blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: articole

despre automobile si drumuri…cu evlavie

..Trebuie că autostrăzile de pe coasta estică a SUA (mai ales bucata de țărm dintre Boston și Richmond/Virginia Beac­h, zisă Boswash sau megalopolis) arată frumos din cosmos, făcând concurență imagistică neloială Marelui Zid Chinezesc: spațiile asfaltate, largi șerpuiesc peste păduri, râuri, poduri, orașe, tuneluri, împletite pe alocuri în bucle impresionante, alteori bălăcite între șiruri de dealuri, deasupra cărora plutesc maiestuos, în căutarea prăzii, vulturi. Serile, acest gigantic râu prinde lumină și se pune în mișcare în ambele direcții, atât sud-nord, cât și nord-sud.

Când e viu, șirul scânteietor amintește de lava unui vulcan, revărsată neregulat peste pajiști. Când e mort – în stare clinică de ambuteiaj, adică în primele ore ale dimineții, sau imediat după 17, drumul pare mai degrabă o linie de asamblare a unei uzine de mașini în aer liber, care transportă într-un ritm extraordinar de calculat unități de transport standard – motociclete, automobile de toate soiurile, autobuze, microbuze, truckuri…

Ambuteiajul american e o specie aparte de blocaj, diferită de aglomerațiile obișnuite. Întâi, el se poate întâmpla oriunde – o autostradă mai largă sau lipsa așezărilor umane (fie ele orașe, fie setul tipic de popas motel+ceva bodegi pentru hrană, de obicei, Subway+BurgerKing+McDonalds) nu garantează în nici un caz absența îngrămădirilor de automobile. Din contra. Apoi, ambuteiajele americane sunt… mari. Cuvântul „mare” nu pare nicăieri mai acasă decât în descrierile blocajelor automobilistice americane – automobile enorme așezate în șiruri lungi-prelungi, încât ajung să se piardă dincolo de linia orizontului, oferind imaginea unei scări care urcă la cer sau a unui Belerofont modern ce ar fi schimbat calul înaripat, Pegas, pe un Jeep Cherokee… Așteptările pot dura mult timp, iar deplasările, în asemenea momente, par adevărate lupte de front: ore întregi automobilele câştigă chinuitor câte 2-3 kilometri de spațiu de la un inamic atotputernic, dar invizibil…

S-ar părea că ambuteiajele enorme ar trebui să provoace abandonarea automobilului de către americani în favoarea altor tipuri de transport – mersul pe jos, bicicleta, rețelele publice, măcar acolo unde există, dar cel care se va grăbi să facă această generalizare, va greși amarnic: pragmatismul proverbial al americanilor, aplicabil deopotrivă vieții de zi cu zi, cât și gândirii științifice, se oprește/se blochează  în fața garajului, sau, dacă nu-l are, în fața maidanului unde-și parchează zi de zi mașina. La fel de superficiale apar și explicațiile naturalist-materialiste, care leagă simpatia americanilor pentru automobile de combustibilul ieftin și de existenţa drumurilor bune… Nu ajung litere, și cuvintele-s prea puține pentru a descrie atitudinea (forma moale pentru cult) față de automobil în SUA: el fiind deopotrivă zonă autonomă temporară – spațiu de refugiu, în care legile statului, cu mici excepții, sunt anulate; biserică ambulantă pe roți, fabrică ideologică non-stop care produce, în cantități industriale, credincioși fideli ai religiei American Dream; monument de arhitectură – catedrală gotică mobilă; loc turistic, în care turistul posedă obiectul admirației; societate civilă, garanție a libertății spiritului; icoană de metal, sticlă și cauciuc – întruchipare a Sfântului Duh al modului de viață american; vacă ce „paște” în bătătură, semn că omul e Gospodar; femeie, casă, stil de viață, scenă pe care se joacă momentele mari și mici ale vieții, teatru. Nu e adevărat că viața cetățeanului american este împărțită între serviciu și casă: mai degrabă, automobilul are partea leului în această diviziune – el monopolizează viața activă a americanilor, serviciul fiind locul obligației sociale (muncii), casa – locul obligației naturale și biologice (somnul, odihna).

Spațiul social însuși pare creat de un Dumnezeu cu carnet de șofer, sau cel puțin cu simpatii automobilistice: magazinele sunt înghesuite, de obicei, la marginea orașelor, departe de liniștea caselor cu un singur etaj, dar și de „pasul” sau „bicicletele” necredincioșilor… Cealaltă alternativă – bătălia automobil-motocicletă, atât de populară în anii nebuni ʼ60-ʼ70 ai veacului trecut, s-a încheiat cu o victorie mai mult decât categorică a primului, motocicletele fiind coborâte în rang la statutul de obiect de lux, trufanda sau capriciu al unor grupuri marginale (rockeri și bikeri)… Tertipul cel mai perfid pe care l-a folosit automobilul a fost să câștige, de partea sa, adolescenții: puţini tineri se încumetă să viseze un Harley Davidson, tot mai mulţi visează un SUV Chevrolet…

Rareori am văzut peisaje naturale mai vii și mai sălbatice decât în America, și totuși, chiar atestând această privelişte fascinantă, drumul american pare un spațiu închis. O primă cupolă care închide peisajul natural american e chiar parbrizul automobilului (peste 90 la sută din traficul rutier e ocupat de automobile). Geamul nu doar că limitează contactul cu aerul, ploaia, cerul sau stelele, adică cu mediul, ci operează o tăietură brutală a acestuia. Pe de o parte, bucata interioară, percepută ca fiind cea reală, adunată în temei în jurul volanului – panourile electronice, indicatoarele, cablurile multicolore, beculeţele luminiscente din jurul butoanelor, icoana de plastic, substituent postmodern al comunicării cu Divinitatea, sticla de apă minerală, cu cerbi, veverițe și munţi stâncoși desenate pe ambalaj, ce promite întreaga natură într-un vas de 2 litri, casetofonul digital ce conţine muzica lumii într-un CD lucios. De cealaltă parte, bucata de spațiu exterior: natura, apa, aerul, vântul și restul stihiilor, adică decorul (uneori „decorul frumos”), care poate fi şi ameninţător şi de care te fereşte geamul maşinii. „Domesticită” astfel, natura e departe de a fi monstrul necunoscut pe care îl traversează, cu frică, oamenii. Te simţi ca într-un film New Age, care se derulează pe geamurile-ecranele automobilelor…

Şi drumurile închid peisajul. Prin calitatea bună a asfaltului – așa încât șofatul pare mai degrabă o alunecare involuntară și incontrolabilă pe pantă, şi nu o luptă cu mașina și spațiul (știu, șoferii moldoveni multe despre această luptă inegală), cât și prin barajele de beton, lemn și cauciuc ce îngrădesc din ambele părți fâșiile de autostradă. Nimic din priveliștile obișnuite ale drumurilor est-europene: fântâni, sate, case, gâște ce trec nestingherit strada, vaci, copii sau mingi. Drumul american este cumva o cușcă ermetică în care, întemnițat, se mișcă automobilul.

articol apărut în revista Contrafort, 3-4 (183-184), aprilie-mai

capcanele negandirii (V.Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului)

Capcanele negândirii (dialog cu o carte)

La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.

În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.

Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.

Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.

Ceva?

– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.

– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.

– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.

Născut în URSS…, crescut în tranziţie

Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.

Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”

Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.

Încă o carte teribilistă?

Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.

Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.

articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2 (181-182), ianuarie-februarie).

starea de dupa orgie

un articol apărut în Dilema Veche (Anul VI, nr.270 – 16 aprilie 2009)

Fizionomia sentimentului care stăruie acum asupra Chişinăului şi, indirect, asupra întregii ţări este una asemănătoare unei situaţii de după orgie, cînd una dintre fetele active a depus dimineaţa plîngere de viol la Poliţie, iar restul participanţilor-băieţi, luaţi prin surprindere, par deopotrivă descumpăniţi de noua calitate de „bănuit“ şi totodată derutaţi de noul cadru în care este gîndit întreg evenimentul din seara precedentă. Revizuirea reperelor, reprogramarea situaţiei şi, post-factum, a cauzelor ce au provocat-o s-au făcut din mers. Timpul ameninţa să se scurgă în defavoarea celor care îşi îngăduiau răgazul de a se sustrage, fie şi pentru o clipă, iureşului întîmplărilor, pentru a căuta sol tare sau refugii temporare.

Dinspre politicieni – manifeste, declaraţii, acuze. Dinspre cetăţeni, în mod general şi covîrşitor, teamă pentru pierderea unei securităţi personale ameninţate de represaliile – reale sau închipuite – ale forţelor de ordine, dar şi scîrbă împotriva „confiscării“ sau „eroziunii“ unor tipuri tradiţionale de identificare sociopolitică (etnie, protest, opoziţie, putere), complet reformulate în săptămîna 6-12 aprilie.

Proteste pe rînd

Moldova arată acum ca o cetate dublu asediată, din interior şi din exterior. Intern, de frustrările şi deziluziile care au luat loc entuziasmului cvasigeneral al zilei de marţi. Din revoluţie în „loviluţie“, de la revoltă firească la provocare înscenată – doi poli spre care opinia publică moldovenească a fost împinsă brutal, într-un timp foarte scurt: prea brusc, prea dur. Apoi, asediată de frica paralizantă care a îmbibat aerul Capitalei, alimentată atît de starea incertă proprie oricărei situaţii de tensiune, cît şi de un intens bruiaj zvonistic, lipsit de sursă, destinatar de mesaj care amplifică sentimentul colectiv de insecuritate şi caută supape eliberatoare prin culpabilizarea, fără triaj, a Poliţiei, a puterii, a opoziţiei. Se arestează în draci, se violează la izolatoarele de detenţie preventivă, sînt morţi, vin maşini blindate în oraş etc. Cum frica are ochi mari, aproape fiecare găseşte pisici negre pe fundalul primăvăratic al urbei. În fine, cumva ilogic, dar real, un duşman intern al cetăţii pare a fi himera intervenţionismului străin (românesc sau rusesc), monedă curentă în dezbaterile politice autohtone, ce a căpătat un oarecare grad de convertibilitate, asociată fiind unuia dintre firele lui 7 aprilie… Căutarea duşmanilor externi e un sport naţional, practicat atît de putere, cît şi de opoziţie.

Din afară, presiunea vine mai ales dinspre diaspora moldovenească, împrăştiată neuniform pe continentele şi ţările lumii – adunări şi manifestaţii de susţinere au avut loc la Iaşi, Cluj, Bucureşti, Boston, Washington, New York, Dublin. Tradiţionalul dor de casă, sentimentul abandonului de către autorităţi (majoritatea gastarbeiter-ilor moldoveni lucrează şi trăiesc ilegal) şi componenţa socială specifică a emigranţilor (covîrşitor, clasa medie) au generat emoţii spontane de solidarizare cu protestatarii de pe străzile Chişinăului, dar şi aşteptări de un anume tip (revoluţie, schimbare)…

Altfel, moldovenii au protestat pe rînd: luni şi marţi (6-7 aprilie) au ieşit în stradă tinerii: mult sentiment (frustrări, entuziasm, dorinţă acută de schimbare), mult potenţial de acţiune, mult „Să facem!“, dar foarte puţin „Cum să facem?“. Pietrele aruncate în clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei (ghidate de un scenariu nevăzut sau de o stare de moment) au fost expresia inexistenţei unui plan de acţiune gîndit. Junii nu aveau nevoie de un comentariu coerent – ei au refăcut explicaţia în plan de acţiune – fapta fiind declaraţia şi manifestul lor. După, adică vineri, protestul a fost preluat de mamele şi taţii acelor tineri: mai puţin înclinaţi spre acţiuni violente, aceştia aveau în minte întîi soarta copiilor lor arestaţi, apoi, se aflau în căutarea intensă a unei explicaţii care ar fi ordonat, după o logică sau alta, tumultuoasele zile precedente. În fine, spre sfîrşitul săptămînii (protestul autorizat de duminică, 12 aprilie) strada a fost umplută de părinţii părinţilor copiilor, adică de bunici: cuminţi, ascultători, răbdători, rezistenţi la eventuale provocări, aceştia au citit poezii patriotice, au cîntat cîntece, au compus manifeste şi declaraţii, au organizat comitete…

Ce urmează?

Radicalizarea discursurilor de ambele părţi ale „frontului“ pare a fi o primă consecinţă, dar şi o primă linie a evoluţiilor de viitor. „Puci“ contra „provocare“ e, probabil, paradigma retorică ce va încadra, pe viitor, două tablouri istorice dominante ale zilei de 7 aprilie 2009. Eventual, neutrul „criză“ ar putea fi o soluţie retorică de compromis şi oarecum corectă din punct de vedere politic… În definitiv, această polarizare nu a făcut decît să strîngă rîndurile adepţilor şi simpatizanţilor partidelor/liderilor implicaţi în eveniment, majoritatea rămînînd pe poziţiile iniţiale: nimeni nu a convins pe nimeni.

La nivel pur politic, pot fi avansate două scenarii. 1) Votare (alegere) repetată – însă monopolul mediatic total al Partidului Comuniştilor face orice concurenţă electorală dezavantajoasă şi, cum este puţin probabil ca adepţii celor patru partide parlamentare să-şi modifice opţiunea, grupul-ţintă îl reprezintă indecişii, la care va ajunge, în mod primar, doar mesajul partidului de guvernămînt. 2) Alegerea unui preşedinte comunist cu voturile opoziţiei, prin recunoaşterea legitimităţii şi corectitudinii alegerilor din 5 aprilie. Se poate produce în două moduri: la nivel colectiv şi partinic (o coaliţie comunişti-cineva din opoziţie, aşa cum s-a produs la 4 aprilie 2005) sau la nivel individual (prin recrutarea/cumpărarea unor deputaţi aleşi pe listele opoziţiei). Ambele scenarii sînt relativ proaste pentru opoziţie. Aceasta se poate însă consola, prin perspectivele ce i se deschid, pe termen lung, din beneficiile funcţiei de primar a unuia dintre liderii săi, Dorin Chirtoacă, dar şi din resursele şi pîrghiile legislative ale statutului de deputat.

Vitalie SPRÎNCEANĂ

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén