blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: traduceri

omul mic, de la Gogol la Ejov/Stalin

Dintr-o scrisoare adresată Comisarului Poporului pentru Industria Alimentară, Anastas Mikoian :

”În luna mai 1935 am fost nevoit să părăsesc funcția de șef-adjunct al Sectorului de Planificare al Fabricii de Cărnuri și Grăsimi din Asia Mijlocie (rus. Средне-Азиатский Маслобойно-Жировой Трест), unde lucrasem aproape 11 ani fără întrerupere.

Motivul plecării mele a fost atitudinea dușmănoasă față de mine a lui Udarov, cu care, timp îndelungat am dus o luptă îndârjită și energică.

Acum, când fățarnicul (1) și troțkistul Udarov a fost deconspirat ca dușman al poporului deciziile deciziile din februarie ale plenului Comitetului Central al Partidului Comunsit al Uniunii Sovietice îmi dau noi puteri pentru a continua lupta. Mă simt obligat să aduc la cunoștința Dvs unele fapte și lucruri care-l deconsipiră total pe udarov.

În luna februarie 1932, personal am descoperit o întreagă badă de tâlhari, condusă de fostul șef al Sredazmasloprombît (Средазмаслосбыт), Buhman. Această bandă încadra în rândurile sale peste 50 000 oameni, reușind să acapareze 4 organizații, unde a activat nestingherit aproape doi ani în condiții de conspirativitate.

Am cercetat personal metodele de activitate ale acestei bande de tâlhari și am alcătuit o listă a lor, pe care am dat-o în mâinile organelor securității de stat GPU (direcția politică de pe lângă NKVD). În rezultatul cercetărilor efectuate de OGPU, bănuielile mele s-au confirmat: 10 oameni au fost condamnați la cea mai înaltă formă de pedeapsă (moarte prin împușcare V.S.), iar alții 35 au primit diverse termene de privațiune de libertate.

Deja în 1931 am reușit să stabilesc legătura de filiație, genetică chiar a acțiunilor de sabotaj (rus. Вредительство) care ducea spre acum deconspirații pentru sabotaj în industria textilă Șlosberg, Râskin, Jirnov, Nikolskii, Iuferov, Marguelis, Mamaev și alții (rus. Шлосберг, Рыскин, Жирнов, Никольский, Юферов, Маргуэлис).

În baza unor fapte concrete ce probează activitate de sabotaj a lui Udarov, am descoperit, în activitatea sa, un sistem complex de diversiuni îndreptate spre:

1. scoaterea din funcțiune a celor mai importante fabrici ale industriei cărnii din Asia Mijlocie.

2. crearea unor disproporții între capacitățile de prelucrare a fabricilor și resursele de materie primă necesară așa încât o parte din prelucrarea materiei prime să fie transferată fabricilor din regiunile centrale ale URSS, așa cum deja se practică

3. cheltuirea nejustificată și irațională a mijloacelor financiare pentru obiecte de construcție ce nu răspund necesităților prezente de materie primă.

4. scumpirea intenționată a construcțiilor precum și prelungirea, fără motiv, a termenelor de realizare

5. sabotajul intenționat al activității fabricilor prin instalarea unor utilaje despre care se știa că sunt defecte

… Am făcut uz de toate ”căile legale și ilegale” pentru deconspirarea sabotajului și fățărniciei lui Udarov, dar toate acestea s-au dovedit a fi ineficiente și am decis să aștept liniștit până va veni timpul potrivit, pentru că doar timpul este marele conducător și judecător al oamenilor. Și timpul a confirmat justețea dezvăluirilor mele.

…Ați trimis anterior o comisie ce urma să cerceteze activitatea industrială în Asia Mijlocie, în următoarea componență: Țvetkov (un troțkist convins și bețivan notoriu), Iliin și Borisov. Ca să încurce comisia să-și desfășoare munca, Udarov i-a trimis pe doi camarazi de-ai săi: Alașevskii și Keinov.

În 1935 la Tașkent vine o nouă comisie în următoarea componență: Grossman, Dijur, Osipovici, Goldovskii și Grobov, care, în înțelegere directă cu Udarov, a decis să mă dea afară pentru a finisa pentru totdeauna cu critica activității fabricii și a conducerii ei…

Tkaciuk, fostul meu camarad a decis în acel moment să înceteze lupta și chiar a mers spre o alianță cu Udarov care i-a iertat, cu această ocazie toate păcatele rebeliunii sale. Împăcarea a avut loc sub cerul senin al plajelor de la Soci.

Doar eu, omul mic, apartinic, fără legături, fără sprijin, obosit și hărțuit, dar n-am făcut afaceri cu conștiința ci, cuprins de un mare sentiment de obidă, am plecat, cu gândul că vremea le va aranja pe toate. Și iată că a venit acest timp.

Am decis să mă adresez Dvs, ca la ultima mea speranță și apărare, pentru a fi răsplătit pe drept pentru adeziunea mea fără rezerve la adevăr.

La moment lucrez ca șef-adjunt al Uzbekvino, ce intră în componența Ministerului Industriei Alimentare din Uzbekistan.

Adresa mea:

Or. Tașkent, str. Pușkin 14, ap. 2

Berezin Vladimir Kuzmici, 25 martie 1936.”

(citat după Irina Glușcenco ”Alimentaţia publică: Mikoian şi bucătăria sovietică” Moscova, 2010, pp. 42-45)

Berezin, care tocmai a trimis la moarte 10 oameni și a băgat în pușcărie 35 alți oameni, pare a fi mândru de gestul său. și tot aici – o bucată aproape gogolescă despre ”omul mic”. Și speranța că vremea lui va veni…

Se pare că Berezin se vede un fel de moștenitor al tradiției literare rusești – omul mic, cum l-au învățat la școală – e de obicei o ființă lipsită de drepturi și obijduită. Samson Vârin, Akakii Akakievici, Makar Devușkin și Marmeladov trezesc de obicei în noi jale și simpatie…. Dar secolul XX a ridicat omul mic la înîlțimi nebănuite. Puterea nu se mai poate descurca fără el. Omul mic începe să conducă destinele altot milioane de oameni, chiar dacă nu se deosebește prin nimic de ei. Istoria sovietică excelează în acest sens – tipul clasic de ”om mic” este reprezentat de Ejov, care, prin voința lui Stalin ajunge să se transforme dintr-un mic funcționar polițienesc în groaznicul ministru al afacerilor interne, apoi, când curățenia internă a partidului ia sfârșit, este aruncat în gura aceleiași mașini cu sentința ironică ”pentru nimicirea cadrelor”.

Scriitorul Leonid Zorin scrie în cartea sa ”Caietele Verzi” : ”Nimeni n-ar fi crezut că Akakii Akakievici într-o altă țară și alt timp ar fi purtat numele Schicklgruber și ar fi cerut să I se plătească prețul mantalei furate. La dracul cu omul mic ! Cât de rău poate fi el !”

Note:

În original ” двурушник” – cuvânt peiorativ apărut în limba rusă în anii 30, în legătură cu procesele publice staliniste. Termenul desemnează indivizi ce aparțin formal unui grup, curent sau linie de gândire, dar care în mod tainic favorizează/ajută/susțin alte grupuri. Alteori cuvântul e folosit pentru desemnarea unor indivizi ce joacă dublu, adică fac parte simultan din două grupuri, pe care le manipulează în interes propriu. Sursa: http://wordhist.narod.ru/dvurushnik.html

VS: textul ăsta, dar și experiența pe care o descrie reprezintă sper un adio final cu esențialismele morale. Și cu etica de clasă. Că nu se naște nimeni inerent moral: ”intelectualii” francezi au înecat Franța în sânge pe durata revoluției, țăranii germani și cei ruși aproape că au reușit să șteargă Europa de la hartă…

Am identifica aici un loc de întâlnire a cel puțin doi tropi:

– scrisoarea omului mic adresată Țarului. E iluzia de milenii a celor mici și săraci că Țarul/Conducătorul de partid nu prea știu cum stau lucrurile de-a adevăratelea. Că-i tras pe sfoară de dregători/directori de fabrici. Și, Doamne, dacă ar ști (de aici și rostul scrisorii care ar trebui să transmită adevărul adevărat0, ar rezolva pe dată toate nedreptățile…. E o logică care n-a făcut alianțe între țărani și boierime, omul mic și funcționarii locali. Ci ziduri de neînțelegere care s-au transformat în sânge. Omul mic a vândut ori de câte ori a avut ocazia pe funcționar țarului/secretarului general de partid. Funcționarul, la rândul său a presat de multe ori peste omul mic. Deasupra stă, mulțumit, Țarul/Secretarul general de Partid. E atât de ușor să construiești o dictatură cu o asemenea țară.

– minciuna poate deveni normalitate. E ceva ce ține de contextul social. În vremuri normale acest Akakii Akakievici-Berezin n-ar fi văzut în viața lui mai mult de 100 de străini, acum când însă vremurile o cer, găsește organizații banditești de 50 mii de membri ce au scopul de a distruge Uniunea Sovietică. Anomalie? Nu, regula epocii. Nu-i învinuiți pe oameni particulari că ar fi făcut ceva cumva rău, ci căutați sistemul la purici. Acolo unde se poate.

Catastrofele financiare sunt provocate de cauze foarte vizibile, pe care insa expertii nu au dorit sa le vada

Articol/interviu tradus pentru portalul CriticAtac.ro

Benoît Mandelbrot, părintele geometriei fractale, a decedat pe 14 octombrie 2010. Ziarul ”Le Monde” republică un interviu din 18 octombrie 2009 în care matematicianul discută despre responsabilitatea matematicilor în criza financiară.

Încă din 1964, Benoît Mandelbrot sesizase că modelele matematice utilizate în lumea financiară erau eronate și a încercat să tragă semnalul de alarmă. Ultima sa carte, ”Une approche fractale des marchés ” (O perspectivă fractală a piețelor, Odile Jacob, 2004) aparută cu 4 ani înainte de declanșarea crizei financiare a fost premonitorie. Dar nimeni nu l-a ascultat.

Aflat la Paris cu ocazia proiecției filmului ”Fractales, à la recherche de la dimension cachée” (Fractalii, în căutarea dimensiunii ascunse) din cadrul festivalului Pariscience, Benoît Mandelbrot este sceptic că avertismentul său va fi luat în seamă chiar dacă de data aceasta, în plină criză.

În cartea Dvs, afirmați că „sectorul financiar ar trebui să abandoneze obiceiurile sale proaste și să adopte o metodă științifică”. Or, s-a spus că această criză financiară se datorează în parte matematicilor financiare, cu ajutorul cărora au fost create produse prea sofisticate, ale căror riscuri nu puteau fi măsurate. Cum comentați aceasta?

Economiștii au utilizat o teorie inaplicabilă – cea a lui Merton, Black și Scholes, inspirată din lucrările lui Bachelier ce datează din 1900 – și care nu are nici un sens. Am susţinut asta încă din 1960. Această teorie nu ia în calcul schimbările instantanee ale prețurilor, care fac totuşi regula în economie, şi ignoră informații esențiale. Fapt care influenţează grav mijloacele. Această teorie susține aşadar că nu implică decât riscuri minime, ceea ce e fals. Era inevitabil ca lucruri grave să se întâmple. Catastrofele financiare sunt provocate de cauze foarte vizibile, pe care însă experții nu au dorit să le vadă.

Credeți că măcar acum aceste riscuri sunt luate in considerare?

Acum câteva zile am luat prânzul cu persoane din conducerea unei importante bănci americane. Îmi ziceau că sunt mulțumiți de modelele lor. Nu doresc să recunoască că s-au înşelat. Sper că ceea ce mi-au zis nu e adevărat. Nimeni nu-i obligă să spună ce fac ei cu adevărat. Cei din industria financiară par foarte atașați de această teorie de o simplitate uimitoare, ce poate fi învățată în câteva săptămâni și din care să trăieşti apoi toată viaţa. Dar această teorie a fost întotdeauna falsă. De ceva vreme totuşi, sunt ascultat din ce în ce mai mult. Mulţi dintre marii bancheri îmi spun în cadrul unor conversații private, că am perfectă dreptate, dar că nu ține de responsabilitatea lor să adopte sau să refuze o teorie.

În 2004, la câțiva ani după spargerea bulei Internet, sugerați ca o mică parte a bugetelor de cercetare și dezvoltare ale marilor instituții financiare de pe Wall Street să fie direcționate spre cercetarea fundamentală. Sugestiile dvs. au fost luate în considerare?

Astăzi, o mare parte a acestor companii şi-au dat afară cercetătorii. Atunci, se pune întrebarea: după ce teorie se conduc? După cea a degetului înmuiat cu care verifici direcţia vântului? Habar n-am.

Dar discipolii Dvs. sunt ascultaţi mai mult?

Mulți dintre elevii mei, dintre cei mai buni, și-au schimbat ideile după susținerea tezei. Au făcut cariere foarte bune, negând tot ce au afirmat în propriile teze. Deci, n-am prea mulți discipoli. Mulți tineri au fost interesaţi de ideile mele, dar li s-a părut prea periculos să le adopte.

Pentru că nu eraţi recunoscut de establishment?

Exact.

Să zicem că acesta e cazul în SUA. Cum rămâne însă cu Europa și Asia?

E greu de ştiut. Pe de o parte, toată lumea este unificată; pe de altă parte însă, nu e. Ştiu că lucrarea mea s-a vândut foarte bine în Japonia. Atât de bine încât au decis să retipărească și alte cărți ale mele. Franța e mai pasivă în această privinţă. Școala matematicilor financiare nu s-a schimbat; există în domeniu profesioniști foarte stimabili, matematicieni foarte buni, care sunt satisfăcuți de maniera lor de lucru și nu mă ascultă. În Germania, d-na cancelar (Angela Merkel) ținea, se pare, cartea mea pe noptieră, iar un mare cotidian german m-a făcut foarte cunoscut în această țară.

Care este subiectul cărţii la care lucraţi acum?

Am fost rugat să îmi scriu autobiografia. Faptul că m-am născut în 1924, că eram aşadar adolescent în timpul războiului, că am trăit vremuri incredibile, cărora le-am supraviețuit m-au făcut să fiu un om independent. Nu aparțin niciunei școli – dar am creat una. Care este însă independentă de puterile și de interesele zilei.

Dialog purtat de Annie Kahn.

Traducere: Vitalie Sprânceană

Rasismul, o pasiune inalta via CriticAtac.ro

Rasismul, o pasiune înaltă de Jacques Ranciere

Textul reprezintă traducerea intervenției din cadrul conferinței “Les Roms, et qui d’autre?” (Romii, și cine alții?) care a avut loc la Montreuil pe 11 septembrie 2010.

Aș vrea să adaug câteva reflecții asupra noțiunii de ”rasism de Stat” agendei reuniunii noastre de astăzi. Aceste gânduri vin împotriva unei interpretări foarte răspândite a politicilor recente ale guvernului francez, referitoare la legea cu privire la interzicerea vălului islamic şi la expulzarea romilor. Interpretarea respectivă tratează politicile guvernamentale ca fiind expresii ale unei atitudini oportuniste ce-și dorește exploatarea temelor rasiste și xenofobe în scopuri electorale. Pretinsa critică întărește astfel presupoziția că rasismul ar fi o pasiune populară, reacție speriată și irațională a unor populații retrograde, incapabile să se adapteze la noua lume mobilă și cosmopolită. Statul este acuzat că ar fi complicele acestor populații, și prin aceasta, că-și trădează vocația. Dar această acuzație nu face decât să întărească Statul în poziția sa de reprezentant al rațiunii în fața iraționalității populare.

Or, acest tip de aranjament al jocului, adoptat de critica de stânga, e identic cu cel în numele căruia dreapta a implementat în ultimii vreo douăzeci de ani un număr considerabil de legi și decrete rasiste. Măsurile în cauză au fost fondate pe un argument similar: există probleme de delincvență și îngrijorări cauzate de imigranți (legali și clandestini), probleme care riscă să declanșeze izbucniri rasiste dacă ținute sub control. Astfel, aceste îngrijorări și delincvențe trebuie subordonate principiului universalității legii.

E un joc ce se joacă, atât la dreapta cât și la stânga, încă de la adoptarea legilor Pasqua-Méhaignerie în 1993. În linii generale, esența lui este contrapunerea logicii universaliste a statului pasiunilor populare, altfel spus, oferirea unor certificate de antirasism și corectitudine unor politici rasiste ale Statului. A venit timpul să răsucim  argumentul și să evidențiem solidaritatea suspectă dintre ”rațiunea” etatistă ce implementează aceste politici și cealaltă rațiune – adversarul complice – comod pentru că se prezintă gata ambalat – pasiunea populară. De fapt, nu e adevărat că guvernul ar acționa sub presiunea rasismului popular și a pasiunilor zise populiste și de extremă dreapta. Însăși rațiunea statului (raison d’État) este cea care întreține rasismul popular, căruia îi conferă misiunea de a gestiona imaginar legislația sa reală.

Am avansat, acum vreo 15 ani, noțiunea rasism rece (racisme froid) pentru a descrie acest proces. Rasismul cu care ne confruntăm astăzi este un rasism rece, o constructie intelectuală. Care, înainte de toate, apare ca o creație a Statului. Am abordat și problematica raporturilor dintre Statul de drept și Statul polițist. Să nu uităm însă că ține de natura Statului să fie un Stat polițist, o instituție care fixează și controlează identitățile, locurile și mobilitatea persoanelor, o instituție aflată într-o permanentă luptă contra a tot ceea ce prisosește tiparelor identitare stabilite de stat, adică și împotriva exceselor logicilor identitare ce constituie acțiunea subiecților politici. Această muncă se impune tot mai insistent ca urmare a noii ordini economice mondiale. Statele noastre sunt tot mai puțin capabile să contracareze efectele distructive ale liberei circulații de capital în cadrul comunităților pe care le administrează – cu atât mai puțin capabile, cu cât le lipsește dorința s-o facă. Statul se mulțumește atunci să controleze măcar ceea ce îi stă în puteri, libertatea de circulație a persoanelor. Ele construiesc în calitate de obiect specific al politicilor de stat controlul acestui tip de circulație. Adițional, statul creează și obiectivul securizării naționale amenințată de imigranți, mai precis, producția și gestionarea sentimentului de insecuritate. Această muncă devine din ce în ce mai mult însăși rațiunea lor de a exista și modul în care se legitimează.

De acolo, utilizarea legii care îndeplineşte două funcții esențiale: o funcție ideologică de a construi figura amenințării pentru securitate, și altă funcție practică, care se ocupă de reorganizarea frontierelor între Interior și Exterior, prin crearea permanentă a unor identități flotante, susceptibile de a-i arunca în Afară pe cei care au fost în Interior. Legiferarea imigrației a avut drept scop inițial crearea unei categorii de sub-francezi, adică, alunecarea în categoria flotantă ”imigrant” a unor persoane care s-au născut pe teritoriu francez din părinți francezi. Legiferarea imigrației clandestine țintește crearea unei clase de clandestini constituite din imigranți cu actele în regulă. Aceeași logică a introdus recent în uz noțiunea ”francez de origine străină”. Până la urmă, aceeași logică îi vizează astăzi pe romi, prin crearea, împotriva principiului circulației libere în spațiul european, a unei categorii de europeni care nu sunt europeni cu adevărat, la fel cum există francezi care n-ar fi francezi adevărați. Pentru a crea aceste flotante, Statului nu îi pasă că se contrazice, așa cum s-a văzut în cazul măsurilor ce-i vizau pe ”imigranți”. Pe de o parte, au fost create legi discriminatorii și forme de stigmatizare fondate pe ideea universalității civice și a egalității în fața legii. Astfel cad sub incidența stigmei cei ale căror practici se opun egalității și universalității civice. Pe de altă parte, în chiar sânul acestei asociații civile (citoyenneté) egalitare apar alte diviziuni discriminatorii, cum sunt francezii ”de origine străină”. Logica paradoxală: toți francezii sunt egali și e rău de cei care cred că sunt mai egali decât alții; în acelaşi timp, nu chiar toți sunt egali și e rău de cei care uită asta!

Rasismul contemporan este așadar o logică de stat și în nici un caz o pasiune populară. Această logică de stat nu își găsește sprijin nu doar la nu știu care grupuri sociale retardate, ci chiar în rândul elitei intelectuale. Ultimele campanii rasiste nu au crescut dintr-o extremă dreaptă zisă ”populistă”, ci au fost implementate sub privirile și cu susținerea unor grupuri intelectuale ce își zic intelectuali de stânga, republicani și laici. Discriminarea nu mai e fundamentată astfel pe argumentul raselor inferioare și superioare. Ea își află sursa în lupta împotriva ”comunitarismului”, în numele universalității legii și egalității tuturor cetățenilor în fața legii și a egalității sexelor. Aici, ca și în alte părți, această logică nu ține cont de contradicții: aceste argumente vin din partea unor persoane ce nu-și bat capul prea mult de feminism ori egalitate. De fapt, argumentarea are drept scop esențial crearea materialului necesar pentru a identifica grupul indezirabil: de aici, amalgamul între emigrant, emigrat, retardat, islamist, sexist și terorist. Recursul la universalitate este în fapt utilizat în avantajul contrariului său – stabilirea unei autorități de stat care ar decide, arbitrar și discret, cine aparține clasei care are dreptul de a fi aici, și cine este exclus, puterea, pe scurt, de a conferi și suprima identități. Această putere crează o consecință: cerința de a obliga indivizii să fie, în orice moment identificabili, adică să se mențină într-un spațiu al vizibilității integrale sub ochii Statului. Merită, din acest punct de vedere, să revenim asupra soluției găsite de guvern în problema juridică a interdicției vălului islamic. Pentru că ar fi fost dificil să fie elaborată o lege îndreptată împotriva câtorva sute de persoane de o religie determinată, guvernul a găsit o altă soluție – o lege ce interzice în general acoperirea feței în spațiul public, o lege care vizează în același timp femeile ce poartă vălul religios, dar și activistul ce îmbracă o mască sau un fular. Astfel, fularul/vălul devine simultan emblema comună a musulmanului primitiv și a agitatorului terorist. Soluția a fost adoptată cu absistența benevolentă a ”stângii”. Să amintim diatribele furioase din  noiembrie 2005 contra tinerilor mascați care acționau sub protecția nopții. Ori motivul ce a declanșat afacerea Redeker, profesorul de filosofie amenințat de o fatwa islamică. Ținta furioasei diatribe antimuslmane a lui Robert Redeker era…interdicția bikinilor și a lenjeriei de tip string pe plajele din Paris. În această interdicție decretată de primăria Parisului, Redeker a deslușit o oarecare complezență față de islamism, față de o religie a cărui potențial de ură și violență erau deja manifeste în interdicția nudității publice. Frumoasele discursuri asupra laicității și universalității republicane se bazează în definitiv pe acest principiu conform căruia trebui să fim pe deplin vizibili în spațiul public, fie pe plajă, fie în stradă.

Concluzionez: multă energie a fost consumată în bătălia împotriva unei figuri a rasismului – cea întruchipată de Frontul Național – și a unei idei despre rasism ca fiind expresia ”micilor albi” ce reprezintă straturile înapoiate ale societății. O bună parte a acestei energii a fost recuperată pentru construcția legitimității unei noi forme de rasism – rasismul de stat și rasismul intelectual ”de stânga”. A venit deci timpul să reorientăm gândirea și lupta contra teoriilor și practicilor de stigmatizare, contra precarizării și excluziunii ce constituie astăzi un rasism venit de sus: o logică de stat și o pasiune a intelighenției.

Textul reprezintă traducerea intervenției din cadrul conferinței “Les Roms, et qui d’autre?” (Romii, și cine alții?) care a avut loc la Montreuil pe 11 septembrie 2010.

Traducere: Vitalie Sprânceană

via CriticAtac.ro

Managerule, citeste!

Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai efficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său. Ce trebuie să facem pe durata crizei economice ? Să citim din clasici !

Pe durata Revelionului şi a lunii ianuarie am stat, în temei, în Moskova. Pentru că aveam mult timp liber mi-am făcut o ocupaţie din a observa oamenii. Ascultam conversaţiile lor. Nu puteam să nu-i aud: iată-i alături, stau şi discută – în cafenea, în transport, pe stradă. Despre ambuteiaje, Odnoklasniki, studii, bani, apartamente, criză – interesant, despre ultima mai puţin, semn că subiectul plictiseşte deja.

Ascultând astea aveam o senzaţie stranie că mă aflu printre extratereştri – şi mă înjuram pentru această poză snoabă: ei, ce mai vrei de la oameni, cum să-ţi mai intre în voie?

Aş fi fost un idiot întreg (îmi place cum sună, VS), dacă m-aş fi supărat pe oameni pentru temele lor de discuţie „de speţă joasă”: ei au dreptul să vorbească despre ce doresc – democraţia le oferă acest drept, iar eu îl respect. Pentru asta am luptat.

Nu mă irită, deci, temele conversaţiilor cotidiene – dar ce atunci? Am încercat de multe ori să mă întreb şi să-mi răspund foarte sincer.

Într-un sfârşit am înţeles: mă agasează tonul, maniera discuţiei – adică forma, nu conţinutul: după formă acestea nu sunt discuţii, ci un schimb unificat de linii-puncte, şi anume această provenienţă neumană a modulaţiei îmi trezeşte îngrijorarea. E un schimb automat de sunete şi litere, discuţia paharului şi a suportului care tremură pe durata călătoriei. Este conversaţia frigiderelor şi maşinilor de spălat. Nu poţi lua ca spijin acest fon, el este monoton şi uscat.

Vorbirea acestor oameni este aidoma unei plăci de patefon: ea cunoaşte doar un ritm, o singură viteză – când placa ajunge la final, mecanismul de schimb o întoarce şi totul începe de la început – aceleaşi modulaţii, comentarii şi ritm. De aceea, acest tip de vorbire este fără sfârşit şi lipsit de sens: două sau trei plăci pot să schimbe între ele doar acea informaţie care este înscrisă în ele, dar procesul pur mecanic nu poate produce ceva nou. Această vorbire nu naşte nimic. Ea nu poate fertiliza o altă discuţie – este impotentă, stearpă.

Principala trăsătură a acestui tip de vorbire este că îşi are originile în indivizi care nu citesc şi nu s-au obişnuit să citească.

Sunt oamenii culturii şi gândirii post-carte, şi vorbirea lor, prin consecinţă, este post-carte: fără voinţă, fără sex, fără faţă. Este vorbirea unui om care poate compune literele în cuvinte, dar care nu cunoaşte şi nu simte procesul lecturii.

Asta se întâmplă nu de azi, de ieri – dar abia acum s-a transformat în ceva autonom, clar, fiind acceptat ca o normă de o generaţie întreagă. Astfel, spiritul principal al epocii este…fără spirit, cum s-ar zice.

Din conştiinţa de masă a ultimelor două generaţii a dispărut ideea necesităţii unui bagaj literar minim. Ceea ce exprimam cândva prin fraza „asta trebuie s-o citească fiecare om în viaţă”. Acea listă de cărţi livrată de programul şcolar, din care era format fondul cultural al omului sovietic (Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoevski, Cehov, Turghenev, alţii).

Chestia asta era luată cândva în şuturi, cum ar veni, „oamenii sovietici învaţă să trăiască din cărţi, de aia nu sunt pregătiţi pentru viaţă”, fără a avea în minte faptul că anume această normă garanta nivelul general cultural şi intelectual înalt al ţării. Deseori puterea îşi revendică meritul de a fi organizat şi asigurat procesul de destrămare a URSS fără violenţă, fără jertfe în masă – uitând că aceste schimbări sociale grandioase se întâmplau într-o ţară în care, convenţional, aproape fiecare ştia „Război şi Pace”.

Subliniez: ştia, nu citea. Desigur, şi mai devreme, ca întotdeauna, oamenii care citeau, reprezentau o minoritate. Dar măcar ştiau, iar într-o ţară atee, acest tip de cunoaştere – că este ceva mai înalt decât tine, ceva mai mare, în acest caz cultura – această percepţie era un substituient al eticii religioase. Un imperativ moral, dacă doriţi.

În fapt, acest bagaj cultural-literar minim  în URSS era literatura sec. XIX – secolul de aur al literaturii ruse. Aceasta era esenţa „culturii sovietice” – în nici un caz realismul socialist, care era pe alocuri mai superficial decât a fost însăşi Uniunea Sovietică. La fel precum standardul muzical al URSS era Ciakovski şi nu Soloviov-Sedov sau Şostakovici.

Şi azi, inconştient, trăim, prin recursul la norma culturală a secolului al XIX-lea – e totuşi mai bine, decât nimic.

Bagajul literar obligatoriu este un lucru mai grandios decât se pare.

Cărţile comune pentru lectură (literatura sec. XIX) – este ceea ce a unificat o ţară atât de pestriţă precum URSS într-un spaţiu cultural unic, oferind senzaţia de comunitate, apartenenţă la o ţară comună.

Cărţile comune reprezentau, într-un sens, adevărata noastră morală colectivă: unica alternativă la creatura artificială numită morală comunistă, în care spre sfârşit nu mai credea nimeni. Anume mulţumită acestui bagaj literar minim, societatea sovietică avea acces la valori general umane.

Să nu uităm şi de faptul că aceste cărţi comune erau o metodă de a transpune într-un limbaj simplu şi accesibil valorile naţionale care erau transmise din generaţie în generaţie. Ceea ce numim codul genetic al ţării.

În fine, această valiză intelectuală umanistă aducea posesorului beneficii practice: ea nu oferea cunoştinţe utilitaree în mod direct, dar îl învăţa pe individ să gândească abstract, asociativ şi nelianear, dezvolta intuiţia, îl învăţa să identifice nuanţele, îl dresa să gândească strategic.

Slava ştiinţii ruse a fost clădită, dintotdeauna, pe „gândirea artistică”, o abordare general culturală caracterizată de abilitatea de a vedea mai departe şi mai sus de specialitatea proprie.

Individul contemporan este mândru că posedă cunoştinţe strict specializate – şi subapreciază semnificaţia cunoştinţelor şi deprinderilor „de prisos”. Un asemenea individ lecturează doar din 2 motive: fie pentru a acumula cunoaştere, fie pentru divertisment. În ambele cazuri este vorba de un schimb direct al timpului consumat contra cunoştinţe sau plăcere. Un asemenea individ uită că lectură nu este doar CE, ci şi CUM: lectura e un proces. Deprinderile de gândire pot fi dezvoltate anume prin intermediul actului impresiv al lecturii, adică o citire care ar include atât partea raţională, cât şi cele emoţională, psihică. Doar lectura beletristicii de calitate angrenează creierul întreg.

Există aşadar o utilitate practică a lecturii beletristicii, altă problemă este că această utilitate nu vine dintr-odată şi se produce doar la o lectură atentă, „adevărată”. Dar faptul că saltul intelectual calitativ are loc în 100 cazuri din 100 nu poate fi pus la îndoială.

Această deprindere, obişnuinţa lecturii bune – e un mecanism de amortizare şi adaptare, doping intelectual, sprijin universal pentru oricare, subliniez, oricare muncă intelectuală.

Când fac apel la lectura clasicilor, nu pun accentul pe argumentele etice – să devii „un om adevărat”, „conştiincios”, „moral”, „mai bun şi mai curat” (lectura nu garantează asta, la fel precum vizitarea mecanică a templului nu-l face pe om mai credincios), dar mă gândesc la argumentele practice. Lecturarea vă face mai eficient. Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai eficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său.

Sfatul meu s-ar putea să vi se pară straniu: cred totuşi că, criză economică este timpul cel mai potrivit pentru lecturarea clasicilor. E o investiţie profitabilă şi o formă de învăţământ absolut gratuit. Strict pe specialitate, veţi vedea.

Sursa: revista „VZGLYAD”, 29 ianuarie 2008.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén