Jun 23 2011

d-ale Odesei

Vitalie Sprînceană

sursa imagine

Scările lui Potiomkin…Sau ale lui Eisenstein. Atracția principală a Odesei. Să mai zică cineva că cinematografia ar fi doar o artă. E un tip de memorie. Aveam în minte, în timpul cât am urcat și coborât scările, obsesia căruciorului din ”Crucișătorul Potiomkin”. Era, acel cărucior, mai real decât celelalte lucruri!

La Odesa mai e ceva decență: berea costă, chiar pe litoralul mării (plaja publică Arcadia), ca în oraș…Seara târziu se mai dau și pături, pentru clienți, căci spre noapte se face frig.

 

 


Jun 4 2011

reintoarceri

Vitalie Sprînceană

Pierdut în reîntoarcere: oameni vechi și noi, locuri, timpuri flexibile – nopți ce se transformă ușor în zile albe și zile ce se fac bucăți fugare de noapte, mirosuri, izuri, gusturi, unele vechi și bune, altele la fel de vechi dar mai puțin bune, comparații, puf, praf, vorbe ce se reînnoadă la locul în care s-au rupt, altele ce pornesc ghemuri noi, nostalgii, declarații de dragoste (Eu iubesc țara asta!), altele de invidie (Ce bine că măcar tu ai scăpat!) și mai altele de disperare (Trebuie de fugit din groapa asta!)… Moldova…

 


May 28 2011

suspendat intre timpuri: Drum bun

Vitalie Sprînceană

așa se cuvine să pornesc călătoria spre Moldova…adică în același mod în care am părăsit-o. cu o republicare a postului de despărțire.

 

În legătură cu plecarea mea iminentă (deseară zbor la Istanbul, la o școală de vară, de unde mă întorc abia pe 30 iulie, apoi, pe 20 august, pentru patru ani, la studii de doctorat în SUA), m-am cufundat brusc într-un tip nou de ritualuri: despărțirile. Ultimele săptămâni au fost dedicate în exclusivitate unor petreceri/seri de adio: rude, prieteni, cunoscuți…

 

Chit că nu sunt anunțate explicit, aceste despărțiri anunță rupturi inevitabile: prietenii își fac planuri în care  nu mai încapi, colegii construiesc  proiecte grandioase în care nu mai e loc pentru tine, rudele modelează țesături de evenimente și ritualuri care te evită, însă, ca pe un străin, pentru că ești cumva prea departe… Un fel de moarte socială locală:  se discută despre tine de parcă ai fi un răposat care nu mai are treabă cu lumea asta… Eventual, te vor pomeni la slujbe, reuniuni de familie, dar o vor face rar, pentru că doar atunci când se adună cu toții grămadă, se va vedea că lipsește cineva: Tu.

 

Ai abandonat majoritatea proiectelor sociale, politice și economice în care erai prins și în locul libertății multrâvnite s-a iscat un fel de vid temporal și de comunicare: reperele obișnuite, serviciu, prieteni, proiecte universitare sau de alt gen fiind dizolvate, plutești neputincios cumva pe valul orelor ce se scurg alandala… Descoperi că ești o ființă socială într-o măsură mai mare decât credeai: îți lipsește dependența de alarma deșțeptătorului care te trimitea undeva în urbe cu misiuni precise, acum te trezești la o vreme oarecare, hălăduiești fără rost pe străzile orașului, descumpănit de bruma de timp liber căzută parcă din cer… Cât e de bine, îți zici, să te afli veșnic în treabă! E atât de mare ispita de a renunța la plecare și la schimbarea anunțată de ea: noul te sperie, pe de altă parte, cărările bătătorite ale obișnuinței te seduc cu siguranța lor aparentă: ești tentat să alegi cunoscutul în detrimentul unui inedit incert – un prag psihologic, care, odată trecut, îți promite libertatea. Majoritatea oamenilor însă, se lasă speriați de acest prag și preferă să rămână dincoace de el: fie că își închid circuitele spirituale și de comunicare cu lumea, prin retragerea în contextul cunoscut, fie se refugiază într-o veșnică nostalgie după un Rai originar, fie se străduie să reducă bogăția lumii la niște situații cunsocute și răscunoscute…

 

Dar există și un farmec al plecărilor: brusc, ai devenit, pentru a-l cita pe Iurie, un om important, pentru că ai vreo treabă cu America, cu centrul de putere al lumii, cu depărtarea, cu raiul financiar, și alți indivizi, de existența cărora vei fi uitat deja, își amintesc de tine și te învie, sugerându-ți, printre amabilități că adicătelea ai fost dintotdeauna un om iubit, respectat, că…vezi de dă o mână de ajutor dacă e nevoie…


Apr 18 2011

printre noi, “oamenii”

Vitalie Sprînceană

Limba poate fi un bun indicator al schimbului de vânturi în ideologie…

Surprinzător pentru ”tradiționalul” (deci cumva înapoiatul) de mine, pisicile și câinii au ieșit deja lingvistic și faptic, în America, din categoria generică animale, din cea specifică – animale domestice de companie – ”pets” și simultan din categoria gramaticlă ce le adăpostea – ”it”, fiind ridicate, cel puțin gramatical, la statutul de El și Ea, adică de ființe ”umane”, cu toate onorurile ce li se cuvin.

Mutație semnificativă, mai ales pentru o limbă atât de segregată și homo-centristă precum e engleza, unde El (he) și Ea (she) se referă exclusiv la ființe umane…

Juridic lucrurile vin probabil din urmă – pe campusul nostru a venit un circ și se învârt în jurul lui o căruță de activiști cu slogane și lozinci prin care cer interzicerea ”tratamentului crud” exclusiv pentru distracție al necuvântătoarelor (ca și cum animalele utilizate în scopuri ”nedistractive” ar duce-o mai bine!).

Logistic și economic, o întreagă economie a serviciilor pentru prietenii patrupezi a fost pusă la punct demult: cimitire pentru animale (Gates of Heaven al lui Earl Morris e un must see!), centre veterinare, hoteluri și frizerii, site-uri și locuri de socializare etc.

Oare pisicile și câinii beneficiază de acest tratament de aia că nu-s animale comestibile și nici ”utile”?

(am scăpat niște estetică rurală utilitară în întrebarea mea retorică, sper să nu se prindă apărătorii drepturilor animalelor)

 


Mar 21 2011

New York, subiectiv, martie 2011

Vitalie Sprînceană

a big bubble in the Central Park

1. Bule de săpun în Central Park…

Angels in America

2. Statuia unui înger (al apei) pe terasa Bethesda, Central Park.

fragments of worlds

3. Fragmente de lume.

guitar...

4. Rudele chitarei. The Metropolitan Museum of Art.

silent witnesses

5. Tăceri sculptate, the Metropolitan Museum of Art.

6. Loc pentru un somn. De veci. Sper că nu-l deranjează prea mult turiștii. The Metropolitan Museum of Art.

tall

7. Scară.

the Empire State Building is hidden in the fog

8. Empire State Bulding, cu nasu-n ceață. Vedere dinspre Penn Station.

9. Spam.

talk

10. Discuții.

11. Gară. Partea interioară a clădirii e mult mai spectaculoasă, dar e mai greu de fotografiat, din cauza luminii difuze și a electricității de tot soiul.

12. Cotidian.

13. Are și Nelson Mandela un colț. Semn că dreptatea poate fi și în stradă, nu neapărat la fundul mării.

the UN headquarters

14. Clădirea ONU. Arată prost, că-și trage reparație. Nu se găseau steaguri pe acolo.

no flags an the United Nations' Headquarters '

15. Nu-s steaguri la clădirea ONU.

peace

16.  Sculptură pacifistă într-o lume războinică.

exhibition at the UN

17. Expoziție la ONU.

Moldova at the UN

18. Puseuri naționaliste. Moldova încă se vinde la gift-shop-ul ONU.

UN in miniature

19. Clădirile ONU în miniatură.

the United Nations General Assembly hall

20. Sala Asambleii Generale a ONU…Parlamentul lumii, cum ar veni.

21. Detaliu de ședință.

mines...they kill people

22. Mine anti-infanterie. Ele ucid. Expoziție la ONU.

make love not war

23. Make music not war.

Chernobyl

24. Instalație ”Cernobâl”.

the United Nations Security Council hall

25. Sala de ședințe a Consiliului de Securitate al ONU…

blue

26. Cer.

policemen celebrating St. Patrick's Day with beer...at their workplace

27. Polițiști new yorkezi celebrează Ziua Sfântului Patrick. Cu bere. La locul de muncă. If you can make it here you can make it everywhere, vorba cântecului.

28. Mișcare.

Brighton Beach

29. Cuburi de locuit pe Brighton Beach.

30. Familii. Pe plajă.

p.s.

N-am: photoshop, timp și dorință de a tăvăli pozele prin softuri sofisticate ca să le fac, vorba unui prieten, artistice. Îs așa cum le-a găsit ochiul+aparatul. Ele vorbesc mai degrabă despre mine decât despre obiectele fotografiate.

 

 


Mar 3 2011

Jurnal de Memphis 25-28 februarie, II

Vitalie Sprînceană

27 februarie. Am decis că duminica e tocmai o zi bună pentru o vizită a centrului orașului – Downtown. Cum L. n-a fost decât o singură dată, și atunci cu automobilul (vizita, zice el, e anecdotică. Au mers în patru: unul pentru că știa a conduce automobilul, altul pentru că avea GPS, al treilea pentru că mai fusese acolo, al patrulea pentru companie). O căutare pe net scotocește o minunăție de hartă a orașului, cu toate locurile ”de văzut”, alt click identifică rapid un autobuz ce ar trece, conform zvonurilor, pe lângă casa noastră. De fapt, 10 min de mers pe jos mai la vale…

Găsim că neîncrederea gazdelor noastre americane față de transportul public e neîntemeiată: autobuzul vine exact la timpul înscris în grila oficială. Semn că se poate trăi fără bibică proprie, chiar și în orașe atât de automobilizate precum Memphis…

După 20 min suntem lăsați în mijlocul unui codru de clădiri înalte și gri. Semn că am ajuns în centru.

Prima destinație, firește și cu necesitate, e Mississippi. Nu pot mărturisi câte lucruri mă leagă de acest râu: Tom Sawyer ar fi primul lucru pe care l-aș asocia, până la congruență, cu Mississippi. Ar veni apoi vreo 5 eroi ai lui Karl May: Old Shatterhand și alții de teapa lui, care trec râul de câteva zeci de ori și vorbesc despre el cu evlavie; Faulkner, Melville s-ar alătura și ei șirului de figuri tutelare legate de râu. Pe chei, o corabie cu roată străjuiește peisajele industriale.

Urcăm la deal, în căutarea Beale Street, un fel de atracție muzicală locală (orașul ar fi, cică, cel mai muzical din SUA – aici s-ar fi născut blues, rock and roll (orașul regelui, cum îmi zicea cineva la picnicul rusesc – aproape fiecare ins are o poveste legată de Elvis, ba bunica unuia ar fi cică o femeie de care Elvis ar fi fost îndrăgostit o vreme, unchiul altuia l-ar fi ajutat pe Elvis când ăla trăia în sărăcie, mătușa unui al treilea ar fi cea care a beneficiat de suportul regelui – Elvis pare îmbibat în istoria orașului)…Găsesc Beale Street mai plăcută decât mă așteptam – salut faptul că, în acest oraș al distanțelor mari și al automobilelor, se găsește o uliță de vreo 400 m închisă pentru traficul rutier. Mă simt pieton în toată regula și e chiar un sentiment frumos când știi că, cel puțin o vreme, n-ai treabă cu claxoanele. Altfel, strada e plină de localuri, magazine de suvenire, baruri… Unele, curios lucru, închise duminica, la vremea când fluxul de turiști e cel mai mare…

Intrăm într-un local în care, atârnate amenințător de tavan, stau câteva zeci de chitare, electrice, acustice și de alte tipuri năstrușnice cu semnătura unor celebrități locale sau naționale. Mult verde: pereți, tavane, WC-uri…

Semnele globalizării: un negru (afro-american) pictează pe geamul unui restaurant o frunză de trifoi, simbolul irlandez. Cam multe semne irlandeze pentru un oraș din sud…

Muzeul Național al Mișcării pentru Drepturi Civile, adică în temei motelul Lorraine și clădirile adiacente, adică locul unde a fost asasinat Martin Luther King la 4 aprilie 1968 stă înscris ca un următor punct al expediției noastre. Locul a fost păstrat intact pentru a reproduce exact scena asasinării Marelui Om: motelul găzduiește un muzeu al luptei contra segregării rasiale, din 1600 încoace. Camera în care a stat King e loc de pelerinaz, peste drum, sub sticlă blindată, se vede și punctul din care ucigașul ar fi expediat glontele ucigaș. Chiar automobilele ce urmau să-l ducă pe King la întâlnire, mai stau încă parcate în fața camerei 306…Ceva turiști, majoritatea de culoare, coboară din autobuze…

Ghost-city, oraș-fantomă…Asta e o senzație ce mă urmărește de ceva vreme…Hoinărim deja de ore bune prin oraș și nu am văzut decât vreo 10 oameni vii, pe stradă. Străzile, cât cuprinde ochiul, sunt goale – semafoare se bălăbănesc amenințător în aer, clădiri pustii, una chiar, fără ferestre, închid cerul, niște lumini jonglează pe firmele magazinelor – și toate astea fără oameni…N-ai nici măcar pe cine înjura, nici cine să te înjure. Și asta e duminică, în centrul orașului!

…Ultima seară la Memphis. Gândim s-o petrecem ritualic: nici vorbă că organizăm o cină ”națională” cu mâncare tradițională. Usturoi chinez, făină de porumb americană, brânză grecească, cartofi americani, sos de soia japonez, bere mexicană – astea ar fi ingredientele unei cine ”moldovenești”…

Pe L. l-a apucat din senin un diminutivism hazliu: prăjim peștică, facem mămăliguță, mai bem o bericică, coacem ceva cartofele la cuptor

Distribuim în mod echitabil sarcinile: L. prăjește peștele – pentru că asta poate și știe mai bine decât oricine altul, eu pun cartofii la cuptor și fierb mămăliga, A.L. e cu doba, adică muzica – stoarce youtube-ul de note ce acompaniază procesul culinar…

Mămăliga se fierbe greu, că nu am reușit să găsim nicăieri un ceaun și am înghesuit făina într-o cratiță, dar munca e plăcută, mai ales când A.L. bagă ”cântece patriotice”. Glumim: și deținuții din lagărele de concentrare munceau cu muzică patriotică.

Destul de reușită cina: sosul de soia a cam colorat cartofii în castaniu, altfel sunt perfecți. Peștică s-a prăjit de minune, mămăliga nu e nici tare nici moale așa că reușim să împăcăm diferitele gusturi și preferințe.

La cină discutăm, ca aproape de obicei, politică și filosofie. Politica ține mai ales de prognoze cu privire la situația generală din țară, la comediile partinice, dar și la lucruri cotidiene: L. a fost acasă în iarnă și a văzut scumpiri. Totul, zice, costă mai mult. Dacă se fac alegeri anticipate, comuniștii vin pe cal alb…Încerc să duc discuția pe altă albie: m-am săturat, spun, să discutăm politica în termeni de figuri și fețe. Ori de ”idei” și ”ideologii”. Alea lipsesc. Trebuie, cred, să discutăm despre o absență: societatea civilă, sau opinia publică, sau…Devin patetic, pe alocuri: ar fi cazul, declar, să re-cucerim politica de la partide și oligarhi, să re-gândim și re-facem politicul, să ne recuperăm țara, în definitiv… Exagerez, probabil, dar încerc să ies din capcana politichiei și a politicii spectacol…Prietenii agreează ideea mea, și chiar patosul, dar eu n-am soluții concrete, nici sugestii practice așa că…

Despre filosofie e și mai complicat – invariabil ajungem să comparăm catedra noastră din Chișinău cu departamentele americane. Ei au bani, resurse, cărți și reviste, literatură, un circuit intelectual aproximativ normal, un mediu aproape global de discuție, conferințe internaționale etc. Noi nu avem nimic din astea și mai avem o căruță de handicapuri organizatorice, materiale și logistice. Căutăm un răspuns la întrebarea: ce facem după?, și îl dibuim sub forma unui compromis: cred c-ar fi bine, până una-alta, să ne căutăm de doctorate, masterate și să menținem, cât e cu putință legături în Lumea Veche, după…se va vedea…Întoarcerea nu înseamnă neapărat prezența fizică acasă – Moldova, zicem noi, poate fi ajutată de oriunde.

Încheiem cina pe un ton împăciuitor. Am fumat pipa păcii cu viitorul și trecutul, cel personal și cel colectiv. E tocmai vreme de un somn bun…

28 februarie. Ne trezim sub sunetul ritmic al unei scurgeri. Afară plouă și apa se scurge din streașină pe asfalt. Pe ploaie am venit, pe ploaie ne ducem, îmi vine un gând (pe care aveam să-l consider profeție, ajunși la Charlotte). Ultimul ceai comun: ouă fierte, pâine coaptă la toaster, șuncă și cașcaval. După, începe adunatul hainelor, lucrurilor – procedură uzuală a despărțirilor.

O tristețe atârnă în aer: în mica noastră peripeție de 3 zile a încăput mai mult decât o vacanță. Am pus pe roate o mică utopie a unui trai comun, o mini-societate legată doar de frânghiile prieteniei, am trăit ca și cum cealaltă parte a lumii n-ar fi existat: universitate, familie, patrie… Mai mult ca orice, nostalgia după această utopie deopotrivă posibilă (am trăit-o!) și imposibilă (doar 3 zile!) se constituie ca sentimentul cel mai greu de suportat…

La 12.30 vine J. să ne ia cu automobilul. Veselă ca de obicei. Pe drum îi face lui L. o propunere care îmi stârnește regretul că nu-s student la Memphis: să meargă pe 2-3 zile, în vacanța de primăvară, la New Orleans. Cu mașina. Aș merge, îi sugerez prietenului. Chiar aș plăti să fiu luat încolo…

Ne despărțim cu promisiunea că ne vedem în mai, când L. ne vizitează coasta. Baltimore (mormântul lui Edgar Allan Poe), New York (multe locuri) și Washington (de fală) – stegulețe înfipte pe hărțile viitoarelor bătălii turistice…

La Memphis vremea e bună. Ajunși la Charlotte nimerim însă într-un cer negru, închis din toate părțile de o perdea de nori ce se ridică amenințător. Cu 10 min înaintea decolării, cerul nu se mai poate reține și începe să verse repezit încărcătura de apă. Așteptăm, plouați, pe pistă. Căpitanul navei promite o decolare imediat cum avem vreme suportabil de bună…Adorm…Mă trezesc rar, dar simt permanent zguduiturile avionului. Uneori suntem în cădere liberă, apoi recuperăm. O luptă cu un dușman invizibil – aerul, pe care nu putem decât să-l simțim. E atâta zdruncinătură încât stewardesele nu distribuie măcar porția regulamentară de cafea/cola/suc/apă minerală. Ajungem într-un târziu la Dulles. Respirăm ușurați când avionul pune piciorul pe pământ. A., care-i în spatele meu zice că-i cel mai groaznic zbor din câte le-a avut. Mi-e mai scump pământul, zice, chiar dacă statistica catastrofelor aviatice în America e perfect confortantă: în afară de teroriști, pasagerii zboară nederanjați de nimeni…Urcăm în autobuz, mă gândesc, apoi în tren, locuri în care statisticile-s mult mai în defavoarea noastră, dar trăim liniștit o senzație de adăpost: cel puțin, zicem noi, pe pământ o parte din lucruri depind de noi și, eventual, Doamne ferește, putem interveni.

Ajuns acasă. Cu bine.

p.s. Am scris jurnalul cumva de-a îndoaselea. Asta pentru că mă apucasem să notez în carnet în sens invers: dinspre plecare spre venire. Promit mâine prima parte a jurnalului.


Nov 25 2010

11. Los Angeles in imagini (2)

Vitalie Sprînceană

Un fel de a sfida legătura cu solul…

Noul Mesia al erei informaționale…


Peisaj urban.

Alt peisaj urban

Gândire publicitară creativă.

Sticlă, luciu…Centrul orașului e curat și pustiu și gol. Un muzeu în aer liber conservat în formalină.

Străzi high-tech.

Pasiuni personale.

Stradă…

el n-a trăit visul american.

avem di tăti, intraț și cumpăraț.

Afaceri de familie.

Cimitir simbolic pe plajă…

carte poștală.

cine-i mai mare?

răspuns la întrebarea precedentă.

punctul de sfârșit al unei străzi legendare.

oldies.

când am ajuns la studiourile 20 Century Fox acolo se filma ceva…cred că un nou film cu polițiști ce salvează lumea de la un atac extraterestru…în fapt, priveliștea era atât de cuminte și de calmă…

apus la Santa Monica Beach. Pamela Anderson nu era acolo. Și bine făcea.

Din cauza limitelor tehnice ale machetului blogului, pozele au fost micșorate încât să se cuprindă în cei 600 pixeli lățime regulamentari. Pentru multe poze redimensionarea a avut efecte catastrofale. Pozele originale cu rezoluție maximă pot fi găsite pe albumul personal de pe Picasa (acces public)