May 16 2016

Ideologiile de după sfîrșitul ideologiei

Vitalie Sprînceană

În timp ce comunismul (și constelația de idei ce îl însoțește) s-a păstrat doar în enclave marginale – în unele campusuri universitare, în unele medii intelectuale (al artelor vizuale, al literaturii) și în unele cîmpuri de cercetare precum sociologia, antropologia și economia heterodoxă (atîta cît este!), fascismul, cu multiplele sale avataruri, e mai viu decît oricînd.

Îl găsim în numeroasele forme de etnocentrism și naționalism, în variile ideologii nativiste (curios că în SUA, nativiștii nu sunt, așa cum ne-am aștepta, reprezentanți ai unor comunități indigene – navajo sau cherokee, ci coloniștii albi, paradox prins poate cel mai bine de o zicală rostită frecvent de un artist satiric, Stephen Colbert: părinții mei nu au venit aici tocmai din Irlanda, de la o distanță de cîteva mii de kilometri ca să vadă această țară condusă de imigranți), în diversele forme de rasism socio-economic (scandalul cu apa otrăvită în orășelul american Flint, Michigan, unde o administrație albă și bogată a decis tăierea cheltuielilor pentru sistemul de aprovizionare cu apă iar în rezultat, o comunitate săracă și ”neagră” a trebuit să bea apă otrăvită, în timp ce comunitățile albe afluente din jur au continuat să beneficieze de apă normală, e un exemplu clar de rasism socio-economic. La fel precum și insistența germană în fața Greciei ca ultima să-și plătească datoriile și să accepte condițiile unui tratat inuman – deși se știa că 90 % din așa-zisul ajutor german se întoracea înapoi în Deutsche Bank, deși se știa că condițiile sunt imposibile și inutile), în tot felul de concepții meritocratice duse la extremă (grupuri ce argumentează că alte grupuri și persoane merită pe deplin să trăiască în mizerie, să îndure lipsuri sau chiar războaie pentru că…ar fi înapoiați, cultural inadecvați sau iraționali), în aprecierea și valoarea diferită pe care o atribuim suferinței și vieții în funcție de poziționare geografică și culturală (așa ajungem să deplîngem ca fiind anormală pierderea unei vieți europene sau violențe în orașele noastre în timp ce percepem războaie, conflicte și crize ce ucid zeci de mii în altă parte ca fiind ”normale” și simple statistici), în diversele forme de războaie culturale (în cadrul cărora anumite grupuri – etnice, religioase, lingvistice, cu orientare sexuală diferită – sunt construite și percepute ca fiind străine, capabile de a ”îmbolnăvi corpul social” ori de a strica o ”armonie deplină” – și deci periculoase), în retorică militaristă a supremației unei țări/culturi față de alte țări/culturi (stafia Gayropei agitată atît de intens la Kremlin e la fel de fascistă precum stafia ”luptei cu terorismul” și islamofobia din SUA sau retorica anti-refugiați din Europa Centrală)  etc.

Semințele fascismelor în lume contemporană sunt intens irigate de cîteva ”fluvii” bune. Globalizarea, în forma ei de accelerare a circulației capitalului (mai ales cel specualtiv), de relocalizare a capacităților de producție în funcție de ”costuri” (forță de muncă, reglementări politice, economice și ecologice), de relație structural inegală în care un vest dezvoltat exploatează și menține o stare de dependență a unui sud și est subdezvoltate – toate acestea contribuie la recuperarea unor discursuri și practici fasciste (a se vedea violența contra romilor în Slovacia și Ungaria), la ”legitimarea” apelului la diferite forme de excluziune (deoarece globalizarea este percepută în mod eronat ca fiind incluziune totală și nu excluziune selectivă și inegală, așa cum este ea de fapt). La aceasta se adaugă și impotența stîngii tradiționale de a formula proiecte incluzive, lucru care ține parțial de înglodarea stîngii în varii bătălii culturale (care, de cele mai multe ori reprezintă cîmpuri de bătălie false), parțial de capitularea ei intelectuală și politică în fața hegemoniei dreptei exprimate prin TINA (1). Nu e de mirare (deși rămîne trist!) că stînga grecească a lui Tsipras și Varoufakis a fost îngropată și umilită cu mîinile stîngii franceze a lui Hollande.

E uimitor și paradoxal să vezi, în aceste condiții, pe de o parte, enormul efort intelectual, financiar și politic îndreptat la organizarea și desfășurarea unor vaste campanii anti-comuniste (atît la nivel intelectual, prin subvenționarea unei întregi industrii a cercetărilor anti-comuniste cît și la nivel economic, prin subminarea încercărilor de organizare și gestionare economică alternativă – în sudul global, prin varii forme de exploatare economică și în nordul global, prin slăbirea sindicatelor și altor forme de organizare colectivă a angajaților), și, pe de altă parte, puținătatea eforturilor aruncate pe linia limitării sau eliminării surselor, manifestărilor, ideilor și practicilor fasciste… (Să pomenim în treacăt și faptul că, o anumită parte a ”luptei” anti-comuniste folosește retorici și discursuri fasciste: cei care vorbesc de justiție socială sau lupta de clasă sunt tratați ca fiind slabi de minte, mancurți, amnezici, spălați pe creier adică…categorii subumane.)

În același timp procesul actual al globalizării, în forma sa curentă de exploatare organizată, funcționează ca o mașinărie ce produce în serie fascisme…

 

  1. There is no alternative – fraza este atribuită fostului prim-ministru britanic Margareth Thatcher și exprimă ideea precum că economia de piață capitalistă este forma de organizare economică cea mai bună.


Aug 5 2012

Unde dai acolo si crapa (Balti, proteste, politicieni si noi toti).

Vitalie Sprînceană

Nu era greu de prevăzut că fluviile de retorică inflamatoare, înjurături, amenințări și intoleranță obișnuită ce străbat de-a lungul, latul, deasupra și dedesubt spațiul public moldovenesc se vor transforma, la un oarecare moment, în violență fizică. S-a întâmplat azi la Bălți unde niște băieți cu mușchi și puțină minte (social-democrași, socialiști, comuniști și alți stângiști adunați sub drapele găgăuze, rusești, transnistrene, moldovean-medievale… și paradoxal niciun drapel al statului pe care cică l-ar fi apărat) au zădărnicit marșul altor băieți cu mult patos și la fel de puțină minte (ăștia îs de dreapta și se adună sub drapelul românesc și sub aripa-fusta d-nei Vitalia Pavlicenco)…

sursa imagine: Unimedia.

Pe durata procesului a curs sânge nevinovat (al unor trecători precum și a unei reporterițe de la Jurnal TV), au zburat pietre și ouă spre polițiști, s-a scandat și abuzat.

Despre eroi și (lipsa de) minte.

Social-democratul Victor Șelin nu e o problemă reală pentru stabilitatea țării ori pentru pacea interetnică. Șelin e un afacerist care face politică. Pentru a-și proteja interesele și afacerile. A procurat un partid de buzunar. Pe cel social-democrat. Putea să cumpere oricare altă dugheană politică – naționalistă, conservatoare, liberală ori reformistă.

Pericolul legat de Șelin vine mai degrabă din oceanul de ipocrizie ce însoțește procesul politic local și dorința suspectă a politicienilor moldoveni de a se angaja în lupte. Mai ales din alea false. Parțial pentru a proteja alte interese și afaceri. Parțial pentru a acoperi cu patriotism vanitos deficitul de inteligență politică și lipsa unui proiect de țară.

Un exemplu: cât timp junele primar din Chișinău luptă cu influența geopolitică a Rusiei, se bagă în bazine în care scăldatul e interzis, se urcă la volanul unor mașini pentru care nu are permis, ticluiește planuri de a construi o replică a catedralei Sfânta Sofia la Chișinău, desenează metrou/ tramvai rapid, adică face exact ceea ce nu trebuie, alde Șelin și băieții șmecheri au pus mâna pe  4 ha de proprietate publică – un lot de pământ în zona centrală a orașului –  Parcul Valea Morilor printre care, atenție, și plaja din jurul lacului. Adițional, buticurile de flori de pe strada Bodoni, care printr-un miracol îi aparțin tot social-democratului nr. 1 din țară, zice-se plătesc mult prea puține impozite.

Chirtoacă nu a apropiat cu vreun cm Moldova de România nici n-a îndepărtat-o cu vreun milimetru de influența Rusiei. Doar a făcut ceva valuri în două pahare cu bere. Concomitent Șelin a privatizat vreo 400000000 de cm pătrați de teren. Din care va scoate bani. Cu care ar plăti autobuze de inși cu mușchi și fără minte gata să dea în bot oricui.

Povestea asta de (in)succes nici nu ar fi avut loc dacă primarul și primăria își căutau de treabă la modul serios și nu dădeau cu japca pământ municipal și plaje publice…

Nici Vitalia Pavlicenco nu reprezintă vreo amenințare pentru statul moldav. E doar un politician nătâng care se vrea luat pe sus în lumina reflectoarelor.

Trebuie să fii suficient de stupid și dotat cu o considerabilă încărcătură de tupeu ca să te bagi cu marș unionist și pro-român într-un oraș în care comuniștii câștigă invariabil votul mizând pe retorica etnică, într-un loc care acu vreo 10 zile solicita mai multă autonomie față de autoritățile centrale, într-un context politic în care niște consilieri locali votau acu câteva luni niște legi de autonomie religioasă, în fine, într-o eparhie în care Marchel, șeful creștinilor locali amenința cu secesiune și răscoală împotriva puterii de la Chișinău pe care o considera vândută (României și Occidentului).

În multe privințe Bălțiul reprezintă o rețetă sigură de violență politică atunci când sunt combinate trei ingrediente: unionism steril, amenințare românească/ fascistă inventată și motiv de scandal căutat cu lumânarea. Un butoi permanent de pulbere pe care nu-i greu deloc să-l aprinzi. Mai mintios e să-l stingi încetul cu încetul, dar de asta nu are nevoie nici d-na Pavlicenco, nici Șelin, Tkaciuc și Grișa Petrenco.

Despre (lipsa de) dialog.

Violența fizică se trage, prin mai multe fire, din violența retorică a sferei publice moldovenești a cărei meteahnă principală e inabilitatea de a dialoga.

Tinerii nu știu să comunice cu bătrânii (boșorogi pro-comuniști vs tineri pro-europeni – asta e tropul dominant). Rușii nu pot să dialogheze cu românii, și reciproc (trop: fascist vs comunist). Creștinii ortodocși nu discută cu alți creștini ortodocși (trop: vânzători de credință (Mitropolia Basarabiei) vs emisari ruși (Mitropolia Moldovei). Apoi, creștinii ortodocși în general nu au chef să-i vadă în ochi și nici să schimbe două vorbe liniștite cu creștinii protestanți (trop: sectari vs ”dreapta credință”). După, toți creștinii împotriva musulmanilor și evreilor.

Linia incapacității de a discuta trece și printre clase sociale: cei bogați ori cei cu stare nu-i înghit pe cei săraci (trop: oameni muncitori vs paraziți sociali), printre cei sănătoși și cei bolnavi, cei cu orientare sexuală ”teafără” și ”perverși”.

Pozițiile politice, opiniile religioase și chiar trăsături social-fiziologico-culturale: vârsta, starea socială, sex, avere nu reprezintă în Moldova opțiuni subiective, ci chestiuni geopolitice și de siguranță națională. Cel care face o alegere ”greșită” nu e om cu altă opinie ci neapărat emisar al Rusiei, sau trimis al serviciilor secrete românești, agent de influență al UE, trădător, vândut, kgb-ist etc.

Discuțiile se poartă în două registre ce se exclud reciproc: al laudei sau al condamnării. Băiatul nostru e bun indiferent cât de mult rău ar face. Al lor, dacă e rău, poate să ridice munți de lucruri bune, că tot rău a rămas.

Pozițiile politice se constituie, aproape invariabil, în baricade. Și amvoane imaginare din care preoți inventați ai adevărului inventat (aici unul, încă unul, plus unul de la ei) condamnă, judecă și aruncă anateme.

Înjură patrioții, înjură creștinii, înjură rusofilii, înjură rusofobii, înjură pro-europenii, înjură pro-CSI-știi, înjură ateii, înjură politicienii, înjură ziariștii. Dar nu discută. Nu ascultă. Nu înțeleg.

În loc de concluzie.

Partea proastă a repetării acțiunilor precum cea de la Bălți (acu ceva vreme prostie similară s-a adunat și la Cahul) e că acreditează și legitimează judecata eronată că ar fi vorba de poziții politice ireconciliabile. Că în afara violenței stradale, a pumnilor distribuiți de cei mai puternici celor mai slabi sau tuturor, nu există o altă soluție pentru rezolvarea conflictelor legate de opțiuni politice. Că dilema unionism vs atitutine pro-Rusia nu poate fi soluționată decât cu sânge. Că nu există o linie de mijloc.

Bălți-ul, ca și toată țara, are nevoie de detașamente de activiști de la Chișinău. Dar nu din cei ce scandează și declară politică de toleranță zero față de ruși (cum ar veni intoleranță zero față de prostie), din cei care ar căuta sfada cu lumânarea ori din cei ce vor sângele nostru pentru a-și proteja afacerilor lor. Din contra, ar trebui trimiși din cei care s-au învățat să construiască poduri de înțelegere, care dau argumente și discuții în loc de pumni. Care știu, la limită, cel puțin să asculte.


Jul 13 2012

de bine si de rau despre condamnarea regimului totalitar comunist

Vitalie Sprînceană

E bine și foarte bine că regimul totalitar comunist a fost condamnat politic de către Parlamentul Republicii Moldova. Motivația gestului – cea de a scoate din joc un concurent la niște viitoare alegeri – nu contează deloc: nu ar trebui să ne intereseze cu câtă sinceritate au votat Pro deputații liberali și democrați. Pentru interesul public utilitatea deciziei stă în faptul de a restabili un bun simț.

E însă rău și destul de rău că condamnării nu i-a precedat o discuție. Una publică.  Comună. Generală. Care ar fi răscolit societatea moldovenească și ar fi făcut-o să gândească și regândească propriul trecut. Nu s-a găsit un loc și un timp pentru audierea Raportului public al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar creată de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu. Raportul însuși nu a încăput pe pagina electronică a Președinției, Parlamentului și Guvernului sau pe un site dedicat în totalitate Comisiei. Și martor e Internetul că loc virtual se găsește suficient pentru cine caută.

Nici ședința de condamnare n-a fost organizată acătării: parlamentul putea, într-un moment de luciditate și onoare, să cheme foști deținuți ai regimului, urmași ai celor deportați, persoane ce au avut de suferit sau au fost persecutate de regim. Mai trăiesc destui. Puteau asista la ședință și fețe bisericești (o șansă pentru cler de a recupera mintea și cinstea), intelectuali și mulți oameni teferi pe care îi are țara. A existat șansa de a transforma evenimentul într-un ritual public de exorcizare. Parlamentul a ales însă carnavalul.

Mai rău că în actul de condamnare a lipsit un ingredient absolut necesar – iertarea. N-a ajuns bărbăție legiuitorilor să bage (pe ascuns măcar) în text un: Iertare, cetățeni ai Moldovei pentru abuzurile comise de autoritățile statului. Iertarea ar fi însemnat nu doar o apreciere politică a trecutului. Ci și o promisiune pentru viitor.

O concluzie preliminară: am făcut un pas necesar, dar pe jumătate.


Jun 7 2011

despre o moarte…a comunismului

Vitalie Sprînceană

 

Moartea definitivă a socialismului și a sistemului simbolic asociat cu el, în pofida existenței unui partid ce pretinde a moșteni niscaiva moaște, ar trebui constatată în mod oficial și indiscutabil la terasa de lângă Palatul Național (cred că acesta era zis Octombrie pe vremea aia în târg).

Se vor găsi acolo 16 bastoane portdrapel ce îndeplineau funcția oficială de a reprezenta republicile surori (în număr de 15) plus steagul de familie (al URSS). Plăcea-mi-ar să găsesc una-două imagini de epocă, cu pânzele unionale fâlfâind, dar   nu-s nicăieri la îndemână.

O bună bucată de tranziție bastoanele portdrapel au petrecut-o în singurătate, pentru că nu se încumeta nimeni să le agațe ceva în vârf…Recent (pentru mine-i recent, că am văzut bucuria asta săptămâna trecută, ajuns acasă) au fost re-împodobite cu 16 drapele identice verzui-aurii-albui. Ce reprezintă o corporație – Starîi Melnik, care fabrică bere. Semn că s-au schimbat vremurile cu totul. Și au venit morale noi…Și-i vremea să îngropăm mâța anti-comunismului. Că o murit demult.