blog implicat

Am aterizat pe aeroportul Frederic Chopin din Varșovia cu vreo 15 min întîrziere și mă gîndeam că s-ar putea să scap zborul spre București pentru că nu aveam decît 50 min între cele două zboruri. Am parcurs în fugă drumul de la terminalul de sosiri la cel de plecări, am trecut rapid controlul pașapoartelor (am zis celor din fața mea că scap avionul și m-au lăsat să trec fără rînd). Ajuns la poarta de la care urma să ne îmbarcăm în avionul spre București, descopăr că avionul se reține. Întîi cu 15 min. Apoi cu alte 15 min…
După alte 30 min aflăm că la București e ceață și aeroportul nu permite aterizarea… Mai așteptăm să se ia ceața… Între timp aud doi tineri vorbind românește și mă apropii de ei. Discutăm desigur despre zborul amînat și cam ce ar presupune el – o noapte în aeroport nu mi se pare imposibilă, dar ar fi cam prea mult pentru corpul meu, care a dormit noaptea dinspre marți spre miercuri în autocarul Chișinău-București și cea dinspre miercuri spre joi, pe o banchetă de lemn în aeroportul din Frankfurt. Ne plîngem, facem glume: pe un site meteo la care mă uit eu, vremea din Bucureșt ie excelentă și cerul e senin, pe altul – e ceață densă. Fiecare își zice istoria: de unde vine, ce face etc.
Într-un tîrziu suntem anunțați că nu vom mai zbura astăzi. Unii se răstesc, alții înjură. Un tip e foarte vocal și îi trimite-n morții măsii pe toți polonezii, avioanele lor… Află că de fapt la București e problema și atunci îi adaugă și pe bucureșteni în șirul de înjurături.
Mergem să ne luăm bagajele. Suntem cazați la Marriot Courtyard chiar de lîngă aeroport…
După ce lăsăm bagajele în cameră coborîm jos la o bere… Ne spunem povești, vorbim despre cîte-n lună și stele, facem schimb de contacte. Aflu că un ins e DJ și că se întoarce de la Sankt Petersburg unde a ”pus niște muzică”, cum spune el. Povestește despre cluburile din Europa. Altul e inginer într-o companie britanică. Eu mă întorc de la o conferință din Germania. Un al patrulea ins se întoarce la București pentru a-și face careva proceduri medicale – îs mai ieftine acasă decît în Germania, unde trăiește el. Un al cincilea e un fel de vagabond prin lume, cum își zice singur: a lucrat și șofer, și chelner. Dar cel mai mult îi place să călătorească. În România n-a fost de vreo 2 ani și acum merge acasă, în satul lui de lîngă Bacău, pentru sărbători…
Cu doi dintre ei găsim interese comune și ne promitem că ne căutăm și ne vedem din nou după ce ajungem la București…
Mai bem bere: cea poloneză e cam proastă așa că trecem la Paulaner nefiltrată.
E un fel de lejeritate în această situație – nimic nu depinde de noi, stăm cumva suspendați între lumi, țări și timpuri. La vreo 10 km de noi, în Varșovia, începe o zi de lucru. La noi nu mai știu ce e că nu e nici lucru nici odihnă
…Și dacă te gîndești la asta: dacă nu întîrzia avionul nu aflam niciodată că am călătorit cu oameni cu povești interesante. Ne-am fi interesectat doar ca simpli călători și am fi schimbat cel mult un: mă scuzați, îmi permiteți?

Ironie: în Cieszyn (Polonia), la o întîlnire cu stîngiști din Europa și Rusia, fac cunoștință cu un Alioșa. Îl întreb dacă vine din Rusia. Zice că e din Italia. Că mai are două surori: pe una o cheamă Mitia, pe alta Ivan.

Cum au ajuns toți Karamazovii într-o familie?

Cică bunica sa a fost foarte activă în Partidul Comunist italian și era îndrăgostită de literatura rusă, în special de Dostoievski.

Pravoslavnicul Dostoievski pe post de ”dragoste literară” a ateilor comuniști italieni.

Dublă ironie.

* * * *

Stau lîngă ”Luminiță” – magazinul de cărți+club de discuții al Krytyka Politiczna – pe podul între două Cieszyn-uri: cel polonez și cel cehesc, care odinioară, înaintea Primul Război Mondial, alcătuiau un singur oraș.

Clădirea ”Luminței” a aparținut cîndva poliției de frontieră și marca granița dintre cele două țări. Fostul hotar e reprezentat printr-o panglică luminoasă albastră și un marcaj pe asfalt… Pentru un neinițiat panglica luminoasă ar trece drept o simplă ghirlandă.

Se circulă liber acum între Cehia și Polonia. Lecturile le facem în librărie, care e în Polonia. Pentru unele grupuri de lucru ne ducem în parcul din partea cehă – e mai mult spațiu. Și mai mult soare.

După atelierele din cursul zilei obișnuim să mergem, așa cum fac majoritatea polonezilor din zonă, să bem o bere în Cehia. Pentru că e indubitabil mai bună.

Vin și cehii în partea poloneză a orașului – în temei să cumpere fructe și legume care-s mai ieftine aici. Și tot așa.

Magazinele de comerț cu amănuntul – jucării, haine, încălțăminte, alcool tare – aparțin chinezilor.

Mă descurc cu un amestec de rusă și engleză – localnicii știu cîte puțin din ambele: rusă pentru că au învățat-o cîndva în școală, engleza – din cauza turiștilor…

Copleșit cumva de un anume simbolism al momentului: oamenii trec liber podul dintr-o parte în alta, cum au făcut-o înaintea apariției statului național. Clădirea fostei vame e acum librărie și club de discuții.

Am și un fel de clenci personal: un unchi din partea tatei și-a făcut serviciul militar într-o bază sovietică în fosta Cehoslovacie tot undeva la granița dintre Cehia și Polonia. Tatăl meu, la rîndul său, a făcut armata într-o altă bază sovietică în Germania de Est (pe unde a trecut acum vreo două luni).

La rîndul meu, stau într-o lume care arată mult mai bine decît pe vremea lor.

* * * *

Ne ducem la Příbor, orășelul de naștere a lui Sygmunt Freud. E sîmbătă dimineața și orașul e pustiu: centrul, cartierele, bisericile, străduțele mici, gara, magazinele. Casa lui Freud e situată, desigur, pe strada Freud. Alături de brutăria Freud, de pub-ul irlandez Freud și de firma de servicii funerare Freud.

* * * *

Praga-Kiev-Chișinău. Mă cam strînge în spate să trec printr-o țară în plin război. Cineva mă consolează pe facebook: Kievul e sigur. Prefer să rămîn îngrijorat: războiul civil e, de obicei, nelocalizat și fiecare metru pătrat poate deveni un potențial front oricît de sigur ar părea.

Aplauzele de la aterizare, obișnuite în estul Europei, pe care le aud și acum, mi se par foarte la locul lor.

 Conform legii grupurile de turiști străini ce vizitează Grecia trebuie să fie însoțite în mod necesar de un ghid local. Ce nu e obligat să cunoască limba pe care o vorbesc oaspeții (pe aia o vorbește agentul turistic din țară prezent și el la bordul autocarului) și se poate mulțumi cu o engleză acceptabilă (pe care de obicei n-o cunosc turiștii). Inutilitate deplină, deci.

Unicul job al ghidului grec pe durata excursiei e să însoțească. Al nostru, care ne-a însoțit pe durata turului insulei Corfu a mai făcut 3 lucruri: ne-a arătat un fir de oregano, o cicadă moartă și se tot uita supărată la ceas: Întârziem!

Nu-i rău ca descriere a unui post de muncă.

M-am prins de multe ori că eram abordat și apelat în limba rusă în Tailanda, cu toate că mă străduiam să țin gura închisă iar accentul meu în engleză, nu era probabil foarte perceptibil pentru urechile unui tailandez ce nu știe decât Yes și No….

Mă obișnuisem cu asta și în Istanbul, dar acolo, mi s-a explicat, localnicii strigă în rusă din motive pragmatice – majoritatea absolută a turiștilor ce împânzeau orașul la începutul iernii veneau din Federația Rusă. Localnicul care zice Privet! unui turist are certitudinea că în 2 din 3 cazuri limba maternă a turistului este cea din care Privet-ul face parte….

Unul dintre ghizii ruși stabilit de multă vreme în Pattaya mi-a oferit o explicație:

– Pentru tailandezi oamenii albi au cu toții o față unică și se deosebesc prea puțin unul de altul (mersi pentru reciprocitate, noi tot nu prea putem face diferența între 3 asiați). Totuși ei au prins un clenci care funcționează și care-i ajută să-i separe pe ruși/sovietici de restul…

Ultimii, adică europeni, americani, scandinavi au obiceiul să umble cu gura căscată de admirație pe plaje, printre palmieri și arbuști bananieri. Ei îs veseli, zâmbesc tot timpul, fac mutre prietenoase, fotografiază tot ce mișcă.

Foștii sovietici, din contra, plimbă pe plaje și prin nisipurile albe mutre sumbre și serioase, ce stau încrețite atât la masă, cât și la salonul de masaj sau la schimbul valutar. Ca și cum ar fi veșnic la serviciu, ca și cum, și în clipele de vacanță, ar rezolva probleme serioase de genul creării unei teorii unice în fizică ce ar combina relativitatea și mecanica cuantică sau rezolvarea conflictului israelo-arab.

Mutră serioasă înseamnă, în 80 % din cazuri, un ucrainean sau rus. Moldovean, în cazul meu.

După aia am încercat să mă înseninez…