Aug 6 2015

Svetlana Boym (1966-2015)

Vitalie Sprînceană

Citesc pe profile-ul de facebook al antropologului Serghei Ușakin (Serguei A. Oushakine) că a murit Svetlana Boym, critic literar și slavist redutabil, care preda în ultima vreme Literaturi Slave și Comparate la Harvard).
I-am citit două cărți: Common Places: Mythologies of Everyday Life in Russia (1995) și The Future of Nostalgia (2002).

Alte legături:
Site-ul personal (http://www.svetlanaboym.com/main.htm ). Și cel profesional, pe site-ul universității.
Un fragment (în limba rusă) din The Future of Nostalgia.
O listă cu articole și alte materiale scurte (în rusă).
S. Boym despre slow thinking:


Nov 25 2011

Alexandru Vakulovski: 157 DE TREPTE SPRE IAD sau Salvati-ma la Rosia Montana

Vitalie Sprînceană

Chișinău: Editura Cartier, 2011.

Citit.

Îmi place că Alexandru Vakulovski nu se teme să umble la teme interzise. Era frăția moldo-română în Pizdeț. Acum e civilizarea cu năbădăi, zisă și integrare europeană, a unor români.

S-ar putea de găsit în poveștile incredibile cu privire la vânzarea cu bucata a morților din cimitir, a copacilor de pe loturile adiacente minei sau negoțul profitabil cu casele din zonă o critică a unui materialism scârbos de care s-a îmbolnăvit societatea românească.

Un fragment revelatoriu:

Morţii au fost duși din Roșia Montană. Pentru fiecare mort mutat s-a primit o sumă frumoasă de bani, frumoasă și pentru un om viu. De sub crucile mari, ruginite, s-a scos ce mai rămăsese și a fost îngropat în altă parte. Morţii noștri s-au mutat. Din moartea lor se scoate aur, din mormintele lor se scoate aur. Se curăţă locul. Oase aruncate într-un sac și îngropate apoi în altă parte. Roșienii discută între ei: — Bă, da’ ăsta de lângă mormântul lui taică-meu nu e rudă cu noi? — Cred că da, dacă e îngropat aici, cred că era văr cu tata… — Da, păi atunci hai să facem cerere să-l mutăm, mai scoatem un ban?! — Unde îl mutăm? — Păi mai contează… Îl băgăm și noi undeva pe lângă familie… Mormintele au rămas din ce în ce mai rare. Morţii rămași sunt licitaţi. E ceartă mare între săteni. Cine a fost și mortul cui e. Crucile și monumentele funerare vor rămâne. După care vor trece buldozere și vor șterge tot. În locul morţilor se vor îngropa crucile și monumentele. Majoritatea roșienilor de-abia au așteptat să se care. Au vândut tot: case, pământuri, morminte. Acum sunt fericiţi. Pentru casele lor au primit bani cât să fie cei mai șmecheri în altă parte: vile cu turle și mașini beton. Nici nu mai trebuie să meargă la muncă în Spania și Italia. Gata, i-a lovit norocul pe roșieni!

S-ar mai putea de găsit (cine caută!) și niște anti-doturi împotriva folclorizării satelor și a veiții rurale – știți povestea aia cu veșnicia, aerul curat, produse ecologice și fete încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de cârlan?

Poate că sunt astea. Poate că sunt și altele.

Mai e însă și povestea unei tinere ce se naște și trăiește în mijlocul unei fățărnicii atât de crunte încât poate fi egalată doar de ura constantă a celor care o înconjoară.

Așa am fost botezată. Am scăpat ieftin, doar cu câteva coaste rupte, vânătăi peste tot și mâinile răsucite. Nu s-a terminat însă aici. De câte ori se îmbătau — luam bătaie. De câte ori se enervau — luam bătaie. Și au mai apărut și pedepsele. Prin înfometare și prin frig. Ei mâncau la masă și eu nu aveam voie să mănânc. Dacă vroiam să mă așez și eu, mi se răspundea scurt: marș de-aici! Să-ţi dea tat-to!

Mai e și istoria dificultăților de a construi un sine din fărâmituri de duplicitate, falsă religiozitate, sex cât încape și cu cine dă (și cam toată lumea dă în roman, ca în lume).

 Spre final mai multă ură, mai multă fățărnicie, mai mult sex.

Cine vede în roman doar limbajul licențios și sexul e aidoma nătângului ce confundă, într-o parabolă zen, luna de pe cer cu degetul care o arată.

Sexul reprezintă pretextul de a vorbi despre lume.

Și pentru că sunt mai multe feluri de sex în roman.

Sexul normal ce se trezește într-o adolescentă și procesul de descoperire a propriului corp – ”m-a ajutat să descopăr plăcerea fizică. Mai apărea în viaţa mea ceva esenţial. Aflam că trupul nu e numai pentru durere, pentru bătăi și umilinţe, pentru frig, foame și chin, ci și pentru plăcere.

Apoi sexul ca strategie de mobilitate socială într-o lume fluidă – ” străinii, la început arheologii, apoi cei din firma canadiană care au venit să șteargă Roșia Montană de pe faţa pământului, erau foarte râvniţi. Nu doar de fete, ci și de părinţii fetelor. Pentru că tot ce era străin era aur, bani. Vechea fantomă a aurului din Apuseni s-a transformat în niște prezenţe foarte reale, în carne și oase, ale unor străini beţivi și curvari. Dacă fetele nu erau seara acasă și se afla că au stat cu localnici — curve, în sfârșit înţelegeam bine termenul, da erau niște curve ieftine pe care bărbaţii nu se sfiiau să le fută cu orice ocazie. Sau cel puţin așa se credea.

După, sexul și sexualitatea ca principiu fondator al relațiilor de putere dar și ierarhiilor și aranjamentelor sociale – ” Nu știam de ce nu mă fut. Dar în schimb am început să văd că toată lumea se fute. Se fute acasă, în pat, la serviciu, în paturile vecinilor, în poduri, pe dealuri, printre animale, ziua, noaptea, pe stradă… Oamenii nu vorbeau despre futut, dar în schimb se futeau cu toţii… Se căsătoreau pentru asta, ca să se fută mai simplu și când vor ei. Se băteau pentru futut, făceau daruri ca să fută, erau promovaţi prin futut, concediaţi pentru că nu s-au futut bine ori s-au futut cu cine nu trebuia. Din cauza fututului multe generaţii din familii diferite nu-și vorbeau, altele, din contra, se aliau. Din cauza fututului beau, se lasă de băut, fumează, se omoară. Totul e legat de futut. Mi se părea incredibil cum se fute toată lumea și că totul ţine de futut. Oamenii munceau mult ca să fută mai mult. Furau ca să fută. Se îmbogăţeau ca să fută. Chiar și săracii se futeau. Și animalele. Chiar și profesorii de la școală se futeau! Și totuși încercau să ţină ascuns lucrul acesta.”

Cititorii cu nas mai subțirel, mai sensibili la ”limbaj licențios” și mai pretențioși ar putea să caute referințe livrești despre importanța sexului în viețile ființelor umane la Freud sau Foucault.

Ca impresie generală, cartea mi-a plăcut.

Se lecturează ușor – eu am citit-o printre alergări pe banda de jogging, mersul cu bicicleta eliptică, așteptare la cabinetul unui profesor.

Și e vorbăreață. Adică nu te lasă indiferent.

p.s. ar trebui să amintesc și fascinanta lume a ființelor imaginare precum Omul de Gumă, piticii. Și moartea.

cumpără cartea pe iTunes store la doar 2 dolari. Prețul unei beri la oricare din terasele Chișinăului.

fragment pe scribd.com


Mar 4 2011

se cauta o harta…cu Michel Houellebecq.

Vitalie Sprînceană

Houellebecq, Michel. 2010. La carte et le territoire. [Paris]: Flammarion.

La a patra încercare după ”Particulele elementare” (1998) – carte ”misogină și reacționară”, ”Platforma” (2001) – carte stricată de niște declarații mediatice scandaloase ale autorului cu referire la islam în chiar ajunul atentatelor din 11 septembrie 2001, ”Posibilitatea unei insule” (2005) – șansă ratată ca urmare a absenței unei campanii susținute de promovare, Michel Houellebecq a suflat totuși, pe 8 noiembrie 2010 Premiul Goncourt pentru ultimul său roman ”Harta și teritoriul” (La carte et le territoire, 2010, în proces de traducere la Polirom).

I se cuvenea această distincție, zic unii, pentru că o merita încă de la Particulele… și ar fi fost păcat ca unul dintre autorii francezi cei mai citiți în lume să nu obțină și recunoștința literară internă cea mai prestigioasă. Pe de altă parte, sugerează alte guri rele, juriul Academiei Goncourt urma să achite și o altă datorie veche față de Houellebecq – un scandal major în toamna anului 2005 când, surprinzător pentru toată lumea cărților, François Weyergans a fost cel preferat…

Și de data asta nu lipsesc scandalurile: Michel Houellebecq a fost prins că citează la limita plagiatului din Wikipedia, și, ca răzbunare, unul din cititorii săi a plasat o copie electronică a romanului pe internet, sub licența de distribuție liberă Creative Commons…Apoi, decizia juriului a lansat în aerul literar un sentiment difuz al nedreptății față de alți autori: formal, Premiul Goncourt recompensează cea mai bună carte a anului și deci nu figurează nici ca premiu de încurajare, nici ca distincție de consolare, or, la Houellebecq, recunoaște toată lumea, Premiul a venit anume sub chipul unei consolări tardive (un fel de Oscar pentru toată activitatea literară!). Iar asta dezavantajează cumva alți autori ce au avut nenorocul să producă romane excelente în chiar anul când Academia Goncourt își spală păcatele față de autorul Particulelor

Ce a făcut Michel Houellebecq în acest deceniu ce-l desparte de anul în care ar fi meritat premiul de anul în care i-a fost, de fapt, acordat? Ar fi de menționat, întâi, un periplu de la editura Flammarion la Fayard și înapoi, călătorie ce nu a însemnat doar formalități editoriale ci și poziționări și re-poziționări în spațiul literar al Hexagonului. După, și de departe, evoluția cea mai contradictorie a fost parcurgerea pas cu pas a drumului sinuos ce jalona, în punctul de pornire, huliganul literar cu critica cea mai coerentă și erudită a culturii occidentale, și, în punctul de final, scriitorul normal, cuminte, ce-și disimulează critica pe paginile romanului în funcție de gusturile consumatorului de carte, adică cumpărătorului tipic, evoluție surprinsă cel mai potrivit de François Busnel, director de redacție la revista literară Lire: Acum zece ani, Houellebecq șoca filistinii, astăzi Houellebecq este sanctificat de către filistini. În 12 ani ani, copilul teribil al literaturii franceze a fost treptat cumințit și asimilat unei normalități literare ce a erodat sursele gâlcevii înțeleptului cu lumea. Promovat insistent, la bine și rău, de instituții care dictează moda culturală în Franța, în primul rând revista Les Inrockuptibles, destinul literar al lui Michel Houellebecq reprezintă o istorie tipică cu morală a fatalității criticii ca literatură într-o societate în care și privirea acidă și anarhia au un preț de vânzare/cumpărare și sunt forțate să-și găsească o nișă în piață…


Așa cum anunța autorul însuși în cadrul unei discuții cu Alain Finkielkraut, cartea e construită ca o etnologie romanescă a lumii occidentale, iar autorul ei, un etnolog mai degrabă decât scriitor tipic. Pe durata aceleiași discuții Michel Houellebecq formula un cerc cultural al criticii sale: Un autor speră, evident, că va fi înțeles de lumea întreagă. Asta doresc și eu, dar, pentru a oferi un răspuns onest, cred că în mod principal Occidentul poate fi sensibilizat de cărțile mele.

Unui spațiu ca al nostru, aflat încă într-o perioadă de febrilă căutare a unei variante acceptabile de occidentalizare, această etnologie i-ar fi deci cumva străină. Totuși cred că o apropiere este posibilă – ”Harta și teritoriul” s-ar proiecta ca o fereastră critică spre viitorul nostru potențial, o vinietă din timpul ce urmează să vină (sper că nu divulg o taină dacă afirmă că, de la o vreme, Premiul Goncourt profesează un angajament să-i zicem generic social în detrimentul prozelor estetice: după Jonathan Littell în 2006, cel care făcea o critică dură a Europei venind dinspre trecut, Gilles Leroy, în 2007 ce explora deziluzia Visului American, Atiq Rahimi în 2008, ce deplângea absența unei normalități europene în Orient, Michel Houellebecq mai adaugă un ochi în lungul lanț al ieremiadelor).

Despre ce-ul romanului ”Harta și teritoriul” e atât de transparent încât se poate afirma că aproape nu există. Desigur, subiectul formal – evoluția artistică a pictorului Jed Martin care devine artist cunoscut prin fotografierea hărților turistice Michelin și celebru, prin elaborarea unor tablouri ce reprezintă scene din activitatea profesională a marilor zilei, Bill Gates, Steve Jobs și alții – ar furniza un fel de logică internă generală a narațiunii, dar ea nu este mai mult decât un pretext pentru aglomerarea, în debandadă, a unor personaje și situații ce îndeplinesc funcții ”obiective” de rol social. Eroii ”Hărții și teritoriului” reprezintă deci, personaje obiective și ca atare, tipuri generale de oameni a căror individualitate vine din capacitatea de a reprezenta sinteze ale unor procese/roluri/funcții sociale. Așa încât, Houellebecq nu pare interesat să exploreze conflictele interne ce ar putea să apară din nepotrivirile între rolul social și puseurile egoiste ale eroilor săi, ci pur și simplu construiește măști ce personifică un viciu/virtute/proces. Jed Martin, amica sa rusoaică Olga, cuplul Helene și Jasselin (aceștia sunt un erou colectiv), Frederic Beigbeder – cu toții îndeplinesc funcții tipice simbolizând o anume particularitate a societății de tip occidental. Ce mai, Michel Houellebecq scriitorul a construit și un Michel Houellebecq-eroul-de-roman dotat și el cu funcție de rol social!

N-o să greșesc deci prea mult dacă afirm că ”Harta și teritoriul” stă mai degrabă sub genul literar al fabulei, decât cel al romanului.

Să căutăm atunci morala. Ea s-ar desprinde din câteva teme majore ce populează cele peste 400 de pagini ale romanului.

Prima, nostalgia. După veselia debordantă a celor Treizeci de Ani Glorioși: o veselie plină de speranțe naive, proiecte utopice și intenții de a construi raiuri morale pe pământ, o bucurie pe care o observ azi în Rusia, zice Houellebecq, în momentul când oamenii devin bogați: cântecele Beatles și așa mai departe. Nostalgiile nu fac decât să ia act de unul din cele mai mari paradoxuri ale lumii occidentale: procesul extraordinar (și obscur) ce a capotat energia liberator-libertină a generației Mai 68 în câmpul închis al unui mod de viață ”reacționar” marcat de consumerism, frică față de imigranți, intoleranțe etnice, lingvistice și religioase.

A doua, singurătatea, care e, în fapt, adevăratul personaj principal al acestui roman. Eroii trăiesc vieți paralele, ce se intersectează arareori, pentru a se despărți la fel de fulgurant precum s-au și întâlnit. Rarele evoluții ”împreună – cuplul Helene și Jasselin bunăoară – par lovite de o sterilitate dublă, una reală, ce nu le permite să dea naștere unor copii așa încât să-și poată îndeplini funcția de reproducere a speciei și deci îi obligă să proiecteze dragostea asupra unui al treilea, în acest caz câinele, și una simbolică marcată prin faptul că modelul lor, familia tradițională, nu contagiază – ”un cuplu bătrân, un cuplu tradițional, un model prea puțin răspândit în anii 2010 la oamenii de vârsta lor, dar care constituia din nou pentru tineri un model sperat, chiar dacă în general inaccesibil”.

Nici chiar legătura paternă nu poate sparge acest individualism singuratic: ea devine un ritual ce se consumă, anual și cu o precizie uimitoare, la o cină tată-fiu în ajunul Crăciunului.

Cu această fixație pe singurătate (mai puțin totuși vizibilă decât în ”Particulele Elementare”), Michel Houellebecq delimitează un punct constant al criticii sale: atomizarea societății occidentale sub presiunea individualismului egoist, proces scos în evidență și de ruperea legăturilor organice între oameni (rubedenie, cele comunitare, naționale – Houellebecq însuși trăiește în Irlanda) și înlocuirea lor cu altele, fluide, efemere, relaxate, dar inconsistente.

A treia temă majoră, dragostea, realizează legătura-punte dintre nostalgie și singurătate. Iubirea, prezentă în roman mai ales, dacă am putea zice oximoronic, prin absența ei, joacă un rol primordial în universul imaginat pe care Houellebecq îl contrapune stării actuale a societății vestice. Am spus-o de multe ori, subliniază Houellebecq stând de vorbă cu Finkielkraut, și vreau să repet acum: pentru mine chestiunea existenței dragostei, posibilitatea dragostei joacă un rol la fel de esențial precum chestiunea existenței lui Dumnezeu la Dostoievski. Avatarul prin definiție al dragostei fluide, sterile se ascunde în chipul Olgăi, rusoaica cu care Jed Martin ar fi putut trăi una din cele mai mari pasiuni ale lumii occidentale de la Romeo și Julieta…. A ieșit însă o dragoste pe apucate, un surogat emoțional înghesuit printre angajamente.

Romanul nu reușește până la urmă să convingă cititorii lui Houellebecq că aceasta ar fi cartea sa cea mare. Poate pentru că s-a cam tocit lama critică a autorului, poate pentru că acesta n-a știut cum să iasă din cele 2-3 teme pe care le frământă de ani de zile încât elementul de noutate s-a pierdut demult. Un critic cicălitor, acest Houellebecq.


Jan 28 2011

Ramzan Kadirov: trimisul nostru special

Vitalie Sprînceană

Littell, Jonathan. 2009. Tchétchénie, An III. Editions Gallimard.

Recunosc că am fost puțin dezamăgit de ”Cecenia, anul III” a lui Jonathan Littell: după maratonul de o săptămână cu ”Les Bienveillantes” (în română Binevoitoarele) ce mi-a luat o zăpadă, 2 nopți nedormite și căutări lungi în dicționar, așteptam o ”poveste” la fel de intensă, aprinsă, și, de ce nu, măcar similar de scandaloasă…

N-a ieșit atât de înflăcărată, ci din contra, pe alocuri mi s-a părut nițel cam plată: înșiruirile de nume, situații și locuri puteau fi povestite și altfel decât cu tonul jurnalistic al reportajului de pe teren (Littell chiar o poate face!), cantitatea de nou (informație inedită, cum ar veni) e cam subțire, și ar mai fi absența unui punct fix al narațiunii (nici măcar pe Kadyrov nu-l fixează permanent în obiectiv) ce face ca narațiunea să zboare rapid de la un om la altul o situație la alta…Poate că motivul insuccesului se leagă de reluctanța lui Littell de a inventa o inspirație – un nou Maximilian Aue, soldat al trupelor federale rusești, bunăoară, ce ar fi livrat personajul-cadru în care ar fi fiert conflictele umane, politice și religioase ale războaielor cecene.

Mă gândesc, pe de altă parte, la o altă rațiune, mai obiectivă, adică ce ține de ordinea discursivă și tropologică a lucrurilor: Cecenia despre care scrie Littell reprezintă totuși, în această lume, un loc cunoscut și cumva accesibil, fiind într-un loc de frunte al multor agende politice (ale organizațiilor pentru drepturile omului), religioase (rețelele interesate de răspândirea islamului), economice etc.

Cecenia și problemele cecene – absența unor garanții elementare pentru drepturile omului, corupția generalizată, autoritarismul cu iz de feudalism al lui Ramzan Kadyrov – se văd din Washington, Paris, Londra, Berlin, apar în buletine de știri și emisiuni de analiză, fac subiectul unor dezbateri sau scrieri – de la reportajele cutremurătoare ale Annei Politkovskaya la scrierile subiective ale lui Gherman Sadulaev. Așa încât vizita lui Littell la Groznîi nu ar fi putut, în principiu, să furnizeze noutăți șocante ori aspecte necunoscute ale chestiunii cecene, a cărei soartă, o recunoaște Littell, o știe și Departamentul de Stat american, dar și activiștii pentru drepturile omului și opinia publică din lumea întreagă, depinde în mod exclusiv de aranjamente geopolitice globale, mult în afara sferei de competență sau acțiune a lui Kadyrov. Ultimul nu e, până la urmă, decât un dictator cu voie de la Primărie, adică Moskova/Putin/Medvedev…A se vedea, prin contrast isteria stârnită în America de apariția cărții ”Nothing to envy: Ordinary lives in North Korea”, semnată de Barbara Demick, ce dezvăluia cititorului occidental bucăți din viața cotidiană a Coreii de Nord, o zonă pe care camerele video ale CNN-ului n-o pot încă cuceri)…

Contribuția cea mai importantă a lui Littel s-ar putea să fie mai degrabă una atașată exclusiv de numele său și de rezervele de prestigiu conținute în acesta, decât de calitatea propriu-zisă a reportajului. Așa se face că e încă principial de frumos că un laureat al premiului Goncourt merge pe 2 săptămâni în una din regiunile contradictorii ale Federației Ruse. Desigur, gestul trage mult la cântarul justiției morale, și mai puțin la cel al stării de fapt (câte divizii, vorba lui Stalin, avea Littell?).

Dacă valoarea literară e așa cum e, iar cea politică stă și mai jos, cartea lui Littell are cel puțin meritul de a oferi o speranță de vizibilitate pentru niște oameni din Cecenia pentru care cuvântul ”drept” și ”libertate” înseamnă mai mult decât hatârurile lui Ramzan Kadyrov.

Termeni cheie pentru cei care se întreabă care-o fi subiectul cărții: dictatura lui Kadyrov, corupție, sfârșitul (probabil definitiv) al ideii unei Cecenii independente, încălcarea drepturilor omului, Putin, geopolitică.

Au mai scris:

Vladimir Bulat

Le Figaro

Rue89.com

Marc Riglet (Lire)

Prague Watchdog

sursa imagine: Decitre.fr


Jan 22 2011

stare cu carte

Vitalie Sprînceană

Rareori am scris posturi pe blog despre sau cu stări și emoții. De obicei împărtășesc idei, gânduri de mirare, critici și eventual, polemici de idei. Prea rațional și impersonal, cumva.

Azi încerc să compensez, măcar atât cât (încă) se (mai) poate. Starea pe care aș vrea s-o transmit se trage dintr-o carte: Les Bienveillantes, scrisă de Jonathan Littell – m-a absorbit efectiv de-a întregul de vreo 5 zile, încât nu pot să mă apuc de altceva și nici nu pot duce la capăt alte proiecte pe o durată indefinită (900 pagini înseamnă totuși ceva).

Nu promit că o să vă placă, nu garantez că veți fi de acord cu autorul în unele puncte nedelicate, nu pot să zic că veți reuși să păstrați distanța cuvenită față de convențiile tradiționale Rău-Bine, dar ceea ce pot promite oricui se apucă de carte sunt: 1-2 săptămâni de beție literară, punctate cu întrebări dureroase ce vor declanșa neliniști și, probabil, insomnii, uneori veți simți că fuge pământul de sub picioare, alteori vă veți prinde cu ideea că faceți simpatii, o, Doamne, pentru eroii ”răi”. În orice caz cartea nu lasă pe nimeni rece…Ș-apoi e foarte erudită.

p.s. Cartea a fost distinsă cu Premiul Goncourt în 2006 (tradusă în românește cu titlul Binevoitoarele la RAO, în 2008).


Jan 14 2011

nu-i de azi de ieri…oportunismul

Vitalie Sprînceană

Intrat în lecturi. Citesc, beau bere, iar citesc. Cu întârziere, recuperez din infinitatea de cărți necitite ”Jurnalul” lui Mihail Sebastian…Cartea-i și ea ca o beție…Una tristă.

Citat scump:

Ce oameni! Din caș, din iaurt, din apă…

Îmi vorbea despre libertate, despre rezistenta individului în fața statului, despre stupiditatea ideii de ”colectiv”, exploatată de dictatură….Și astăzi, uite-l antisemit, raliat ”revoluției naționale”…


Jan 11 2011

revolutii sexuale cu involutii

Vitalie Sprînceană

”Jed era un băiat mai degrabă drăguț, dar scund și subțite, deloc pe gustul femeilor – imaginea brutei virile bune în pat a revenit în forță în ultima vreme și, s-o spunem pe șleau, e mai mult decât o schimbare a modei – mai degrabă e o revenire la temeliile naturale, la atracția sexuală cea mai elementară și cea mai brutală. Revenirea e însoțită și de apusul erei idealului feminin întruchipat în manechine anorexice…Femeile exagerat de pline nu mai fac deliciul decât unor Africani și câțiva perverși; în toate domeniile mileniul al treilea revine, după diverse oscilații a căror amploare n-a fost niciodată prea mare, la adorarea unui tip simplu și încercat: frumusețe exprimată în plenitudine la femeie, și forță fizică la bărbat.” (Michel Houellebecq, La Carte et le territoire, Flammarion, 2010)