chisinau. Pentru mine acest oras este dovada palpabila a existentei unei diviziuni sociale radicale între doua si numai doua categorii de cetateni: cei foarte bogati si cei foarte saraci. Alaturi de cazinouri cu firme luminoase jucause, concepute din mii de leduri multicolore, îmbiindu-te sa-ti lasi acolo toti banii cîstigati în ultima zi la bursa, vezi bordeie mohorîte, pentru care un firicel de fum iarna, iesind din hogeag, constituie cartea de vizita a luxului fericitei familii traitoare în el. Înca de la autogara te întimpina o buda ciudata, cu despartitoare înalte pîna la sold, probabil pentru a-ti compara zestrea daruita de Dumnezeu ( sive Natura!) cu cea a vecinului. Iar în aceeasi sala, pe o jumatate de perete acoperit cu faianta, salasluieste, imens si batjocoritor, un poster cu o superba femeie goala, asa cum numai acelasi Dumnezeu ( sive Natura), în preaplina-i îndurare, a putut oferi spre bucuria eterna a privirii neamului barbatesc.

 

Daca iesi din perimetrul autogarii, undeva nu foarte departe te trezesti într-o piata imensa, unde poti cumpara de-a valma rahat turcesc si spargatoare de nuci, aparate de zdrobit usturoiul si ciorapi de proasta calitate, placinte cu brînza sau carne anume parca depozitate în cele mai murdare locuri cu putinta. Si daca totusi înca nu ti s-a întors stomacul pe dos, asta se va întîmpla imediat, pentru ca apar tarancile grase strîngînd în brate, ca si cum ar cara lemne pentru foc, vreo cîteva zeci de batoane de salam, pe care fiecare trecator îsi lasa amprentele, atunci cînd încearca sa-si faca loc prin multimea bezmetica, aflata acolo parca nici sa cumpere, nici sa vînda, fara nici un scop, un miriapod suprarealist pe fruntea caruia sta agatata denumirea moldoveneasca a singurului grup sanitar din întregul talcioc: „viceu” ( sic !).

 

Cînd, apropiindu-te de universitate, speri sa ajungi într-un loc mai acatarii, chiar pe treptele institutiei esti anuntat ca te afli la „fumuar” ( sic !), adica locul în care se fumeaza. Înainte de conferinta esti invitat la masa, la cantina, unde primele lucruri care îti sar în ochi sînt asa-zisele „servetele”, de fapt bucati triunghiulare taiate neîndemînatic dintr-o coala de hîrtie de împachetat, lucioasa si total inadecvata scopului pentru care se afla pe masa. Cine poate îngurgita ceva, ignorînd studentii saracaciosi uitîndu-se la tine de parca le-ai mînca din portia lor, poate merge mai departe, direct în sala unde va avea loc conferinta.

 

Cam asa arata o parte din amintirile triste, dar foarte vii, care mi-au ramas din cele vreo trei vizite facute în tot atîtia ani la Chisinau, pentru a onora invitatia gazdelor de a participa la seriile de conferinte initiate de USM („Universitatea de Stat din Moldova”). Nu vreau însa sa insist asupra lor, asupra sentimentului de furie, frustrare si neputinta resimtit si acum, cînd ma gîndesc la saracia în care traiesc cei pe care-i numeam, o data, „fratii nostri de peste Prut”. Doresc totusi sa astern pe hîrtie cîteva cuvinte despre volumul colectiv pe care îl am în fata, si care reuneste articolele prezentate la conferinta internationala Filosofia, sociologia si tînara generatie (Chisinau, 8 – 9 octombrie 2003) * .

 

Parcurgînd volumul avut în vedere realizezi ca, în ciuda unor mici exceptii, diferenta între calitatea vietii din oricare oras din România si capitala Republicii Moldova se prelungeste si asupra diferentei intelectuale dintre spatiile universitare si academice din cele doua tari. Izolarea informationala (determinata, printre altele, si de necunoasterea limbilor straine – o problema pentru întregul spatiu rusofil, asa cum moldovenii o recunosc cu sinceritate), naivitatea stiintifica, patriotismul patetic, abordarile metodologice învechite, dialectul românesc neintentionat hilar fac din luarile de pozitie ale autorilor moldoveni mai curînd un domeniu de cercetare sociologica, decît contributii stiintifice riguroase. Între limbajul de lemn al Aureliei Crivoi, „prorectorul pentru studii” („misiunea sfînta a universitarilor este pregatirea specialistilor cu studii superioare de înalta calificare” – p. 3) si pîna la formularile patetice ale aceleiasi autoare („cei care peste 15-20 de ani vor conduce aceasta tarisoara minunata” – p. 3), cuvinte exemplare pentru un întreg spatiu cultural, se deschide o perspectiva nu atît derizorie, cît mai ales trista, asupra nivelului educational în aceasta tara.

 

Uneori te simti în atmosfera orwellianului 1984 , atunci cînd asisti cu uimire la rescrierea istoriei. Afli, astfel, despre traditionalele legaturi „moldo-franceze” (!?), iar Alexandru Babii, Vasile Tapoc si Emil Vrabie scriu despre „gînditorul nostru” (adica al moldovenilor!) Alexandru Scarlat Sturdza (p. 34). Pentru ca sa fie si mai mare confuzia, un alt profesor moldovean, Dumitru Caldare, vorbeste despre „cronicarii nostri” atunci cînd discuta cronografia româneasca din secolele XVI-XVIII (p. 87), lasînd impresia ca, pentru domnia sa, si în ciuda compatriotilor sai tocmai mentionati, nu exista nici o deosebire de neam între moldoveni si români.

 

În filosofie înca se mai vorbeste, pe celalalt mal al Prutului, despre teme demult perimate, precum „progresul istorico-filosofic” (p. 34). În politica se cere „neutralizarea agresiei ( sic !) neoliberalismului occidental, a vesternalizarii ( sic !) vietii economice, politice si culturale în tarile orientale si în tarile în curs de dezvoltare” (Petru Rumleanschi, p. 25). La tot pasul se întîlnesc fie prezentari ale dezvoltarii istorice a unui domeniu sau curent, fie biobibliografii ale unor autori traitori în secole demult apuse, si despre care deja s-a scris enorm (vezi prezentarea, pe doar trei pagini, a ideilor generale ale lui Giambattista Vico, de catre Nicolae Cojocaru – pp. 60-63). Aproape nicaieri nu se regasesc ideei discutate acum în cercurile stiintifice internationale, dintr-un domeniu sau altul. Ca si cum moldovenii nu stiu nimic, nu cunosc nimic, nu au nimic de spus…

 

O exceptie o constituie un agreabil si talentat orator, profesorul Teodor N. Tîrdea, neobosit cercetator într-ale bioeticii , cu siguranta unul dintre putinii care ar putea sta cu fruntea sus în cadrul oricarui colocviu international (vezi Natura umana si geneza problemelor globale: aspecte sociofilosofice si metodologice, pp. 106-112).

 

Diferenta între reprezentantii Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi (Elena Puha, Nicu Gavriluta, Constantin Salavastru, Petru Ioan) si exponentii cei mai valorosi ai mediului universitar moldovean (Vasile Tapoc, Constantin Lazar, Aliona Onofrei, Victor Ciorba etc.) se observa si în ceea ce priveste obiectivismul detasat necesar oricarei cercetari. Daca autorii români încearca sa studieze riguros o problema stiintifica, omologii lor moldoveni fac întotdeauna trimiteri la contextul socio-politic-cultural în care traiesc, neputîndu-se desprinde de anumite tendinte nationaliste, fie ei filo-rusi sau filo-români.

 

Oricum ar fi, recomand acest volum în primul rînd sociologilor, dar nu numai lor. Oricine îl va citi, va fi de acord ca, de multe ori, calitatea vietii înseamna si calitatea actului cultural, sau stiintific. Si va mai fi de acord ca patetismul si pasiunile apartin mai degraba începuturilor unei culturi tinere. Daca moldovenii îsi construiesc acum, asa cum au dorit atît de mult, o identitate proprie, atunci si cultura lor va trebui oarecum construita de la zero. Dar pentru aceasta este nevoie de deschidere fata de multe alte spatii, nu numai fata de cel românesc.

 

 

 

* Vasile Tapoc (coordonator), Filosofia, sociologia si tînara generatie (Chisinau, 8-9 octombrie 2003), CE USM, Chisinau, 2003, 402 p.

 

sursa articol: Convorbiri Literare, ianuarie 2006

 

 

Vitalie (eu):

Nu am dreptul să comentez amintirile d-lui Stavilă cu privire la oraş/universitate/ţară, acestea fiind impresiile dumnealui exclusive şi intime, într-o măsură oarecare turistice şi deci superficiale (anumite trăsături ale situaţie/contextului fac ca locuitorii acestui spaţiu să perceapă, ca un fapt normal, şerveţelele unsuroase, piaţa imensă şi restul ciudăţeniilor – asta nu le justifică, ci le explică), iar eu îi respect această intimitate, mai ales că coincide, în linii generale, cu descrierile interne, adică locale, ale ţării/universităţii/urbei.

Comentariilor d-lui Stavilă despre stilul de joc filosofic practicat la Chişinău acest statut intim de imunitate argumentativă le este însă inaccesibil.

Deci:

1. „izolarea informaţională cuplată cu necunoaşterea limbilor străine” – este explicabilă, parţial, prin faptul că universitarii moldoveni beneficiază de avantajul cunoaşterii limbii ruse (fapt valabil pentru 100 % dintre ei, inclusiv pentru cei tineri, cu studii în Occident). Spaţiul editorial rusesc este infinit mai bogat (în rusă, se traduce mult mai mult decât în română, inclusiv din autori minori sau de nişă), mai accesibil (majoritatea lucrărilor traduse în rusă, inclusiv cele din zona ştiinţelor socio-umane sunt scanate şi plasate în mod gratuit pe web, e o problemă aici cu drepturile de autor, dar aşa e internetul rus: mare, permisiv şi relativ ilegal) şi în fine, mai ieftin – un Kant în rusă e de x ori (x e un număr mai mare decât 2) mai ieftin decât un Kant în română şi tot aşa. S-a mai scris, inclusiv pe acest blog, de inexistenţa la Chişinău, a unor biblioteci româneşti cu apariţii la zi, prin intermediul căreia care publicul cititor să acceseze noutăţile ştiinţifice, apariţiile editoriale, dezbaterile ştiinţifice şi intelectuale ale vremii în limba română… În aceste condiţii conectarea mediului universitar şi cultural basarabean la spaţiul intelectual rus mi se pare firească, iar toate avantajele formale (viteză – ediţia în rusă a cărţilor străine, apare, de obicei, în acelaşi an cu originalul sau la un interval temporal suficient de mic, cost, accesibilitate) sunt de partea factorului rus. Sigur, această situaţie impune ceva limitări: lejeritatea cu care intelectualul moldovean se conectează la circuitele mondiale ale cunoaşterii şi ideilor prin filiera rusă scade atractivitatea şi necesitatea cunoaşterii limbilor de provenienţă a teoriilor, ideilor, dezbaterilor. Mai e şi „prostul obicei” al ruşilor de a edita, traducerile din zona ştiinţifică însoţite de comentarii largi şi pertinente, astfel că intelectualul moldovean capătă astfel atât la conţinutul original al tezei, cât şi ceva piste de interpretare. Pentru ediţiile româneşti ale unor cărţi filsoofice/sociologice recente, aceste prefeţe/comentarii lipsesc… încă.

2. „naivitatea ştiinţifică” şi „patriotismul patetic” – d-l Stavilă e dator cu ceva explicaţii, altfel afirmaţia stă suspendată în aer.

3. „abordarile metodologice învechite” şi „în filosofie înca se mai vorbeste, pe celalalt mal al Prutului, despre teme demult perimate” plus „Aproape nicaieri nu se regasesc ideei discutate acum în cercurile stiintifice internationale, dintr-un domeniu sau altul.” apoi „La tot pasul se întîlnesc fie prezentari ale dezvoltarii istorice a unui domeniu sau curent, fie biobibliografii ale unor autori traitori în secole demult apuse, si despre care deja s-a scris enorm” – este, se pare, unul din argumentele centrale ale textului d-lui Stavilă. Pilonul ăsta retoric, aparent sigur, e îngropat în sol lunecos:

a) nou vs vechi – o cercetare care ar viza conceptul Fiinţei sau existenţei la Aristotel, una care ar aborda Meditaţiile lui Descartes (în plin secol XX, Foucault şi Derrida, au comis o asemenea „impertinenţă”) sau un pasaj obscur din Sfântul Augustin, nu ar fi mai puţin preţioasă sau utilă (în oricare din sensurile utilităţii) decât o investigaţie asupra aspectelor ontologice ale unui Counter Strike sau Harry Potter sau problema drepturilor Ailuropoda melanoleuca (urşii panda) în contractul social chinez.

Acest criteriu al noutăţii mi se pare steril dacă nu e însoţit de un altul, al calităţii/conţinutului/originalităţii/utilităţii. E o trăsătură formală inconsistentă şi abuzivă care poate descalifica un text filosofic/o contribuţie teoretică importantă doar din motivul că aceasta nu e la modă. Nu vreau (şi sper că d-l Stavilă e de acord cu mine) să judec un text filosofic sau din oricare alt domeniu cultural/ştiinţific exclusiv prin prisma noului… E deranjantă absenţa, din cadrul acestui tip de evaluare a contribuţiilor unor texte, a criteriului consistenţei interne a textului… Pe de altă parte, conectarea unor texte la trendurile zilei, nu e un criteriu semnificativ pentru consistenţa lor: simţul critic nu trebuie omorât/anulat cu asemenea surogate…

b)  chiar dacă d-l Stavilă nu intenţiona, în articolul său, să utilizeze acest fals argument, există un risc legitim, al ideologizării unui asemenea tip de demers, astfel încât, procesul normal al dezvoltării ştiinţelor şi teoriilor, să includă, într-un viitor plauzibil, un criteriu de validare nejustificat: conexiunea obligatorie a textului cu actualul, imediatul (e o rană filosofică deschisă şi definirea acestui actual, imediat, concret).

c) în al treilea rând, circumscrierea unor zone de cercetare, instaurarea unor porţiuni  tabu (indiferent că este utilizat argumentul utilităţii, al învechirii) în cadrul cercetării ştiinţifice şi căutărilor intelectuale contravine procesului firesc al interogaţiei filosofice, care se va vedea oprită să investigheze anumite bucăţi ale realităţii, cenzurate eficient de judecătorul „noutăţii”.

d) ruperea legăturilor cu tradiţia ştiinţifică e o altă consecinţă nedorită a argumentului utilizat de d-l Stăvilă. Ar trebui să pierdem prea multe dacă ne declarăm neofiţi cu ziua: faptul că filosofia este condamnată, de însuşi statutul său, dar şi de limitele inerent raţiunii umane însăşi, să dezbată probleme vechi, perimate, dar eterne: Viaţa, Moartea, Libertatea, Dumnezeu; bogăţiile teoretice şi de idei ale trecutului ca sursă de inspiraţie pentru meditaţia filosofică.

Entuziasmul pentru bioetica „actuală” a d-lui Ţârdea e din acelaşi film, în care eroul pozitiv este cel cu pantofi lustruiţi de la Prada, iar băieţii răi sunt restul…

4. „dialectul românesc neintentionat hilar” – absolut de acord: există carenţe la capitolul acurateţe lingvistică şi conceptuală. E un punct în care, sper, se va lucra pe viitor.

5. „rescrierea istoriei”  – un proces aproximativ firesc, chiar dacă, în forma sa extremă, reprezintă un cancer al tradiţiilor intelectuale. Boala în cauză stă şi în unele zone ale spaţiului cultural românesc: vezi inventarea, aproape ideologică şi ea, a unor legături ale lui Heidegger cu die Lateiner din Europa răsăriteană (la care face referinţă, cu generozitate, un Constantin Noica), iar exemplul cu cronicarii români (între altele, românitatea lor e la fel de problematică precum moldovenitatea propusă de d-l Căldare) este irelevant: trecutul (în cazul nostru Evul Mediu) e un vas din care oricine îşi ia aproximativ ceea de ce are nevoie)… Alta e problema dacă împrumutul respectă nişte criterii minime de decenţă intelectuală…

Sper să fi reuşit, să adun, în modestul meu comentariu măcar câteva din punctele pe care stă acest articol. Mai curând o schiţă rapidă, decât o abordare minuţioasă mi s-a părut textul d-lui Stavilă. Simplificările pe care le-a făcut, pentru a respecta economia abordării, au omis (intenţionat sau fără voie) unele detalii apreciabile, iar în alte părţi, intervenţiile d-lui au colportat un ton vehement, neîntemeiat însă. Unele obiecţii mi se par pertinente şi sper, cineva din responsabilii instituţionali (dar şi indivizii aparte) să le citească şi eventual, să le ia în calcul pentru o îndreptare a situaţiei. 

 

 

 

 

 

gazeta de perete

DEX s.f. PIATRĂ
gazeta de perete a Antropologilor de la Universitatea de Stat din Moldova…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén