27 februarie. Am decis că duminica e tocmai o zi bună pentru o vizită a centrului orașului – Downtown. Cum L. n-a fost decât o singură dată, și atunci cu automobilul (vizita, zice el, e anecdotică. Au mers în patru: unul pentru că știa a conduce automobilul, altul pentru că avea GPS, al treilea pentru că mai fusese acolo, al patrulea pentru companie). O căutare pe net scotocește o minunăție de hartă a orașului, cu toate locurile ”de văzut”, alt click identifică rapid un autobuz ce ar trece, conform zvonurilor, pe lângă casa noastră. De fapt, 10 min de mers pe jos mai la vale…
Găsim că neîncrederea gazdelor noastre americane față de transportul public e neîntemeiată: autobuzul vine exact la timpul înscris în grila oficială. Semn că se poate trăi fără bibică proprie, chiar și în orașe atât de automobilizate precum Memphis…
După 20 min suntem lăsați în mijlocul unui codru de clădiri înalte și gri. Semn că am ajuns în centru.
Prima destinație, firește și cu necesitate, e Mississippi. Nu pot mărturisi câte lucruri mă leagă de acest râu: Tom Sawyer ar fi primul lucru pe care l-aș asocia, până la congruență, cu Mississippi. Ar veni apoi vreo 5 eroi ai lui Karl May: Old Shatterhand și alții de teapa lui, care trec râul de câteva zeci de ori și vorbesc despre el cu evlavie; Faulkner, Melville s-ar alătura și ei șirului de figuri tutelare legate de râu. Pe chei, o corabie cu roată străjuiește peisajele industriale.
Urcăm la deal, în căutarea Beale Street, un fel de atracție muzicală locală (orașul ar fi, cică, cel mai muzical din SUA – aici s-ar fi născut blues, rock and roll (orașul regelui, cum îmi zicea cineva la picnicul rusesc – aproape fiecare ins are o poveste legată de Elvis, ba bunica unuia ar fi cică o femeie de care Elvis ar fi fost îndrăgostit o vreme, unchiul altuia l-ar fi ajutat pe Elvis când ăla trăia în sărăcie, mătușa unui al treilea ar fi cea care a beneficiat de suportul regelui – Elvis pare îmbibat în istoria orașului)…Găsesc Beale Street mai plăcută decât mă așteptam – salut faptul că, în acest oraș al distanțelor mari și al automobilelor, se găsește o uliță de vreo 400 m închisă pentru traficul rutier. Mă simt pieton în toată regula și e chiar un sentiment frumos când știi că, cel puțin o vreme, n-ai treabă cu claxoanele. Altfel, strada e plină de localuri, magazine de suvenire, baruri… Unele, curios lucru, închise duminica, la vremea când fluxul de turiști e cel mai mare…
Intrăm într-un local în care, atârnate amenințător de tavan, stau câteva zeci de chitare, electrice, acustice și de alte tipuri năstrușnice cu semnătura unor celebrități locale sau naționale. Mult verde: pereți, tavane, WC-uri…
Semnele globalizării: un negru (afro-american) pictează pe geamul unui restaurant o frunză de trifoi, simbolul irlandez. Cam multe semne irlandeze pentru un oraș din sud…
Muzeul Național al Mișcării pentru Drepturi Civile, adică în temei motelul Lorraine și clădirile adiacente, adică locul unde a fost asasinat Martin Luther King la 4 aprilie 1968 stă înscris ca un următor punct al expediției noastre. Locul a fost păstrat intact pentru a reproduce exact scena asasinării Marelui Om: motelul găzduiește un muzeu al luptei contra segregării rasiale, din 1600 încoace. Camera în care a stat King e loc de pelerinaz, peste drum, sub sticlă blindată, se vede și punctul din care ucigașul ar fi expediat glontele ucigaș. Chiar automobilele ce urmau să-l ducă pe King la întâlnire, mai stau încă parcate în fața camerei 306…Ceva turiști, majoritatea de culoare, coboară din autobuze…
Ghost-city, oraș-fantomă…Asta e o senzație ce mă urmărește de ceva vreme…Hoinărim deja de ore bune prin oraș și nu am văzut decât vreo 10 oameni vii, pe stradă. Străzile, cât cuprinde ochiul, sunt goale – semafoare se bălăbănesc amenințător în aer, clădiri pustii, una chiar, fără ferestre, închid cerul, niște lumini jonglează pe firmele magazinelor – și toate astea fără oameni…N-ai nici măcar pe cine înjura, nici cine să te înjure. Și asta e duminică, în centrul orașului!
…Ultima seară la Memphis. Gândim s-o petrecem ritualic: nici vorbă că organizăm o cină ”națională” cu mâncare tradițională. Usturoi chinez, făină de porumb americană, brânză grecească, cartofi americani, sos de soia japonez, bere mexicană – astea ar fi ingredientele unei cine ”moldovenești”…
Pe L. l-a apucat din senin un diminutivism hazliu: prăjim peștică, facem mămăliguță, mai bem o bericică, coacem ceva cartofele la cuptor…
Distribuim în mod echitabil sarcinile: L. prăjește peștele – pentru că asta poate și știe mai bine decât oricine altul, eu pun cartofii la cuptor și fierb mămăliga, A.L. e cu doba, adică muzica – stoarce youtube-ul de note ce acompaniază procesul culinar…
Mămăliga se fierbe greu, că nu am reușit să găsim nicăieri un ceaun și am înghesuit făina într-o cratiță, dar munca e plăcută, mai ales când A.L. bagă ”cântece patriotice”. Glumim: și deținuții din lagărele de concentrare munceau cu muzică patriotică.
Destul de reușită cina: sosul de soia a cam colorat cartofii în castaniu, altfel sunt perfecți. Peștică s-a prăjit de minune, mămăliga nu e nici tare nici moale așa că reușim să împăcăm diferitele gusturi și preferințe.
La cină discutăm, ca aproape de obicei, politică și filosofie. Politica ține mai ales de prognoze cu privire la situația generală din țară, la comediile partinice, dar și la lucruri cotidiene: L. a fost acasă în iarnă și a văzut scumpiri. Totul, zice, costă mai mult. Dacă se fac alegeri anticipate, comuniștii vin pe cal alb…Încerc să duc discuția pe altă albie: m-am săturat, spun, să discutăm politica în termeni de figuri și fețe. Ori de ”idei” și ”ideologii”. Alea lipsesc. Trebuie, cred, să discutăm despre o absență: societatea civilă, sau opinia publică, sau…Devin patetic, pe alocuri: ar fi cazul, declar, să re-cucerim politica de la partide și oligarhi, să re-gândim și re-facem politicul, să ne recuperăm țara, în definitiv… Exagerez, probabil, dar încerc să ies din capcana politichiei și a politicii spectacol…Prietenii agreează ideea mea, și chiar patosul, dar eu n-am soluții concrete, nici sugestii practice așa că…
Despre filosofie e și mai complicat – invariabil ajungem să comparăm catedra noastră din Chișinău cu departamentele americane. Ei au bani, resurse, cărți și reviste, literatură, un circuit intelectual aproximativ normal, un mediu aproape global de discuție, conferințe internaționale etc. Noi nu avem nimic din astea și mai avem o căruță de handicapuri organizatorice, materiale și logistice. Căutăm un răspuns la întrebarea: ce facem după?, și îl dibuim sub forma unui compromis: cred c-ar fi bine, până una-alta, să ne căutăm de doctorate, masterate și să menținem, cât e cu putință legături în Lumea Veche, după…se va vedea…Întoarcerea nu înseamnă neapărat prezența fizică acasă – Moldova, zicem noi, poate fi ajutată de oriunde.
Încheiem cina pe un ton împăciuitor. Am fumat pipa păcii cu viitorul și trecutul, cel personal și cel colectiv. E tocmai vreme de un somn bun…
28 februarie. Ne trezim sub sunetul ritmic al unei scurgeri. Afară plouă și apa se scurge din streașină pe asfalt. Pe ploaie am venit, pe ploaie ne ducem, îmi vine un gând (pe care aveam să-l consider profeție, ajunși la Charlotte). Ultimul ceai comun: ouă fierte, pâine coaptă la toaster, șuncă și cașcaval. După, începe adunatul hainelor, lucrurilor – procedură uzuală a despărțirilor.
O tristețe atârnă în aer: în mica noastră peripeție de 3 zile a încăput mai mult decât o vacanță. Am pus pe roate o mică utopie a unui trai comun, o mini-societate legată doar de frânghiile prieteniei, am trăit ca și cum cealaltă parte a lumii n-ar fi existat: universitate, familie, patrie… Mai mult ca orice, nostalgia după această utopie deopotrivă posibilă (am trăit-o!) și imposibilă (doar 3 zile!) se constituie ca sentimentul cel mai greu de suportat…
La 12.30 vine J. să ne ia cu automobilul. Veselă ca de obicei. Pe drum îi face lui L. o propunere care îmi stârnește regretul că nu-s student la Memphis: să meargă pe 2-3 zile, în vacanța de primăvară, la New Orleans. Cu mașina. Aș merge, îi sugerez prietenului. Chiar aș plăti să fiu luat încolo…
Ne despărțim cu promisiunea că ne vedem în mai, când L. ne vizitează coasta. Baltimore (mormântul lui Edgar Allan Poe), New York (multe locuri) și Washington (de fală) – stegulețe înfipte pe hărțile viitoarelor bătălii turistice…
La Memphis vremea e bună. Ajunși la Charlotte nimerim însă într-un cer negru, închis din toate părțile de o perdea de nori ce se ridică amenințător. Cu 10 min înaintea decolării, cerul nu se mai poate reține și începe să verse repezit încărcătura de apă. Așteptăm, plouați, pe pistă. Căpitanul navei promite o decolare imediat cum avem vreme suportabil de bună…Adorm…Mă trezesc rar, dar simt permanent zguduiturile avionului. Uneori suntem în cădere liberă, apoi recuperăm. O luptă cu un dușman invizibil – aerul, pe care nu putem decât să-l simțim. E atâta zdruncinătură încât stewardesele nu distribuie măcar porția regulamentară de cafea/cola/suc/apă minerală. Ajungem într-un târziu la Dulles. Respirăm ușurați când avionul pune piciorul pe pământ. A., care-i în spatele meu zice că-i cel mai groaznic zbor din câte le-a avut. Mi-e mai scump pământul, zice, chiar dacă statistica catastrofelor aviatice în America e perfect confortantă: în afară de teroriști, pasagerii zboară nederanjați de nimeni…Urcăm în autobuz, mă gândesc, apoi în tren, locuri în care statisticile-s mult mai în defavoarea noastră, dar trăim liniștit o senzație de adăpost: cel puțin, zicem noi, pe pământ o parte din lucruri depind de noi și, eventual, Doamne ferește, putem interveni.
Ajuns acasă. Cu bine.
p.s. Am scris jurnalul cumva de-a îndoaselea. Asta pentru că mă apucasem să notez în carnet în sens invers: dinspre plecare spre venire. Promit mâine prima parte a jurnalului.
