Aug 26 2022

”țara mică cu inimă mare” ca ideologie de stat

Vitalie Sprînceană
Că tot a scris și Vlada Ciobanu, și am scris și eu anterior, am decis să revin la sloganul ”Moldova, țară mică cu inimă mare”.
Văd că apare peste tot – congrese politice, sărbători naționale, campanii de promovare a țării.
A evoluat, de la un titlu prost de articol la brand național iar acum e un fel de nouă ideologie de stat.
Faptul în loc de comitetul central, noua ideologie e propagată de așa-zisa clasă de creativi afiliată guvernării, nu e decît în noul duh al timpului…
Ca toată ideologia oficială, pentru a fi ”veridică” ea trebuie să corespundă realității…sau măcar unei părți a ei. Sau, să fiu și mai ”marxist”, să vrea să schimbe această realitate după chip și asemnănare…
Și aici stă partea cea mai dificilă a campaniei – realitatea curentă a ”crizei refugiaților”. Care e departe de a fi un paradis al generozității, așa cum trîmbițează ”inimiștii” pe la tribune și pe internet.
un exemplu al ”generozității” sînt taxi-urile ilegale de la Palanca, care stau acolo din prima zi de război, și transportă refugiați la Chișinău prin înșelăciune (costul unei călătorii se poate ridica, conform spuselor unor victime, pînă la 300-400 euro). Taximetriștii nu eliberează bonuri fiscale, amenință călătorii că îi dau jos în cîmp dacă nu plătesc cît cer ei, sînt obraznici, uneori amenință personalul organizațiilor care transportă gratuit.
Din chiar prima zi despre acest fenomen de jecmănire a refugiaților știe presa, știu miniștri, știu polițiștii (personal am vorbit cu cîțiva comisari), știu PR-iștii de la guvern, știu cei de la ANTA, știu cei de la Centrul Unic de gestionare a crizei, știe și avocatul poporului..
Și niciunul din demnitarii care varsă lacrimi de crocodili pe tema ”inimii mari” nu a ridicat un deget să rezolve problema…
Alt exemplu, tot despre inima mare și generoasă…La Palanca a fost amenajată o autogară provizorie care oferă servicii de bază refugiaților. E un fel de oază de ”socialism” (aș vrea ca și cetățenii moldoveni să beneficieze zilnic de asemenea tratament) – refugiații beneficiază de mîncare, transport, asistență medicală și psihologică ș itoate astea gratuite. Statul cu inima mare nu a cheltuit nici un leu cu această construcție. Nici cu un metru pătrat de gard, nici cu un WC. Toate serviciile, inclusiv electricitatea, sînt acoperite de organizații internaționale – UNHCR, OIM, SWissaid, Helvetas, Solidarites și alte zeci…La Otaci organizațiile internaționale au mai amenajat ceva similar, chiar dacă la o scară mai mică.
Prin contrast, la Criva, Ocnița, Mirnoe, Basarabeasca și alte zeci de puncte unde organizațiile internaționale nu au amenajat nimic, statul cu inimă mare a lăsat trecerile astea în paragină. La Criva, chiar lînga punctul de trecere a frontierei există un mic spațiu amenajat și menținut de cîțiva voluntari inimoși. Acest stat cu inimă mare nu a găsit măcar două paturi pliabile pentru ca refugiații care trec noaptea frontiera să nu doarmă la podea…
Și mai sînt, zeci și sute de exemple…Tot despre conținutul real al campaniei de pr despre ”inima mare”.
Supărarea mea pe oficializarea sloganului și pe transformarea lui în imn politic de stat nu ține doar de faptul că el nu descrie în nici un fel realitatea.
Mă deranjează la culme să văd că e folosit nu pentru a face lucruri, ci pentru a ascunde, într-o lălăială dulceagă, faptul că lucrurile nu se fac…


Aug 22 2022

Despre “arestarea opoziției”…și a electoratului

Vitalie Sprînceană
Așa cum se desfășoară lucrurile – reținerea lui Igor Doodon, percheziții la sediul partidului și la domiciliul contabilei – cel mai probabil PSRM va fi lichidat ca partid politic. Pentru capetele de acuzare în cauza lui Igor Dodon, fostul președinte al partidului, există puncte prevederi în Codul Penal care prevăd, atît pedeapsă individuală pentru făptași cît și lichidarea persoanei juridice.
Un scenariu similar se întîmplă și în cazul partidului politic Șor și lucrurile duc în aceeași direcție – lichidarea partidului.
Într-un sens guvernarea își arestează opoziția și o lichidează. Ceea ce în orice alt context ar fi stîrnit semne de îngrijorare și îngrijorări cu privire la alunecare în autoritarism – opoziția reprezintă interese legitime ale alegătorilor – dar în Moldova, unde lupta politică e deghizată în luptă anti-corupție, arestarea opoziției e un prilej de bucurie…
(Frumusețea ”anticorupției” ca practică politică constă tocmai în faptul de putea, prin intermediul luptei anticorupție, să elimini opoziția fără ca acest proces să pară ”nedemocratic”.)
Evident, Igor Dodon e un ins corupt, la fel ca și partidul său. Nu e mare șmecherie să pricepi că era imposibil ca, fără bani murdari (în diverse momente atît Ilan Șor cît și Vlad Filat au fost creditați că ar fi furnizat parai lui Igor Dodon pentru a părăsi PCRM și a lansa PSRM), un fost funcționar public să își cumpere partid, să-l extindă peste toată țara, să plătească televiziuni și alaiuri de jurnaliști, experți și blogherime….
Dar, ca să fie convingătoare, lupta asta anticorupție ar trebui să fie și coerentă – altfel spus, perchezițiile la PSRM ar trebui însoțite de percheziții și la Partidul Democrat, și la Partidul Comuniștilor (cu tot cu filiala ”reformatoare” a lui Ruslan Popa), și la Partidul Liberal (cu tot cu creanga sa ”reformatoare”), și la fostul partid Leancă (PPEM), și la AMN (Urechean se laudă în oraș că a vîndut postul de procuror general lui Plahotniuc și…nimeni nu se ia de el), și pe la televiziunile private ale acestora, la gurile lor vorbitoare de la TV și radio, la clasa blogherească și de troli a partidelor…Evident, pentru coerență deplină, lupta anticorupție ar trebui să intre și la partidul de guvernare, unde sînt destule personalități ce gestionează afaceri personale din pozițiile politice pe care le au.
Ca să rezum, nu am vreun sentiment aparte de milă pentru Dodon, Tauber, Șor sau alți pușcăriabili prezenți sau viitori (legea conform căreia în Moldova fiecare guvernare își bagă la dubă opoziția e la fel de validă ca și legea gravitației). Închiderea lor, și a businessurilor lor deghizate sub forma unor partide politice e o chestiune de timp. Și există suficiente încălcări și abuzuri comise de acești oameni și grupări ce justifică măsurile legale împotriva lor.
Întrebarea principială rămîne, în această situație: Dar cu alegătorii lor cum facem? Adică Dodon e doar Dodon, un ins superficial și ridicol, la fel și Șor, dar chiar și așa acești clovni și partidele lor de bufoni au primit 1/3 din voturi la alegerile din 2021. Cine o să îi reprezinte pe cei aproape jumătate de milion de alegători care le-au dat voturile?
Așa pocit și strîmb cum era, dar prin ambele partide își găseau un fel de reprezentare frica votanților găgăuzi de a nu fi absorbiți de moldoveni, grijile pensionarilor săraci de a supraviețui cumva, angoasele unor comunități – pensionari, precariatul urban, tineret din micile orașe provinciale – de a fi excluși din procesul politic.
Acum ”vocea” acestor grupuri e lichidată, într-un fel care seamănă uneori a răfuială politică iar prin asta, aceste grupuri sînt excluse din consensul politic ”pro-european, anti-corupție, pro-productivitate, capitalism pentru săraci și socialism pentru bogați” care se instaurează acum.
…Evident, se poate discuta în lung și în lat modul în care, de exemplu, Ilan Șor sau Mariana Tauber, cu hainele lor de mii de euro, ”reprezentau” pensionarii săraci ce se înghesuiau să cumpere salam de soia de la magazinele sociale Șor și votau ulterior pentru partid. La fel, se poate discută în ce fel multimilionarul Igor Dodon ”reprezenta” zecile de mii de votanți găgăuzi săraci care îi dădeau votul, ori alte mii de electorat vulnerabil din orășelele mici care îl vedeau ca un ”protector”. Asta însă e mai puțin despre Șor sau Dodon și mai mult despre specificul legislației privind partidele în Moldova care favorizează activismul politic al oamenilor cu bani și reduc oportunitățile de participare ale cetățenilor de rînd. Într-o țară în care, treptat, unica formă de activism politic tolerat de către putere este…votul la alegeri, în care, de la bugetul local la legile fundamentale, cetățenii nu au pîrghii să participe și să se implice, ajungem în situația în care un afacerist clovn ca Ilan Șor e vocea celor săraci.


Aug 20 2022

Undeva la un capăt de țară….

Vitalie Sprînceană


Aug 19 2022

Beția patriotardă cu ”Țara mică cu inimă mare” trebuie oprită

Vitalie Sprînceană
Ar trebui să oprim beția asta patriotardă cu ”Țara mică cu inimă mare”, mai ales pe partea în care acest bred devine brand de țară și mai ales pe partea în care autoritățile statului cooptează acest slogan prost pentru diverse sindrofii politice (de exemplu așa-zisele Zile ale Diasporei).
Să luăm lucrurile pe rînd.
Întîi, sloganul nu este despre stat – adică despre guvern, primării, parlament sau președintă. E despre societate care, într-un moment de maximă urgență s-a mobilizat și a absorbit fluxul de refugiați din Ucraina demonstrînd o solidaritate fără precedent. Statul era absent în povestea aia și e o nesimțire acum ca acesta să-și aroge careva merite…
Statul e absent și acum din povestea despre solidaritate cu persoanele refugiate din Ucraina. De exemplu, nu le acordă acestora statutul de protecție temporară care ar garanta persoanelor refugiate în mod automat drepturi. (Dacă le-am acorda drepturi, ar trebui să le respectăm, a zis un înalt funcționar dintr-un minister de forță). În schimb, guvernul dă refugiaților drepturi cu țîrîita, iar uneori chiar le iau înapoi (cum e cazul cu dreptul la libera circulație).
Transportul refugiaților pe teritoriul Moldovei e gestionat de organizații umanitare precum Acted sau alte inițiative voluntare (guvernul a organizat, prin ANTA, transport în doar primele săptămîni și aia e un caz ilustru de incompetentă)…
Alt exemplu, în centrele pentru refugiați gestionate de stat nu sînt mai mult de 5000 oameni, ceea ce e întotdeauna sub 10 % din numărul total de persoane refugiate care trăiesc în țară într-un moment dat. Și aceste 5 mii de persoane sînt de cele mai multe ori hrănite de World Food Program, îmbrăcate de alte organizații, asigurate cu resurse financiare de UNHCR etc…(Nu ajutăm refugiații din bugetul public, se laudă autoritățile, ca și cu asta ar fi mare prilej de mîndrie).
Doi, sloganul e fals. Oceanul de solidaritate a ținut doar 2-3 săptămîni după care s-a transformat într-un ocean de apatie, cu mici furtuni de ostilitate. Povestea cu solidaritatea s-a stins.
Oamenii nu-și mai deschid casele pentru refugiați, ba chiar, de multe ori, izgonesc familiile de ucraineni din casele lor.
Pentru aproape fiecare istorie frumoasă de la începutul războiului, există cîte una urîtă din luna martie încoace. Sute de istorii urîte cu persoane cu dizabilități, cu persoane cu dependențe, cu persoane de etnie romă, cu indiferență a statului – de la un medic din Ștefan Vodă care refuză acordarea ajutorului medical unei refugiate pe motiv că nu ar avea medicamente, la administratori de centre de refugiați care dau afară refugiați în plină noapte pentru că nu le place culoarea pielii lor, la birocrați care inventează mii de hîrtiuțe ce complică viața refugiaților la fiecare pas.
Adevărata campanie a guvernului și societății este cea prin care refugiații sînt încurajați, îndemnați, forțați să plece mai departe din Moldova pe motiv că ”în alte țări e mai bine”…
Guvernul (la toate nivelele) nu a făcut nimic să alimenteze solidaritatea inițială și să o amplifice (cu excepția conferințelor de presă și a sindrofiilor). Familiile locale care își deschid casele sînt plătite de UNHCR, cele care dau casele în folosință refugiaților – de CRS.
În loc să umblăm cu conferințe despre ”cît de solidari” am fost în primele două săptămîni de război, ar trebui să ne pregăm să fim solidari din nou. Războiul nu s-a terminat, iar dacă vine un val nou de refugiați, cele 5 mii de locuri de cazare ale statului se vor umple în 2-3 zile… Și nu mai sînt alte locuri. Nicăieri.


Jun 29 2022

Reformele în educație – scurt comentariu despre ipocrizia criticii politice…

Vitalie Sprînceană

Există în Moldova un fel de lege ironică în privința politicilor publice potrivit căreia nu prea contează ce se face ci, mai ales, contează cine o face…
Dacă o fac ”prietenii” atunci e bine și minunat și excelent, iar dacă același lucru îl fac ”rivalii” atunci e jale și amar și lucrul nu e de aur dar de c..cat…
(Ar trebui să mai adăugăm un element de context al acestei situații: alți neni, în alte părți decid asupra lucrurilor care se vor face în Moldova, iar aborigenilor nu le rămîne decît să ”implementeze” și libertatea îndoielnică de a lua una din cele două poziții posibile: de a face sau de a critica pe cei care o fac. Alte libertăți precum cea de a nu face pentru că contravine interesului public sau pentru că e impopulară printre cetățeni, nu există.)
Să luăm un exemplu oarecum celebru: optimizarea școlilor…
Setul de politici ce prevedea reducerea numărului de școli și comasarea altor școli pentru a reduce din cheltuielile publice considerate a fi ineficiente, a fost agreat de către Guvernul Moldovei și Banca Mondială prin anii 2006-2007. Programul urma să fie implementat pînă în 2015.
Guvernarea comunistă a pornit implementarea măsurilor agreate cu Banca Mondială din 2007-2008… Pentru ”opoziție” (pe vremea aia opoziția era ”pro-europeană” iar guvernarea ”pro-rusă”) și presa ce o simpatiza asta nu putea decît să fie o măsură proastă ce trebuia neapărat criticată în cei mai duri termeni.
De unde și oceanul de cerneală despre cum optimizarea transformă satele în colonii (eu sînt de acord!) în loc să le modernizeze, despre cum banii economisiți pe educație nu se văd nici în calitatea sporită a educației după reformă, nici nicăieri în altă parte, despre cum organizațiile internaționale care le împing nu trebuie ascultate deoarece, ca să citez o jurnalistă de la Ziarul de Gardă din îndepărtatul an 2008: ”ce știu organizațiile internaționale despre neliniștea copiilor de la Leordoaia”?
Și presa ”anti-comunistă” huiduie ministra educației de atunci, Larisa Șavga, că nu ar avea studii în domeniul educației, că ar ști doar merceologie și deci nu s-ar pricepe deloc la domeniul care îl gestionează…
3 ani mai tîrziu fosta opoziție e acum la Putere și …. ce credeți, continuă să implementeze, cu același zel și același avînt aceleași politici de optimizare a școlilor.
Doar că, de data asta, întrucît o fac ”ai noștri”, optimizarea școlilor e un lucru bun și necesar sau, conform aceluiași ziar, un lucru just, ”cauzat de depopulare şi scăderea numărului de copii”.
Nu mai contează, evident, că reforma e promovată de o ministră a educației care tot nu are studii în domeniul educației și e doar economistă.
Ceea ce pentru Șavga era un handicap – merceologia, pentru Maia Sandu e un avantaj – ea e manager eficient.
Evident, cei care vorbesc altceva, zice cu aplomb același ziar, nu fac decît să răspîndească falsuri…
Partea comică e că, fosta guvernare comunistă care s-a topit între timp și s-a scurs spre Partidul Socialiștilor a preluat, exact în același mod, fostele argumente ale opoziției.
Aplaudacii și criticii de serviciu s-au schimbat cu locuri dar au continuat să implementeze cu zel și sfințenie programul agreat cu Banca Mondială…
Să luăm un alt exemplu: comasarea universităților. E o discuție cu barbă în societatea moldovenească dacă și ce format de organizare a învățămîntului universitar ar fi cel mai potrivit pentru o țară ca a noastră, cum acesta poate fi adaptat din perspectiva dilemei eterne – adaptare la cerințele imediate ale pieței vs cercetarea teoretică fundamentală…În această discuție complexă guvernările moldovene au o singură soluție – comasarea universităților.
Care nu rezolvă nimic, evident, și e cel mult o simulare de aflare în treabă dar…pentru PR e mai bine decît nimic.
Aici opoziția și guvernarea (și presa ce le deservește) sînt la fel de flexibile (un cuvînt frumos pentru a desemna fățărnicia).
Anul 2008, guvernarea comunistă (comunistă doar cu numele, evident) inițiază un plan de comasare a unor institute și universități. Victor Stepaniuc e fața ”publică” a reformei (pe vremea aia era considerat ideolog al partidului și ocupa funcția de viceprim-ministru). Una dintre măsurile propuse era de a comasa Institutul de Filologie și Institutul Patrimoniului Cultural.
Opoziția ”pro-europeană” evident, nu putea fi de acord cu asta. Și apar articole despre planul ”diabolic” al lui Stepaniuc, despre accentele anti-românești ale acestei măsuri…
Anul 2022, ministerul Educației vine cu un plan similar de comasare a universităților…Acesta este ambalat, ca și data trecută într-un plan de modernizare a universităților, consolidare a cercetării științifice și alocare a unor mijloace financiare suplimentare… Adică aceeași justificare – comasăm ca să economisim bani – care e vîndută cu titlul de modernizare.
Evident, tăcere în sînul presei ”pro-guvern” și a societății civile care o deservește. Zarvă este doar în cealaltă tabără, din motive de înțeles: ei ar fi fost nevoiți să facă același lucru (pentru că alte soluții nu există în imaginație) dar…se bucură că o fac alții pe care îi pot critica…


Jun 20 2022

Dreptul la întruniri publice între Constituție și nacialiniși

Vitalie Sprînceană

Ieri nacialnișii de toate rangurile au făcut o demonstrație ca la carte despre cît costă dreptul vostru și al nostru la întrunire. (Un secret: nu costă nimic în fața capriciilor lor).
Întîi nacialnicul local, din primăria Chișinău, a încercat să vă spună că dacă aduce o remorcă de nisip și piatră pe care o trîntește aiurea la un colț de stradă și numește asta ”lucrări de reparație” atunci orice marș și paradă agreată în prealabil se supendă, pentru că așa îi convine lui. (După ce o întreagă primărie a plîns ieri, duminică, că ar vrea să lucreze dar nu poate, azi cineva a măturat remorca de nisip și piatră. Reparația s-a terminat pentru că că…nici nu trebuia să aibă loc.)

În această imagine este ”marea reparație” de duminică, în timpul Pride-ului, sub forma unui muncitor, a unui sac de ciment și a unei remorci de piatră și nisip (foto Victor Chironda).

În această a doua imagine este porțiunea de trotuar și drum a doua zi, după ce marea reparație a fost evacuată (foto Vitalie Sprînceană).

Noroc că poliția se supune altor nacialniși, și parada a avut lor. Dar trebuie să rețineți că, indiferent de drepturile care le aveți, tot se găsește cineva care își poate băga picioarele în ele prin chichițe absurde de procedură, prin ”procedee” tehnice precum ”programarea unor reparații” sau ”redirecționarea traficului urban exact pe traseul marșului vostru”.
Și dacă nacialnicului local nu i-a ieșit să facă o strîmbă, nacialnișii din centru au predat un master-class prin care au reușit să oprească un … concert protest al unor cetățeni care au altă opinie decît guvernarea. Evenimentul, autorizat în prealabil, s-a desfășurat altfel decît au prevăzut organizatorii. În bună tradiție cu poliția din vremea lui Plahotniuc, miliția reformată a refuzat organizatorilor instalarea scenei și a echipamentului din motivul că aceștia nu au putut ”să demonstreze caracterul juridic al bunurilor obținute și conformitatea acestora”. Organizatorii ar fi trebuit să găsească pentru cabluri, baterii, microfoane acte de proveniență, contract de chirie, garanția de securitate a tehnicii, etc.
Adică documente oficiale pentru fiecare baterie sau cablu.
Altfel spus, ca să oprească un protest politic, poliția invocă chichițe tehnice care stau, în lectura oricărui sergent cu epoleți, deasupra dreptului vostru constituțional la întrunire.
Poliția face, cu alegătorii lui Șor, Dodon și Voronin exact ce făcea anterior cu mișcările de protest anti-Plahotniuc: le cere documente pe tobe, trompete etc…Asta s-a întîmplat cu noi, Occupy Guguță, în 2019 în drum spre Nisporeni. Asta se întîmplă acum cu alți oameni care protestează…(Poliția a rămas aceeași, o bîtă în mîna oricui o stăpînește).
Pentru cine a înțeles, mesajul zilei de ieri a fost clar: drepturile voastre și ale noastre (încă) depind de hatîrul nacialnișilor din primărie și guvern.


Jun 19 2022

De ce merg la Pride?

Vitalie Sprînceană

Răspunsul simplu: pentru că mă duc să apăr un principiu – cel al drepturilor egale pentru toți.
Drepturi egale? Da, drepturi egale – de exprimare a opiniei, de participare în procesele politice, de utilizare a spațiilor publice, de afișare publică a identității, de exprimare a afecțiunilor și sentimentelor.
Pentru toți? Da, pentru toți cei care se pronunță pentru extinderea drepturilor și libertăților democratice, pentru cei care nu vor să limiteze drepturile altora, pentru cei a căror viziune despre lume nu este despre îngrădire a participării ci despre extinderea ei.. (De aia nu susțin marșurile fasciștilor, teroriștilor, pedofililor, criminalilor – pentru că viziunea lor despre lume nu e despre mai multe drepturi pentru toți ci despre ”mai multe drepturi pentru X” și limitări/îngrădiri/persecuții pentru Y”.) Pe șleau: cît mai multă democrație pentru prietenii democrației.  Încă nu am auzit un argument ”plauzibil” de ce ar trebui să ne fie frică de gay, și cu atît mai mult de ce le-am îngrădi dreptul la liberă exprimare. Și n-o să-l aud. Pentru că nu e. Bîlbîiala cu ”valorile” și ”ofensarea majorității” nu trece drept argument. E doar violență camuflată, o bîtă deghizată drept argument.
Un principiu? Da. Principiile trebuie apărate și trebuie să se aplice pentru toți. Consecvent. Fără excepții. Dacă îngrădim azi libertatea de expresie pentru cineva pentru că nu ne place, iar mîine suspendăm opinia altcuiva pentru că nu ne convine, poimîine o să ni se îngrădească și nouă dreptul de a vorbi și nu o să avem de ce ne plînge. La fel și cu celelalte libertăți – de întrunire, de exprimare a convingerilor, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și restul. Principiile trebuie implementate nu doar pentru cei cu care sîntem de acord ci mai ales, pentru cei care nu ne plac. Pentru că mîine s-ar putea să fim noi cei care nu plac cuiva. Și unica soluție viabilă e să ne punem de acord că principiile astea se aplică tuturor, fără excepție, și celor din majoritate, și celor din majoritate, și celor de la putere, și celor de la guvernare. Pentru că oricînd aceștia se pot schimba cu locul.
Mai am evident și alte cîteva motive mai ”emoționale”.
În primul rînd un sentiment de solidaritate cu toți oprimații și nedreptățiții. Întotdeauna sînt cu cei oprimați împotriva opresorilor. Cu muncitorii împotriva angajatorilor care abuzează. Cu femeile împotriva bărbaților agresori, a poliției care îi protejează pe aceștia și a societății-stat care tolerează acest comportament. Cu vînzătoarele de pătrunjel persecutate de poliția care îi protejează pe contrabandiști. Cu diverse grupuri etnice minoritare (romi, vorbitori de rusă, bulgari, găgăuzi) pe care o anume majoritate vrea să îi facă să ”dispară” ori refuză să le creeze condiții pentru a-și păstra cultura și limba. Cu refugiații contra puterilor imperialiste agresive ce le bombardează casele și orașele și îi pun pe fugă. Cu persoanele fără adăpost împotriva unei societăți care produce și reproduce oameni fără case. Cu opoziția care e redusă la tăcere de către guvernare. Cu copiii bătuți de părinți alcoolici și abuzivi. Cu gayii împotriva unei majorități care se pretinde, o dată în an, că e sfîntă și neprihănită și religioasă pînă în măduva oaselor.
Și aceasta e a doua emoție ce mă motivează să particip – greața față de ipocrizie și fățărnicie.
Pentru că, doar în legătură cu gayii această societate pretinde că e ”morală” și că ”e bazată” pe valori creștine. În celelalte zile ale anului și în raport cu alte grupuri și situații, morala și valorile creștine îs ignorate de parcă nici nu ar exista.
Își amintesc (sau le amintește cineva) de morală celor 90 % din tați care nu plătesc pensie alimentară copiilor lor după divorț? Își amintesc de ”dragoste” ”creștinii” din vina cărora 40 % din femei sînt abuzate fizic, 15 % din femeile între 15-18 ani sînt abuzate sexual? Nici cei care practică evaziunea fiscală scoțîndu-și bogățiile în off-shore și astfel lipsesc de pensii oameni care au muncit onest o viață, lipsesc de medicamente oameni bolnavi, lipsesc de manuale și școli copiii – nici ei nu-și amintesc de ”dragoste și morală”… Decît cînd e Pride.
Pentru că în raport cu gayii orice coțcar, abuzator, minciunos, ipocrit crede și vrea să pară ”moral”.
Exact de asta merg la Pride. Ca să nu le dau acest drept ”moral”.