Feb 29 2012

Fesvebi/Radacini (1987)

Vitalie Sprînceană

Fesvebi (1987), regizat de Karaman Mgeladze (împrumutat de un prieten georgian, subtitrat de el însuși, în ”garaj”).

Un film foarte atipic. Din cel puțin două motive.

Primul, e printre puținele pelicule sovietice/rusești (e făcut în 1987, deci încă consider filmul ca fiind deopotrivă Georgian și Sovietic, și ăsta n-ar fi unicul motiv) ce abordează viața în emigrație dintr-o perspectivă oarecum ”pozitivă”. Alte filme din epoca cu pricina, precum ”Vremea e frumoasă pe Deribasovskaia, plouă din nou în Brighton Beach” (1992) al lui Gaidai,  sau mai târziul ”Fratele -2” (2000) , al lui Alexei Balabanov descriu viața cetățenilor ruși/sovietici din străinătate ca una plină de corupție și degenerare morală. Ca și cum viața ”adevărată” s-ar fi putut desfășura doar la uzina ”Octombrie” sau în colhozul din sat.

Doi, filmul insistă aproape indecent pe rădăcini (”Înălțimea unui copac se măsoară de la rădăcini, nu de la nivelul solului”, zice un erou), pe legăturile primordiale ce leagă un om de un loc, pe dorul de țară ce-l urmărește pe fugar atât în Brazilia, cât și în Paris, pe nostalgia unui emigrant față de un sat în munți pe care nu-l va mai vedea niciodată, pe obsesia față de o limbă și un cântec. Asta contrazice, cel puțin, duhurile la modă ale contemporaneității, cu declarațiile ei despre deteritorializare, rupere a omului de loc, abundența relațiilor impersonale și dezagregarea comunitîților tradiționale.

Fesvebi intră deci în categoria filmelor fundamentaliste (în sensul foarte bun al cuvântului).

Văzut din 2012, Fesvebi are pe alocuri un aer prea patetic.

Dar asta constituie problema mea, nu a filmului.

Eu m-am umplut de scepticism și oarecum m-am decentrat în raport cu Patriile mele, dar filmul păstrează încă prospețimea unei pasiuni pentru un centru spiritual al lumii – țara natală.

Apoi, e o lucrare despre un dor tăcut, adică despre o tăcere.


Jan 23 2012

film – In Time (2011)

Vitalie Sprînceană

In Time (2011). E greu să bagi o tipă roșcată cu picioare lungi în rolul lui Pavlik Morozov.

Ajung 5 minute. Primele. Filmul are o idee. Bună. Dar e doar una.


Nov 16 2011

Andrei Zviaghintev: Elena (2011)

Vitalie Sprînceană

— То есть Елена, ее пьющий сын и тупой внук — природа?
— Конечно, ведь это же стихия. У нее нет никакой рефлексии, зато есть мощный мотив — сохранить потомство. А дети так вообще ни в чем не виноваты — юридически по крайней мере, они даже не в курсе были.  

Rom. ”- Cum ar veni, Elena împreună cu fiul ei bețivan și nepotul tâmpit reprezintă Natura?

– Da, pentru că ei ascultă de stihie. Elena nu excelează în cuget, dar are o energie puternică – să păstreze progenitura. Copiii înșiși nu poartă vreo vină – din punct de vedere juridic, cel puțin, căci nici nu au știut ce s-a întâmplat.” de aici.

 

Piuneze:

– E de gândit la linia invizibilă ce îi unește pe Vladimir și Elena – dragostea, cumva oarbă, pentru copiii lor, chiar dacă raționalizată în mod diferit. Poveștile lui Vladimir despre meritele unor grupuri de oameni (celor de succes și bogați) și prostia celorlalți (care-s și săraci) n-ar fi decât infatuarea unui moșneag ce se crede înțelept. Privite ”obiectiv” caracterele copiilor celor doi, adică obiectele robiei lor pasionale, fac parte din aceeași oală, a copiilor ce abuzează de grija părinților lor.

– Elena are instinctul matern de se îngriji de copil cu orice preț de partea ei. Mai departe lucrurile-s doar detalii.

– Calul alb întins pe asfalt, trenul care se oprește pentru un moment, geanta plină de banii crimei – toate astea constituie un decor perfect pentru un eveniment ce ar deconspira ucigașul și ar arunca asupra lui pedeapsa divină. Meritată cu prisosință. Pedeapsa însă nu vine. Justiția și pedeapsa țin de întâmplare.

 – Se mai găsesc referințe spre Dostoievski, Noul Testament.

Trailerul filmului se găsește pe youtube.


Sep 29 2011

cinema: Picture Bride (1995)

Vitalie Sprînceană

Picture Bride (rom. Nevasta de pe imagine, 1995). Un film despre o epocă rușinoasă a istoriei Americii când evreilor li se refuza accesul la Harvard, Columbia și Cornell, când oamenii de culoare călătoreau pe scaunele din spate ale autobuzului, iar imigranților coreeni și japonezi ce se trudeau pe câmpurile de trestie de zahăr din Hawaii și SUA continentală li se interzicea să-și ia soții de alte rase.

Filmul este despre ultimii, despre bărbații japonezi adică. Despre practica de a depăși restricția prin importul de femei din patrie. Din Japonia.

Treaba avea loc în felul următor: bărbații japonezi expediau imagini și portrete proprii acasă, unde agenți speciali – matchmakers (un fel de conocari)–  colindau cu pozele alea satele japoneze și le arătau fetelor. (Azi site-uri precum Russianbrides ori facebook și alte rețele sociale fac același lucru.)

În caz că vreuneia îi cădea tronc cineva, acești conocari aveau grijă să trimită fata în Hawaii. Unde era așteptată de bărbatul-imagine. Cu care se și căsătorea…

Picture Bride relatează povestea tipică a unei asemenea familii asamblate prin intermediul unei imagini: el muncitor la trestie, ea săracă și sărmană în Japonia, el în căutarea unei neveste, ea în căutarea unei portițe de fugă din Japonia, poza ”norocoasă”, șocul întâlnirii (el trimisese o poză ce-l arăta mult mai tânăr (trucul pe care-l știau oamenii de dinaintea Photoshop-ului), travaliul construcției unei relații adevărate, happy-end – ei totuși s-au plăcut, s-au iubit și au avut copii.

Cine știe, vorba poveștii, dacă n-o fi trăind și azi pe undeva…

Update:  Simt un fel de vină că n-am apreciat filmul mai mult – dincolo de partea artistică – meniu standard adică poveste de dragoste, sunt istorii vii, oceane de lacrimi și sudoare care nu puteau nicidecum să-și facă locul într-o peliculă de 1 oră 30 min…E și vina regizorului care a dorit să spună totul – să divulge cum ar veni o taină ascunsă – și a spus…Dar le-a amestecat prea mult și a ieșit cam spălăcit. Capcana filmelor angajate…


Aug 21 2011

filmele saptamanii – 1

Vitalie Sprînceană

sursa imagine

Mediterraneo (1991). Dacă Apolo și-ar fi vorbit cu Thor. Ori măcar cu Ares, frate-său, stăpân peste războaie. Filmul ar putea fi închipuit lesne ca avatar al ”vorbirii” celor doi. Celor trei. Ori celor mulți și zei.

Un grup pestriț de ostași italieni poposește, în anii celui de-al doilea război mondial pe o mică insulă grecească, trimiși fiind să păzească insula și să o stăpânească preț de 4 luni. Insula se dovedește a fi mai mult decât un punct  pe hartă cu importanță strategică zero. Chiar mai mult decât o bază militară –  se găsește în ea viață, zâmbete de copii, priviri ispititoare de femei, Dumnezeu, apă cristalină și multă liniște. Locotenentul italian pictează pereții unei biserici ortodoxe, un soldat îndrăgostit de poezie se îndrăgostește de prostituata satului, pe care și-o ia de nevastă – vieți și vise ce se împlinesc pe durata războiului. Când luptele iau sfârșit italienii se întorc în țară…Ca să revină iar, când visele tinereții se vor fi spart în vreunul din multele ziduri ale realității. Ca, atunci când cercul vieții se închide, să ia o gură de azur din multul frumos pe care-l are Grecia…

E un film despre eternul paradis pierdut. Un film mitologic, desigur.

sursa imagine.

Mamma Gogo (2010). Rămân fanul lui Fridrik Thór Fridriksson încă de pe vremea ”Șoimilor” (Fálkar-Falcons 2002). După zicerea regizorului filmul ar aduna împreună sub un acoperiș cinematografic o comedie despre arta filmului și o tragedie ancorată în progresul iminent al bolii Alzheimer de care suferă mama regizorului fictiv. Filmul mai are gust și de satiră a crizei economice în care țara a căzut recent, dar partea comică, aproape inexistentă pentru mine (dacă nu zicea Fridriksson că a băgat-o acolo poate nici n-o vedeam!) e copleșită de bucata tragică, cea a dezintegrării graduale a unei mame. Apoi cea a dezagregării memoriei, a relațiilor pe care aceasta le hrănea și în consecință, a comunității familiale. Te întrebi vrei nu vrei dacă o familie e ținută împreună de forța sentimentelor ori de cea a memoriilor comune? Un film friguros.

Excelentă Kristbjörg Kjeld în rolul bunicii Gogo.

sursa imagine

Kung Fu Panda II (2011). Am privit filmul undeva deasupra Atlanticului, între Islanda și America de Nord, pe durata unui zbor dinspre Europa. Altele nu se prea găseau în meniul Lufthansa. Adică erau, dar mult mai proaste. Până la urma filmulețul ăsta nu e chiar o pierdere de vreme. Întâi că are umor și imaginație.

Apoi că are teme. Băgate subtil, dar oricum stau acolo. Ursulețul panda cu probleme de identitate personală, dubii legate de trecut, copilărie marcată de o experiență traumatică ce-i blochează procesul de construire a unui viitor, pace internă, gândire pozitivă – nu ai ales copilăria, dar îți poți alege viitorul – astea nu-s neapărat lucruri ce s-ar găsi exclusiv în lumea animalelor. Din contra. Ele trimit la blocuri psihologice concrete. Ori la ideologii de consum care-s constant livrate familiilor. Motivație. Inspirație. Mobilizare.

Spre final filmul își cam dă cu stângu-n dreptul: povestea succesului grozav al celui care a muncit enorm la personalitatea sa (ursulețul panda) învinge povestea celui care a muncit grozav dar soarta i-a fost potrivnică (Lordul Shen), căci, zice una din cele mai celebre fraze ale omenirii, Scris a fost…Munca perseverentă, ar zice morala filmului, poate învinge o altă muncă perseverentă, dar nimic nu bate soarta…

Altfel, pierdere de vreme.


Feb 15 2011

inaintea pasapoartelor, film

Vitalie Sprînceană

Le Retour de Martin Guerre (1982). Cred că e destul de tulburător să prinzi ideea că zisa identitate personală ar fi de fapt un joc social, o ”zestre” păstrată la alții, că numele e și el o convenție pliată pe înțelegeri inter-personale, că înaintea invenției populației și a eforturilor de sistematizare ce i-au oferit acesteia un număr, chip dar și instrumente de identificare – hârtii și spațiu rezervat în registre (ironia identității e că se constituie întâi ca rezultat al identificării din partea unui centru/nod/rizom de putere, apoi ca proiect personal, rebeliune cu voie de la primărie, adică) oamenii erau mai liberi în jocul de alegere/manipulare a identităților ”personale” până în punctul în care puteau înghesui, pe durata unei existențe biologice, 3-4 vieți sociale diferite… Chiar, ce făceau oamenii înaintea buletinelor de identitate? Cum se re-cunoșteau? Care erau instanțele de recunoaștere ale identității personale? Cum se constituia jocul mobil de cuvinte, relații economice și politice, sentimente ce definea ”identitatea”?

…Vremurile de azi nu-s interesante. Avem pașapoarte, biografii oficiale, pașaportizați adică, cum zicea un prieten. Orice gură cască poate cere de la bancă istoria mea bancară, sau scoate de pe torrente un disc cu informația mea personală, fiscală și cine dracul știe ce mai are statul stocat acolo…

Filmul e mai mult lung decât plictisitor, dar mai puțin interesant decât captivant. Răbdarea merită.


Jan 21 2011

Ceausescu si …decorul

Vitalie Sprînceană

M-am îndrăgostit, cu o oarecare frică, de o scenă-cadru ce se întâmplă undeva pe la minutul 59. Ceaușescu mergea, cu vizită de lucru, la o fabrică de automobile. În limuzina deschisă, dictatorul și încă cineva ce-l însoțea, traversează un drum pustiu, cu gropi, străjuite, pe laturi, de șantierele în construcții ale unor blocuri, dar și de băltoace imense în care se reflectă, în înghesuială, blocurile gri și cerul sumbru. Și nu e țipenie pe drum în vremea aia mahmură. Iar tovarășii merg înainte. Spre fabrică, acolo unde, pregătit de activiști locali și centrali îi așteaptă decorul pe potrivă, adică mulțimile ce urlă în neștire cât îi țin bojocii: Ceaușescu și poporul! Ceaușescu – PCR!

Acest decor viu împlinește, poate, cea mai importantă funcție a scenografiei politice, mai importantă decât Partidul, Doctrina și Comitetul Central!

Ce-ar fi fost Ceaușescu fără decorul de mulțimi ce-i cântau osanale și-i adorau numele?

S-a văzut pe 25 decembrie 1989 – ar fi fost un moșneag ramolit și jalnic, ca unul din mulții ce se pot găsi la orice crâșmă sătească. Atât de goale-s vorbele despre Mari Adunări Naționale, Istorie și Lovituri de Stat atunci când decorul lipsește!

E revelatoriu să surprinzi goliciunea arhitecturii politice a dictaturii (șmecherul tunisian ce tocmai a fugit din țară ca urmare a unor tulburări publice, e un exemplu concludent – dictaturile au o construcție mai slabă, pilonii, chiar dacă verticali, pot să se rupă oricând).

O constantă a filmului: hârtiile cuvântărilor…Nixon le primește de la un consilier, exact înainte de a urca pe podium, Ceaușeștii le au deja în buzunar, și le folosesc cu orice ocazie: momentul cel mai hilar e faza când Lenuța citește de pe foaie despre cum ea are niște ani buni (vreo 40) de activitate revoluționară în cadrul Partidului Comunist român în spate, dar și norocul de a-l fi întâlnit pe actualul tovarăș de viață Nicolae Ceaușescu. Unicul, de Gaulle nu folosește foi ci improvizează, dar el vine de pe altă planetă.

M-am prins la ideea că, în definitiv, politicienii, adică inșii ăia de la care noi așteptăm o groază de lucruri și soluții ar fi de fapt, niște simpli cititori de bilețele, hârtiuțe, ciorne și foițe. Atât despre competența lor.

P.S. Vorbesc despre filmul ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” realizat de Andrei Ujică.