blog implicat

La intrarea în secția Mamifere a Muzeului Național de Istorie Naturală din Washington.

Nu-s sigur dacă parcul de troleibuze nr.1 are un sindicat, dar văd că secția de exploatare are. 🙂
(imagine: Alexandru Lupușor/facebook).

O frunză care a îmbătrînit cu riduri de gheață…

O fi doar ironie? Sau e vorba de o sacralizare laică a unor locuri și practici?
Ar fi o bună prefață la Feuerbach (în privința creării dumnezeilor de către Om).

Așa arată raftul standard al unui magazin-bar sătesc: 2 polițe pentru băuturi, una pentru covrigi și chipsuri, iar a patra e pentru țigări și semințe de floarea soarelui.
Unele ”baruri” mai au și pâine. Altele găzduiesc și ceva detergenți.
Locațiile astea sînt foarte importante pentru a înțelege viața social-culturală de la sate.
În sate ce au doar localuri din astea (nici o librărie în rază de 10-20 km cel puțin) trăiește o bună parte din populația țării. Din cei 90 și ceva de creștini ortodocși. Din alegătorii partidelor. Părinții și buneii noștri.
Și foarte mulți tineri.
Cînd mai mult de jumătate din lucrurile ce se vînd într-un sat tipic moldovenesc sînt băuturi și țigări, discuțiile despre viitorul lumii rurale în Moldova apar ca fiind cel puțin sumbre.
Veșnicia s-a născut, vorba poetului, la sat. Pe urmă s-a îmbătat și a rămas tot acolo.

Max Liebermann Der zwölfjährige Jesus im Tempel (rom. Copilul Isus în templu), 1879

Max Liebermann (1847-1935), pictor german de origine evreiască, reprezentant al Impresionismului.
Tabloul Copilul Isus în Templu nu e nici pe departe cea mai reușită lucrare a lui Liebermann, dar rămîne a fi fără îndoială cea mai controversată. Varianta care s-a păstrat nu e cea originală, ci conține cîteva retușări dintre care cea mai importantă ține de chipul lui Isus.
Pînza a fost expusă pentru prima oară în 1879, cu ocazia Expoziției Internaționale de Artă de la Munchen într-o perioadă în care Germania lui Bismark luneca încet spre antisemitism.
Primul care a reacționat negativ a fost Friedrich Pecht, criticul de artă al ziarului Augsburger Allgemeine Zeitung. Acesta scria că Liebermann ar fi desenat ”cel mai urît copil  evreu imaginabil” ce se afla în compania ”unei adunături de tîrgoveți evrei de cea mai joasă speță”.
Pecht afirma că sensibilitatea și sentimentele religioase ale poporului german fuseseră profund ofensate de acest tablou ”nerușinat”.
Tabloul lui Liebermann a ajuns subiect de discuție aprigă și în Parlamentul bavarez unde un deputat ar fi declarat că lucrarea reprezintă un ”miros urît pentru nasul națiunii germane”.
Liebermann a fost nevoit să ”umble” la tablou. Schimbarea cea mai grozavă a suferit-o Isus. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să fie de-istoricizat, adică scos din istoria comunității și vremii în care s-a născut, și adaptat la gusturile rasiale selecte ale elitelor culturale și politice germane.
Drept rezultat, puștanul mediteranian a fost transformat în adolescent arian, cu păr mai blond și față deschisă, în conformitate cu ”chipul tradițional al copilui german”.
Aici pot fi văzute în contrast cele două versiuni ale tabloului, prima e cea care s-a păstrat, iar a doua a fost recuperată din schițele pictorului.

Max Liebermann a murit în 1935, la 2 ani după accederea lui Hitler la putere. Soția pictorului, Martha, s-a sinucis în martie 1943, la vîrsta de  85 ani, după ce a fost înștiințată că va fi deportată în lagărul de concentrare Theresienstadt.

P.S. Isus-ul originar al lui Liebermann rupea o tradiție germană începută încă de Albrecht Dürer ( Jesus unter den Schriftgelehrten, 1506; Museum Thyssen-Bornemisza, Madrid).

Cu cîțiva ani înaintea lui Liebermann, în 1851, Adolph Menzel, unul dintre pictorii favoriți ai lui Hitler, prezenta și el publicului german un Isus roșcat și cîrlionțat, ce se asemăna, cum era firesc, cu portretul copilului german tipic (a se vedea asemănarea izbitoare între Hensel al lui Alexander Zick și Hristosul lui Menzel):

Surse:

http://www.germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_image.cfm?image_id=1318

http://www.nytimes.com/2006/03/20/arts/design/20max.html?pagewanted=all&_r=0

http://syndrome-de-stendhal.blogspot.com/2012/09/jesus-der-judenbengel.html

http://www.morgenpost.de/kultur/berlin-kultur/article1211126/Liebermann-Villa-praesentiert-uebermalten-Jesus.html

Beth Irwin Lewis, Art for All? The Collision of Modern Art and the Public in Late-Nineteenth-Century Germany. Princeton: Princeton University Press, 2003, pp. 46-51

Mi se pare cel puțin inutilă această cruce din cadrul memorialului afganilor (cu numele oficial: Complexul Memorial “Feciorilor Patriei – Sfânta Amintire”) situat în cartierul Rîșcani al capitalei, pe strada Miron Costin. Nu pricep de ce autorii proiectului, sculptorul Boris Dubrovin şi arhitectorul Vasilii Eremciuc, au utilizat anume această simbolică creștină.
Înțeleg ambiția unor actori din prezent de a colora în nuanțe ortodoxe întreg trecutul, pentru a oferi ceva fundații ideii de continuitate creștină pe teritoriul Moldovei, dar această ambiție ar trebui pe alocuri limitată. Bucățile trecutului ar trebui păstrate în culoarea laică și seculară în care s-au întîmplat…
Întîi că găsesc această cruce anacronică: soldații sovietici ce au participat la intervenția din Afganistan reprezentau un stat ateu și majoritatea au beneficiat, aproape sigur, de educație anti-religioasă. Punem cruci și la mormintele luptătorilor cu religia și distrugătorilor de mănăstiri?
Apoi, mi se pare și incorectă și chiar ofensatoare: găsesc  printre numele celor căzuți și pomeniți cu cruce la memorial un tătar, Ravil Haibulin, sau un alt soldat cu nume musulman, Rustam Abdulin despre a căror apartenență la creștinism am mari dubii.
Ne apucăm, ca mormonii, să botezăm creștinește toti morții la grămadă fără a ține cont de opțiunile lor religioase din timpul vieții?
Mai e această cruce și oarecum nesimțită: ea conferă un aer de cruciadă unei intervenții militare imperialiste, care a fost motivată (cel puțin la nivelul fromal) de lupta împotriva fanatismului religios.
Iar trupele sovietice, atît la momentul invaziei cît și pe durata războiului, reprezentau un amestec religios extrem de complicat: ortodocși, musulmani, budiști, atei.
De ce ar fi nevoie să creștinăm acest amestec?