May 20 2009

Romanul unei lumi neadaptate (Wojciech Kuczok, Mizeria)

Vitalie Sprînceană

Cronică apărută în revista Contrafort, nr. 3-4 (173-174), martie-aprilie 2009. 

Într-un eseu publicat în numărul din martie al revistei britanice STANDPOINT, istoricul polonez  Adam Zamoyski fixează o particularitate istorică a evoluţiei Poloniei: pe durata unei părţi bune a epocii moderne a existat, paradoxal, o conştiinţă polonă, o naţiune poloneză chiar, fără un stat naţional ce le-ar fi putut susţine şi ambala. Anarhia, în sensul ei originar de absenţă a guvernământului, ar fi un termen potrivit pentru a descrie situaţia. Această lipsă a unui stat a generat printre polonezi un fel de mândrie a unicităţii chiar, exprimată prin formula: Polska nierz dem stoi! (Puterea Poloniei stă în absenţa guvernării.)

Comunitatea spirituală, fundamentul emoţional şi afectiv al viitoarei naţiuni polone era susţinut însă de piloni duri, mai eficienţi pe alocuri, decât organizarea politică: familia tradiţională (a cărei funcţie era de a transmite valorile de bază ale comunităţii: limbă, religie, sentimentul de apartenenţă) şi ordinea socială, exprimată prin ierarhii fixe, bariere de nobilitate greu de străbătut etc. În interiorul acestui microcosmos izolat, domnea o stare de libertate relativă (mult mai mare, comparativ cu majoritatea ţărilor europene în acea vreme).

Sigur, excepţia poloneză nu a durat prea mult: confruntată cu vecini agresivi la Est (ruşii) şi la Vest (prusacii, apoi germanii) Rzeczpospolita Polska va fi obligată, mai târziu, să-şi construiască o identitate politică, pentru a se apăra în faţa vecinilor pohticioşi… Dar ţesutul social al naţiunii, cu fisurile şi zidurile lui interne, s-a menţinut intact până după al doilea război mondial, când s-a prăbuşit sub şenilele tancurilor germane şi ruseşti, dar şi sub presiunea iminentă a modurilor de viaţă inspirate din modernitate…

Romanul Mizeria al tânărului scriitor polonez Wojciech Kuczok (n. 1972) este o frescă a acestei căderi, un fel de Ardere a Romei de către un Alaric nevăzut, redusă la scara unei familii de nobili decăzuţi, prinşi în şi depăşiţi de iureşul evenimentelor.

Naraţiunea este centrată în jurul actului educaţiei – împărtăşania zilnică prin intermediul căreia copilul accesează „tainele sfinte” ale fiinţei naţionale. Wojciech Kuczok identifică 3 asemenea taine: ritualul, rangul social şi ascultarea. Tustrele sunt învăţate simultan, explicate fiind pe îndelete de bătrânul K., un „pedagog pedant”, altfel un ratat, atât în planul familial, cât şi în cel politic sau artistic (e un fost pictor cu mari perspective).

Rangul apare ca un prim semn al identităţii, el fiind containerul social în care este încadrată existenţa individului: bătrânul K. este descendent al unei familii nobile ce numără, în lunga ei istorie, arhitecţi, pictori, dar şi asistenţi la spitalul de psihiatrie. Spre sfârşitul vieţii sale, tatăl bătrânului K., arhitect cunoscut, a fost nevoit să vândă o parte din casa construită cu generozitate de el însuşi (soţia ţinea neapărat să aibă servitori, „neapărat, neapărat”) unor indivizi ce proveneau dintr-o tagmă nu tocmai nobilă, din chiar strada-izvor a prostimii, Steinstrasse/Cmentarna/Kamienna/Sztajnka:

S-ar fi putut spune chiar (dacă s-ar fi putut spune, fiindcă nu se putea) că „cei de jos” nu aveau deloc origine nobilă, erau oameni absolut obişnuiţi. (…) După părerea părinţilor bătrânului K. Sztajnka (de unde veniseră „cei de jos”) era o stradă de beţivani, mizerabili şi infractori care copulau cu atât mai vârtos, se înmulţeau cu atât mai înverşunat, cu cât mai mare era sărăcia în care trăiau, cu cât era deznădejdea cuibărită în ei. Mama bătrânului K. nici nu se uita la  uşa „celor de jos”, le interzicea asta chiar copiilor ei.” (pp.22-23)

Distanţa dintre ranguri va trebui să rămână constantă chiar şi în momentele tragice:

„[…] în acea zi domnul Spodniak s-a simţit în sfârşit familiarizat cu oraşul, uitase de mult că era cândva goral, s-a dus să alunge stăncuţele şi nu s-a mai întors noaptea. Doamna Spodniakowa, în pofida gerului care trosnea, a dat fuga la mină să verifice dacă nu cumva a luat-o razna sau nu i s-a făcut dor de muncă; doamna Spodniakowa întreba, căuta, se lua cu mâinile de cap, „a plecat fără căciulă pe gerul ăsta!”, şi fiul familiei Spodniak a luat parte la căutări, dispariţia senzaţională a tatălui său îi stârnise pe tovarăşii de curte, în pofida viforniţei aveau cu ce să se distreze, alergau prin nămeţi şi strigau, dar nimic, nimic. Dimineaţa doamna Spodniakowa, întorcându-se din căutări, a dat peste bărbatul ei în parc, piţigoii mâncau slănină din mâna lui înţepenită.

Doamna Spodniakowa trebuie că şi-a plâns soţul tare şi îndelung, căci mama bătrânului K., pentru prima şi ultima oară în viaţă, s-a hotărât atunci să rupă bariera tăcerii între vecini, a coborât pe scări şi, lovind cu bastonul în uşă, a strigat:

– Am nevoie de linişte aici!!!

Până ce s-a făcut linişte.” (pp.29-30)

Există, în nota patetico-dispreţuitoare a mamei bătrânului K., un soi de demnitate de clasă, ce trebuie întărită, chiar dacă, într-un moment nefericit ca acesta, gestul ei pare mai degrabă ridicol…

Ridicolul reprezintă, de fapt, fundamentul ideologic al naraţiunii: Bătrânul K. este întotdeauna patetic, ca un nobil vechi, un aristocrat decăzut, rămas doar cu titlul şi amintirile unor vremi de glorie apuse, astfel că reproşul doamnei K.: „tu, când încerci să-i dai o mână de ajutor copilului, ai fi în stare să chemi un fotograf să te pozeze” pare a fi pe deplin îndreptăţit. Avem totuşi impresia că bătrânul K. joacă pe o altă scenă, pe cea a istoriei vremii sale, mult mai mare decât cea zugrăvită de autor, marcată, pe de o parte, de idiosincrasiile fraţilor şi surorilor sale, şi de erodarea relaţiilor cu propria familie, pe de altă parte… Bătrânul K. este de fapt un solitar – singur cu vremea, acesta se agaţă de trecut şi de vestigiile acestuia, şi această legătură se întăreşte cu atât mai mult, cu cât prezentul exercită o presiune mai mare asupra universului aparent tihnit al familiei. În clipele în care mecanismele de sublimare a memoriei nobiliare se încălzesc, bătrânul K. îşi aminteşte cu nostalgie de illo tempore:

„Ţine minte, casa asta a construit-o bunicul tău şi tatăl meu, este cea mai veche casă din zonă. Când eram mic, peste tot în jur era pustiu, apoi au început să construiască şi alţii, ridicau alături vile, apoi aceste case cu acoperiş din ţiglă roşie, iar mai târziu, după război, au construit lângă noi blocuri. De aici viermuiala asta, nătărăii ăştia, în vremea mea nu exista aşa ceva! Noi am avut primii o asemenea casă în oraş, bunicul tău a construit-o departe de centru pentru a avea linişte, acum cu siguranţă se răsuceşte în mormânt. Atâţia tembeli la ferestre şi nimic nu se poate face, o Doamne, tu îi vezi şi nu îi trăsneşti. (p.118)

Ritualul se împleteşte, în viaţa micuţului Wojciech, în mai multe moduri, cel mai des prin intermediul bătăii cu biciul (care se face cu scopul de a disciplina voinţa, corpul şi rezistenţa la suferinţă a copilului): „Biciul nu era prea lung, avea cam 40 de centimetri, în schimb era gros, îndesat – un bici de cauciuc, tare şi umplut în interior. Nu era ca vergeaua de cauciuc, după o asemenea vergea durerea e ascuţită, iute, te furnică, dar dispare repede ca rotocoalele pe apă, se întinde pe piele şi nu o mai simţi; dacă nu iei în seamă nedreptatea în sine, umilinţa în sine; o asemenea vergea, în principiu, nu se soldează cu rezultate educative mai bune decât un ziar înfăşurat ca un rulou; o asemenea vergea este bună pentru baseţi sau poate pentru foxterieri, o durere măruntă pentru un animal mic, pură profilaxie. Nu, biciul acesta nu era gol pe dinăuntru, avea greutatea lui, masa lui, avea probabil mirosul lui. Ori de câte ori bătrânul K. se apuca să aplice pedeapsa cuvenită, le cerea animalelor să adulmece biciul – fie câinelui-lup pe care îl dresase în anii de tinereţe (unui animal mai mare, adaptat la o mai mare nedreptate), pe care îl învăţase să sară peste poartă cu ajutorul biciului (pedeapsa pentru o săritură nereuşită era lovitura, recompensa pentru săritura reuşită era lipsa loviturii – ce anume îl poate convinge mai mult pe un animal mai mare?), fie terierului Kerry Blue.” (pp.71-72), sau prin intermediul unui bombardament intens al conştiinţei copilului cu cadre reflexive şi de comportament ale colectivităţii, condensate în proverbe, zicători, maxime, reguli: „Ciorba sănătoasă îl face pe bărbat cât o casă.” sau „Cine nu ascultă de părinţi, ascultă de dracu.” ori „Pentru prostie în viaţă se plăteşte.”

Copilul Wojciech nu are probleme de a echivala cele două practici, biciuitul şi proverbele: „O, da, bătrânul K., în loc de bici, recurgea uneori la proverbe.” (p. 89).

Teroarea educativă a bătrânului K. se găseşte într-o dizarmonie perfectă cu condiţia existenţială a micuţului Wojciech: în loc de conţi şi contese, baluri şi petreceri la curte, viaţa acestuia e flancată de experienţe mult mai triviale: umilitoarea procedură a scuipatului zilnic la care este supus atunci când se află în trecere pe strada hahalerelor, Cmentarna, nevoia de afirmare în cadrul semenilor de şcoală…

La toate acestea, ideologia pedagogică a bătrânului K. nu are decât un singur răspuns: ascultarea… Ea trebuie să fie constantă, indiferent de utilitate. Esenţa ascultării e una fluidă: ea poate fi reperată atât în disciplina culinară (Wojciech e obligat să consume ciorba de cartofi şi ou, cu motivaţia că aceasta este adevărata mâncare a celor care nu doresc să fie pricăjiți), cât şi în stoicismul cu care copilul trebuie să primească pedeapsa, fie că e bici, fie că e un proverb tocmai reamintit cu această ocazie potrivită…

Departe de a fi o caricatură a familiei tradiţionale poloneze, Mizeria este un roman despre schimbarea ei iminentă sub imperativele vremii, despre lumi ce dispar, despre repere ce se perindă cu repeziciune în faţa unor indivizi lipsiţi de „anticorpi”… Goralii şi groparii de pe strada Cmentarna, care vin tot mai aproape de vechea nobilime, nu reprezintă accidente istorice izolate, ci consecinţe logice ale unor evenimente istorice. Mizeria e o microoglindă a unei lumi/naţiuni neadaptate…

____________

Wojciech Kuczok, Mizeria, Polirom, 2008

Wojciech Kuczok, născut în 1972, este poet, proza tor, scenarist şi critic de film. A debutat în 1996 cu o plachetă de versuri, urmată de volumele de proză scurtă Povestiri auzite (1999) şiPielea şi osul (2002). În 2004, i s-a decernat prestigiosul premiu NIKE (cel mai important premiu literar polonez) pentru primul său roman, Mizeria, tradus în nume roase limbi şi stând la baza filmului Urme de bici, laureat al festivalului de la Gdynia. Un an mai târziu, Wojciech Kuczok a publicat un alt volum de povestiri (Povestiri deghizate), impu nîndu-se în literatura central-europeană prin rafinamentul său stilistic şi rigoarea cu care îşi construieşte naraţiunile.


Jan 11 2009

prapastii

Vitalie Sprînceană

 

Două prăpăstii:

Una de gândire – Alegerile parlamentare din 2009 vor arăta dacă literatura va mai exista sau nu. Dacă comuniştii vor câştiga alegerile, arta literară nu va mai avea nici o şansă de supravieţuire” – zice Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova într-un interviu acordat Info-Prim Neo, aburit probabil de campania electorală ce nu a început încă… Nu ştiu cum şi de ce leagă, distinsul critic, mârţoaga literară de gardul politichiei, ar fi putut s-o pună să pască pe un câmp mai neutru, cel al vânzărilor de carte, premiilor internaţionale acordate unor scriitori autohtoni etc.

Căuta probabil un ţap ispăşitor pentru lipsa de talent a kolhozului ce-l conduce şi pentru faptul că, în pofida sponsorizărilor generoase venite din toate părţile (România, Puterea), scriitorul moldovean (considerat ca erou generic) nu a reuşit să construiască o piaţă literară normală *, una care nu ar ţine cont de nazurile guvernării, condiţiile climaterice şi horoscopul ghicitorilor în bobi.

Spune cel mai mare eminescolog în viaţă, cu referire la roadele anului astronomico-politic care tocmai s-a dus: “Se scrie o bună eseistică şi publicistică literară, care e dovada includerii noastre serioase în dialogul valoric european. În acest sens aş remarca articole combative ale lui Nicolae Dabija, Constantin Tănase, Val Butnaru, Nicolae Negru, Vitalie Ciobanu”  -.

Boon, e ok că, la nevoie, când nu sunt alte soluţii, şi racii sunt peşti, adică şi jurnaliştii ce-şi fac (e treaba lor cum) meseria pot trece drept scriitori pentru articolele lor combative. Mă întreb atunci de ce nu intră în categoria asta scriitorii de graffitti (mult mai curajoşi decât omologii lor ce murdăresc hârtia), cei de la agenţiile de publicitate, textierii de tot soiul, forumiştii, bloggerii, reporterii radio/paper/tv, cumătra Vera de la Răscăieţi şi restul celor care ştiu să scrie în ţara asta? Sau, o altă întrebare diavolească: de ce aceşti activişti invizibili nu au încă carnet de membru al US?

Cireaşa de pe îngheţată: Partea pozitivă e că se face o artă literară în R. Moldova, iar partea negativă este că ea nu ajunge la cititor, nu e protejată şi ajutată de stat. Domnul Cimpoi bate câmpii aici, ştie că Eminescu, Kafka, Apollinaire, Celine, Cehov şi mulţi alţii n-au beneficiat de protecţie de stat sau de acoperiş guvernamental, ci au scris, pur şi simplu printre alte lucruri, servicii şi munci.

Partea cea mai proastă este că, lăsată în paragină (aşa cum se cuvine!) de stat, literatura autohtonă a fost abandonată şi de scriitori, urmând să moară la apus de soare, undeva, într-un colţ uitat de lume… Abia anul ăsta s-a gândit US să-şi facă un site pe care-l înnoieşte o dată la 3-4 luni. Cu excepţia cărţilor electronice furate  de la Litera, cele care circulă liber pe net, conducerea adunăturii de scriitori n-a digitalizat o buchie chioară, ca doar să facă ceva pentru promovarea propriului produs… Mă rog, aşteaptă s-o facă alţii… Scriitorii locali (cu 3-4 excepţii) nu intră pe bloguri, forumuri, site-uri de discuţii unde să-şi bage marfa. Aşteaptă şi ei, precum cârmaciul lor, mană de la stat… sub forma intrării în manualele şcolare, unicele care asigură rentabiltiatea unei opere literare în Republica Moldova, unui premiu sau colea, titlul de artist emerit, academician…

 

Altă prăpastie, de data asta una reală, pe care trebuie s-o evităm, vine de la alt critic literar, mult mai teafăr, Eugen Negrici:

 

Reporter: Care ar fi strategia reuşită prin care cultura critică să supravieţuiască nu numai pentru un cerc restrâns, zis al elitei, în faţa culturii de supermarket şi a divertismentului? Mai este nevoie de cultură critică într-o lume globalizată?

 

Aşa cum principiile sacrosancte ale demnităţii umane – descoperiri ale Europei – vor trebui apărate la nevoie – şi în scurt timp va fi nevoie – cu sabia, aşa şi cultura, marea cultură europeană sau ce mai supravieţuieşte din ea ar trebui să-şi dezvolte căi de apărare şi consolidare în faţa acestui tsunami subcultural emanat de tirania democraţiei.

 

Dacă se mai poate salva ceva – şi cred că se mai poate – nu e vreme de glumiţe postmoderne, de egalitarism prostesc ori de făcut cu ochiul în direcţia marginii (cu ambiţii de centru). Echilibrul s-a frânt şi întâi am pierdut partida în plan ideologic, admiţând că acesta e sensul lumii. “Şi noi şi ei” e o sintagmă care aparţine trecutului. E vremea lui “ori noi, ori ei”. Toate soluţiile par utopice. Tocmai de aceea le formulez aici.

 

Aşadar, lăsaţi-mă să visez: omniprezenţa necruţătoare a spiritului critic, cultivarea fără jenă şi tulburări de conştiinţă a ierarhiilor şi a elitei, impunerea ingenioasă şi tenace a unor modele umane veritabile prin şcoală, ziare, reviste, televiziuni, toate obligate prin ordonanţe şi legi să pună cel puţin tot atâta imaginaţie în promovarea acestei cauze cât pentru universalizarea divertismentului, a neroziei şi a hăhăielilor fără de sfârşit.

 

O soluţie ar putea fi furnizată de istoria însăşi, mereu imprevizibilă, aptă să ne tempereze veselia imundă cu câte o criză majoră şi… globală, cu noi pericole mortale venite tot dinspre est – estul apropiat sau îndepărtat – care să ne facă să ne reconsiderăm şi să ne iubim, ca în vremurile teribile ale Cortinei de fier, valorile veritabile, cele care ne mai pot salva.  

 

 

 

 

 

 

* Îi recomand fierbinte să-l citească pe Nabokov, şi mai ales, fragmentele acestuia despre supravieţuirea literaturii ruseşti în sec. XIX.

 

 


Oct 27 2008

scriitori pe piata de carne

Vitalie Sprînceană

 

De obicei, fac cumpărăturile de carne şi mezeluri în magazinele specializate sau, în cazuri extreme, din Piaţă… Prefer carnea de vită, e cea mai bună şi mai folositoare (e sfatul unui prieten ecologist!), dar uneori iau şi produse de porc, miel, iepure… De Om niciodată. Cu atât mai mult de scriitor…

De câteva săptămâni, Alianţa Franceză de la Chişinău propune, cu obstinaţie, o expoziţie „cărnoasă” de busturi, capuri, braţe, falange şi unghii de scriitori, unele inelate, altele împodobite cu bijuterii scumpe, unele cu ţigară, altele la volan… E vorba de o expoziţie fotografică, semnată Annie Assouline. „Mains d`ecrivains”. La metru pătrat de hârtie fotografică. 

Scriitori celebri, printre ei un proaspăt Nobelist (pentru amatorii de moaşte şi snobism literar, mergeţi la etajul 3 al Centrului Cultural „Ginta Latină”, „icoanele” sunt încă acolo), filosofi (Derrida la volanul propriului automobil, Baudrillard surâzând), pe scurt toată crema literară franceză, ciopârţită frumos spre deliciul rinocerilor. Lipseşte doar pătrunjelul, mărarul şi ţelina care se pun pe post de garnitură…

N-aş avea nimic, în principiu, de obiectat acestei forme de fetişism. Fără o doză de atribuire (fie şi forţată) a unei calităţi specifice de valoare unui lucru (chiar dacă lucrul în cauză nu posedă acea calitate) piaţa de carte, ca şi oricare altă piaţă, nu funcţionează. Bătrânul Marx ( a se vedea Capitalul. Vol.1, capitolul 1, secţiunea 4) incrimina acestui tip de atitudine faptul că denaturează adevărata relaţie dintre lucruri, mărfuri şi produse ale creierului uman. Nu faptul că sunt expuse mâini de scriitori contează, ci întâmplarea că această exhibare a membrelor superioare ale unui grup social determinant de indivizi se vrea a fi o substituire a unicelor produse scriitoriceşti – cărţile. Vânduţi cu bucata (de mână, picior, păr, cap, ochi) scriitorii sunt de-livraţi (de-cartizaţi, re-corpizaţi) şi ajung să fie bucăţi apetisante de carne, de tipul blondelor sexy ce însoţesc jurnalele de consum… Mă rog, boierilor, vedeţi şi Dumneaoastră:  

 

 

 

cireaşa: 


May 9 2008

ambitii

Vitalie Sprînceană

biljana

BILJANA SRBLJANOVIC, autoare a unor piese de teatru de succes – cea mai cunoscută, « Poveşti de familie » a fost montantă şi la Chişinău, de Mihai Fusu – este candidatul Partidului Liberal Democrat din Serbia la funcţia de primar al Belgradului.

« Vreau să aduc Belgradul în Uniunea Europeană, casă după casă, cartier după cartier. »

… Din câte ştiu, experienţele politice ale literaţilor nu au fost prea izbutite. Mario Vargas Llosa a eşuat de câteva ori la alegerile prezidenţiale în Peru, în Bulgaria, Jeliu Jelev, filozof şi scriitor, a fost chiar şef de stat, dar nu a lăsat amintiri prea plăcute. Pe Nero nu-l mai amintim.

sursa imagine