Feb 3 2012

intelectualul sarac – contradictie in termeni

Vitalie Sprînceană

Pomenea bibliotecarul de la Harvard, Robert Darnton (care e deopotrivă și un excelent cunoscător al istoriei cărții) despre zidurile ce îngrădesc încă accesul la cunoaștere.

Comercializarea ar fi unul dintre cele mai redutabile pentru că distribuie accesul la resursele intelectuale în funcție de accesul la bani. Nu-s bani, nu-s cărți și articole. Pentru a fi cultivat, competent și la curent cu ideile la zi, un intelectual/savant/profesionist contemporan trebuie să fie și bogat.

Intelectualul sărac, figura tradițională a folclorului boem, e deja contradicție în termeni.

Un exemplu: revista medicală Journal of Comparative Neurology costă acum 29 113 dolari pentru un abonament anual. Altă revistă medicală, Brain Research, face 23 446 dolari pe an. Una dintre cele mai mari edituri de literatură științifică, Elevier, a înregistrat anul trecut profit în valoare de peste 600 milioane de dolari…

Zilele astea cei de la J-STOR divulgau o statistică conform căreia anual ei refuză aproximativ 150 milioane de încercări de a le citi articolele de către utilizatori fără abonament. Asta înseamnă 150 milioane de încercări ale unor indivizi fără bani de a căpăta acces la articole și reviste. Toate eșuate.

Ar fi fain să vedem statisticile astea pe țări. Am o aproape certitudine că majoritatea utilizatorilor fără abonament ce încearcă să utilizeze fondurile J-STOR vin din țări sărace. Ceea ce ajută la explicarea înapoierii lor în materie de științe.


Nov 14 2010

plecari si reintoarceri

Vitalie Sprînceană

Plecări și reîntoarceri

De când cu emergența tehnologiilor informaționale (calculator personal, laptop, pager, telefonie mobilă și iPhone), precum și a sistemelor de programe aferente (skype, messenger, talk, icq şi voice chat, forum), emigrația a ajuns să fie o trăire colectivă.
Colectivă pentru că, așa cum spune consensul oficial al epocii, niciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost atât de liberi să călătorească după bunul plac în orice colț al lumii. Propoziția rămâne la fel de adevărată, ideologic, și dacă evidențiem reversul medaliei: ni­ciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost mai neliberi să călătorească, baricadați fiind în sărăcie, războaie, regimuri dictatoriale și vize de intrare.
Colectivă totodată și din motivul că actul subiectiv al emigrării se transformă, prin intermediul fibrelor optice și al undelor radio, într-o emoție simțită simultan de către grupuri mari de oameni apropiați – prieteni, cunoscuți, rude, foști și actuali colegi, consăteni, organizați în cadrul unor comunități virtuale. Avantajul cel mai grozav al unor asemenea tipuri de ordonare constă în caracterul lor flotant: ele plutesc în spațiile invizibile dintre persoane și nu depind de coordonatele fizice ale persoanelor. Comunitatea funcționează și când oamenii ce o compun muncesc la Moscova, și când aceștia petrec la cârciuma din sat sau se află cu treabă în Capitală, și când prietenii stau grămadă ori când s-au risipit în patru vânturi. Iar cel mai important: comunitatea furnizează diferite beneficii – sprijin moral, suport informațional, abilități culturale…
Mai zilele trecute o prietenă care a „fugit” cu o bursă în Peninsula Iberică se plângea pe net că-i este greu, că nu se adaptează, că-i lipsește comunicarea cu cei apropiați. Imediat au sărit cu gura câțiva zeci de prieteni „virtuali”: unii o încurajau, alții îi spuneau că au fost în aceeași situație, că nu-i groaznic deloc – doar o etapă trecătoare, și mai alții o somau să vină acasă ori îi sugerau remedii contra „dorului de casă”. Un cunoscut ceva mai îndepărtat chiar s-a apucat s-o instruiască „științific” și să-i țină, preț de 200 de cuvinte, o întreagă conferință despre șocul cultural și efectele lui…
E remarcabil faptul că problema unei persoane devenise, doar printr-un miraculos click, o chestiune publică pe care întreaga comunitate s-a apucat să o rezolve. Tot un click desparte nostalgia intimă de frisonul sentimentului colectiv: melodia fredonată odinioară în baie trece acum obligatoriu prin motoarele de căutare y­outube și e atașată de identitatea virtuală, iar asta creează în lanț reacții colective (comentarii, însemnări).
Emigranții râd în public, plâng în public, înjură în public, beau în public (să vezi, îmi zicea un alt cunoscut, ce băută am organizat cu nănașu pe skype săptămâna trecută, el în Italia, eu în Moscova, el cu votcă, eu cu votcă; și-i minunat că petreci acasă, la cald, nu trebuie să stai pe capul cuiva, patul e alături, în caz că ai băut prea mult nu faci decât să te rostogolești peste scaun, bei din băutura ta, adică din ceea ce ai, nu-i neapărat să roșești că n-ai ce pune pe masă)…
Sate întregi au trecut pe odnoklassniki – consătenii cu rudele lor plecate aiurea organizează nașteri, botezuri, cumetrii și nunți virtuale, toate coparticipative, căci pozele și comentariile încheagă mahalale și reunesc prieteni din copilărie, îi asamblează în rețele de neamuri, cunoscuți comuni și cunoscuți ai cunoscuților.
Pe web aceste comunități par mult mai reale și mai vii decât stafiile geografice rurale ce le servesc drept origine.

* * *
„Mi-e dor de casă”, îmi zice P., un om cu care m-am împrietenit pe sol american. „Vreau la țară, la bunici. Îmi place Moldova, oamenii de acolo, care mă înțeleg și pe care-i înțeleg. Mă gândesc să mă apuc să fac bine țării – cred în ea și în potențialul ei. Avem vii, livezi, aer curat, sate mari, bătrâni înțelepți, gospodari harnici. Iar vinul, vinul nostru cel de toate zilele, e atât de bun, mai ales cu mămăligă și jumări. Măcar pentru asta merită să te întorci acasă…”
P. continuă și despre fete – cât de frumoase-s ele prin părțile noastre, după care trece în revistă dealurile, beciurile de la Cricova și 4-5 agricultori-model spre care l-au purtat pașii în calitate de traducător pentru grupuri de consultanți străini. Un optimism fără margini, nebunatic chiar, îl servește ca argument suprem atunci când cauza „revenirii” pare bătută-măr de către sceptici (mult mai numeroși).
În varii proporții, modelul de țară al lui P. rămâne neschimbat și găzduieşte generos discuțiile ori de câte ori ajungem să abordăm Tema patriei.
Aceste descrieri ale Moldovei făcute de P. rareori depășesc cadrul folcloristic al pitorescului sau imaginile de catalog turistic: fete încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de cârlan. Ultimii, în unele cazuri, dansează, alteori cântă din bucium. Dacă și intervine uneori bătrânețea în cadrul paradisiac, atunci aceasta se înfăţişează sub chipul unei femei în vârstă ce rotește la cuptorașe tradiționale ceaune de mămăligă și fripturi de porc. Femeia are alături un partener – un bărbat a cărui unică misiune în tablou e să mute dintr-un colț al desenului în altul un burlui din care curge neîncetat vin roșu de Primaie (Pavel Stratan).
P. nu-i unicul purtător al acestei viziuni, ca el sunt mulți, în străinătate dar și acasă: legiuni întregi de inși care au mers în sate rareori și doar în cadrul unor delegații, la deschideri oficiale ale unor proiecte de succes ori, în cazuri extreme, la o sindrofie colectivă organizată sub pretextul pescuitului. Ochii obișnuiți să privească partea rurală a existenței exclusiv prin prisma unei Sfinte Treimi tradiționale: aer curat-liniște-produse ecologice, fac o confuzie între masa de sărbătoare pe care sătenii le-o pregătesc oaspeţilor şi… masa țărănească de toate zilele, care-i mult mai săracă.
Așa încât, viziunea cea mai răspândită a satului printre patrioții nostalgici se referă la acesta ca la o veșnică sărbătoare. Se găsește aici ceva din ecologismul militant al sfârșitului de mileniu și din nostalgia comunității locale, profesată mai ales de unii orășeni.
Comercial, folclorismul e fără cusur: consumatorii de ii naționale+friptură+ vin tradițional din ulcior de lut varsă bani importanți în bugetele locale ale așezărilor zise turistice. Iar banii aceștia creează locuri de muncă și oameni cu viitor.
Existențial, folclorismul nu se interesează de satul real, ci de imaginile și discursurile pitorești, de țăranii folclorici în detrimentul celor reali, de aerul curat în detrimentul problemelor esențiale – sărăcie, alcoolism, șomaj, golirea demografică a satelor și anomie.
Partea proastă e că satul real își pierde cumva dreptul la existență, iar practicile și problemele lui cotidiene trec în registrul lucrurilor invizibile – țăranii trebuie să încapă în stereotipurile folclorice ale turiștilor nostalgici.

* * *
Pe P. îl respect și dintr-un alt motiv năstrușnic – e printre puținii ce au decis să revină acasă. Pentru totdeauna, zice el și bate hotărât cu pumnul în masă.
După un liceu făcut în America, P. a urmat și o facultate la o universitate cu nume sonor. Meseria învățată la universitate i-ar fi așternut în mod ideal un drum comod în viață, marcat de deplasări în țări exotice din Africa și Asia în calitate de consultant, eventual un fel de carieră birocratică sau, spre finalul vieții, un post de diplomat într-un stat cu un nume greu de pronunțat și greu de găsit pe harta lumii.
Dar omul a decis că nu-l seduce cariera de funcționar la Washington (spre marea deziluzie a părinților și a prietenilor, ce-l asaltează cu argumente „realiste” – acolo‑i sărăcie, toată lumea fuge, n-o să reziști, trezește-te).
P. vrea să revină acasă. Cu un proiect: să transforme țara. Și-i atâta dorință în ochii lui.
„Merg să-mi trăiesc visul”, spune, și în acel moment vorbește, cred, americanul din el, gata să jertfească o lume întreagă pentru o senzație. Mă prind cu gândul că visul moldovenesc al lui P. n-ar fi decât visul american pliat pe o țară săracă, situată undeva în Europa de Est, iar P. însuși – un american, în pofida moldovenismului său declarat.

articol apărut în al revistei Contrafort. Poate fi comentat acolo (pe site-ul revistei adică) și aici. La fel și cu cititul. Sper că asta-l aduce mai aproape de cititori…

Îl aștept și pe P. care, după ce a văzut ciorna articolului a promis că intervine pe blog/revistă. Ca să-i dau dreptul de a povesti o versiune proprie a Sinelui său. Una diferită de cea pe care am povestit-o eu.


Nov 13 2010

site-uri noi la oameni vechi: revista Contrafort

Vitalie Sprînceană

Revista Contrafort are pagina electronică nouă. Pe aceeași adresă: http://www.contrafort.md/

M-am bucurat că numărul curent stă chiar pe site și poate fi citit/downloadat în format .pdf, așa încât pot distribui link-ul direct și să-mi economisesc niște mustrări de conștiință că trimiteam .pdf-ul ”de autor” prietenilor și fanilor…

Altfel, categoria Autori (stânga jos)  ar trebui să înșire o listă a contributorilor, și chiar se cheamă că o face, dar algoritmul facerii e cam neînțeles. Fiecarea refresh al paginii scoate o listă diferită de autori, numele cărora sunt aranjate haotic. Poate că o pagină aparte, Autori, cu numele așezate pe poziții alfabetice ar soluționa problema. Poate că ar fi mai bine ca această secțiune să conțină doar autorii publicați în ultimul număr.

Apoi, posibilitatea de a comenta articolele autorilor încă lipsește (precum absentează și pe site-ul revistei Sud Est, și pe cel al revistei Semn, dar și la case mai mari precum România Literară ori Convorbirile Literare sau Conteporanul), dar ceva mă impune să cred că-i în drum. Adică pe venite.  Eu sper în forța dialogului.

Mai e:

– o secțiune cu actualitate literară

– niscaiva topuri cu filme și cărți (lipsește, evident, opțiunea: adaugă un film/carte proprie)

– galerie foto

– butoanele de urmărire…pe facebook și twitter. Asta-i chiar frumos.

Urez Contrafortului să aibă cât mai mulți oaspeți ce vor sta cât mai mult timp pe noul site…

update 1. Uitasem: tare-ar sta bine, undeva într-un colț, un motor de căutare.

update 2 de duminică. A apărut și posibilitatea adăugării comentariilor…Discuțiile cu scriitorii pot începe chiar azi…


Sep 16 2010

Hărțile bucătăriei

Vitalie Sprînceană

Nostalgiile culinare, zice-se, ar fi printre cele mai persistente: ele însoțesc omul de-a lungul întregii vieți. Zeama ori borșul pregătite de mama – chiar dacă făcute în grabă, fără grija de a măsura pătrunjelul în grame ori carnea în cuburi, ci amestecate la ochi conform pașnicului și imprevizibilului gust matern – construiesc tovărășii durabile prin drumețiile existenței. Uneori acestea otrăvesc căsătorii: veșnicul refren „Borșul tău nu-i ca al mamei!” stă pitulat în „subsolul” majorității actelor de desfacere a uniunilor matrimoniale, chiar dacă acestea, formal, invocă motive de incompatibilitate sufletească, personală sau culturală. Alteori, nostalgiile culinare reconstituie, pe tărâmuri străine, casa părintească, satul natal, rudele, via din grădină și apa de la fântâna din mahala. O mămăligă, astfel, ajunge să evoce un sat întreg, iar peștele prăjit – 5-7 ani de copilărie bătuți pe muchie. În și mai multe alte rânduri, nostalgiile culinare țin loc de sau chiar înlocuiesc state și imperii întregi, uneori mult timp după prăbușirea „reală” a acestora. Căci hărțile lumii, înscrise în mințile oamenilor, diferă mult de cele „adevărate”, transpuse pe hârtie cu acribie de specialiști în lecturarea latitudinilor, longitudinilor, altitudinilor și restul (și oare o fi hărțile „exacte” mai adevărate decât cele imaginare sau ăsta-i doar un joc de putere?).

Atunci când distribuțiile spațiale ale globului nu conțin, din varii motive (politice, militare sau istorice) zonele dorite – URSS, bunăoară, ce a răposat ingrat de vreo 20 ani – ele sunt re-create, imaginar, în alte locuri. SUA sunt pline de asemenea utopii reale ce-și pun ca scop să renască spații inexistente (precum raiul evreiesc al Imperiului Austro-Ungar de la începutul veacului XX, teritoriile indiene dinaintea venirii albilor sau „comuniunea” celor 15 republici sovietice surori), ori țări reale aflate însă la mare depărtare: enclavele nostalgice gen Koreatown, Chinatown, Little Italy ce se găsesc în mai toate marile orașe americane. Ingredientul principal al utopiilor teritoriale pe sol american are, fără îndoială, o nuanță culinară: pizza, pește cu orez, găină în sos de soia – repere durabile ce susțin complicate arhitecturi identitare și idilice.

Brighton Beach, extremitatea sudică a Brooklyn-ului, un fel de sediu neoficial al diasporei ruso-sovieto-evreiești din SUA, ar fi mai mult un loc pe o hartă imaginară decât unul real. Administrativ, comunitatea nu-i decât un micro-raion al New York-ului, și nu neapărat cel mai prosper ori cel mai influent. Psihologic, Brighton Beach e o Uniune Sovietică în miniatură spre care curg turiști culturali și emigranți melancolici pentru a savura un etern prezent sovietic, care poartă amprenta anilor ‘70 (Brejnev cel târziu și senil).

Aflat în vizită la Brighton Beach, scriitorul britanic originar din Ucraina Vitali Vitaliev mărturisea: „…E o unică oportunitate de a vizita o țară ce nu mai există: URSS. Un american aflat din întâmplare acolo s-ar simți precum un eschimos la Abu Dhabi”. Jurnalista Sabrina Tavernise, de la The New York Times, care a activat o bună perioadă în Uniunea Sovietică, apoi în Rusia, vedea, în febra identitară a comunităților rusofone din Brighton Beac­h, „o versiune învechită a casei părintești”.

O casă zidită din material de umplutură, aflat din abundență la emigranți: ceva nostalgie (după strada Deribasovskaia ori după crupa de hrișcă), apoi amintiri (de obicei ireale și selective: ba promisiunile retorice ale unei frății interetnice, ba discursurile egalitariste ale regimului), multă ambiție (de a reconstrui o mică Odessa în scuar, sau un Arbat între 2 stații de metrou, pe malul Atlanticului) și imaginație (nu chiar un Arbat real, ci un Arbat rememorat).

Așa încât rezultatul final e un fel de mică Patrie reconstituită nu neapărat descriptiv, după modelul celei reale, ci mai ales conform unor machete imaginare zidite pe fundamente normative: cum ar fi trebuit să fie patria reală. Utopia e construită mai ales după chipul, asemănarea și mintea creatorilor, având vagi similitudini (mai mult de ordinul caricaturii) cu fizionomia Patriilor existente. Un experiment deopotrivă geografic, politic, cultural și creator.

În unele cazuri, casa plăsmuită seamănă izbitor de mult cu cea reală: o trăsătură concretă moștenită de micile patrii sovietice gen Brighton Beach e… nesimțirea vânzătorilor, adică un fel de rasism profesional – distorsiune de gândire care plasează pe cel din spatele tarabei, stăpânul cântarului și al căldării cu chefal, în bună tradiție sovietică târzie, la vârful piramidelor profesionale.

– Vânzătoare mai nepoliticoase decât la magazinele rusești de pe Brighton Beac­h n-am văzut nicăieri, se plânge N., fiica unui evreu sovietic emigrat la New York pe la sfârșitul anilor ‘80. Intri în magazin iar ele de parcă nici nu te-ar vedea – continuă să vorbească la telefonul mobil, explicându-i nu știu cui rețete culinare, sfaturi medicale ori, și mai rău și tare lung, drumuri cu destinații și adrese. Și asta se întâmplă în majoritatea absolută a magazinelor – de parcă s-ar fi înțeles vânzătorii între ei. Ori poate chiar se sună reciproc, ca să nu atragă atenția cumpărătorilor.

– În Phoenix (statul Arizona), e la fel, adaugă B., și ea fiică a unor evrei cărora li s-a permis să părăsească Patria Sovietică pe vremea când ultima, deși răsufla anevoie, mai credea că are niscaiva șanse de supraviețuire. Doar că eu m-am obișnuit – încerc să vorbesc în engleză, iar asta-i face să creadă că-s americană. Vânzătorii o fac pe aroganții doar în relația cu compatrioții lor… (O legătură sovietică ne-a adunat, vreo patru inși – 2 moldoveni, N. din Moscova și B. din Minsk – într-un apartament din Brooklyn, din geamul căruia se vede un „Доски и пиломатериалы” de neon. Apartamentul însuși e o mini-Ucraina înghesuită în trei camere: suvenire, plăcuțe de ceramică pe care-s înscrise numele unor orașe ucrainene – Lvov, Cernăuți, Kiev sau Harkov –, o mașină de cusut sovietică, seturi de veselă și porțelan, tot sovietice, bibelouri și jucării, viniluri și bobine audio. Puține semne ale capitalismului vizitează această casă: apa caldă/rece care-i tot timpul, frigiderul și niște ziare Russkii New York. Să mor că, dacă vedeam un Sovietskii sport, aș fi crezut că-s în casa vreunui grangure de partid, în Ucraina Sovietică, și nu în plin New York, adică în inima capitalismului occidental.)

…În mod tradițional, magazinele etnice „sovietice” își zic rusești (ar fi o blasfemie să-și zică sovietice, căci astfel şi-ar da pe faţă magia care-i ţine ostatici… și ce negustor îşi afișează secretul?). Mă rog, printre alte obligații ce și le-a asumat Rusia după prăbușirea URSS a fost și aceea de a fi considerată, de bine sau de rău, unicul moștenitor al ceea ce s-ar putea numi „cultură sovietică” (zilele culturii ruse în America includ, printre atracțiile cinematografice, O șatră urcă spre cer și Cei trei mușchetari. Titulatura comercială rusească dublată uneori de nume pe măsură precum Alionka, Rusalka (Sirena), Romașka (Romanița), Odessa nu face decât să disimuleze ființa profund sovietică a acestora.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, prăbușită politic, economic, militar și social, animă încă mințile emigranților în Lumea Nouă, având o concretă existență culinară. Astfel că gurmeturile rusești reproduc cu o aproximativă fidelitate, sub acelaşi acoperiș, universul culinar al omului sovietic: apă minerală Borjomi, vinuri Kindzmarauli (sângeriu) și Tsinadali (alb) din Valea Teliani – cadouri de la poporul frățesc georgian –, vinuri Black Monk (Călugărul Negru), Marquise de Blanc, Izabella și Cagor, covrigei Franzeluța – de la republica-soră Moldova (curios e că mânia mai marelui rus pe controalele alimentare, Ghenadi Onișcenko, e cumva fără efect în Uniunile Sovietice 2.0, risipite pe marele teritoriu american, o fi din cauza că nostalgiile sunt impenetrabile la discursuri… sanitare?), băuturi „gazoase” Buratino, Tarhun, limonadă, cvasuri, ape minerale Esentuki, salamuri Doktorskaia, Studenceskaia, pâine Borodinskii, Rijskii, şprote și heringi, gingirică în pastă de roșii (producție letonă, chit că Letonia e de ani buni în UE și-i neprieten al Rusiei), mazăre verde din Bulgaria (grădinarul lagărului socialist), bomboane Lapte de pasăre (din Polonia, originale, de la E. Wedel – compania ce a inventat produsul în anii ‘30 ai secolului trecut)…

Nu că, să zicem, emigranții n-ar avea cunoștință de identitatea comercială eterogenă a magazinelor. O știu, le place, uneori îi doare: magazinele-s oglinda identităților eterogene și paradoxale ale emigranților înșiși: formal, majoritatea provin din fosta Uniune Sovietică; unii dintre ei ar fi evrei (dar spre deosebire de vechii evrei din Brighton Beach, cu origini în Europa Centrală, deci în mare parte habotnici, noii evrei trăiesc semi-ateu, semi-secularizați, moștenire a trecutului sovietic); alții își zic armeni sau ucraineni; unii se identifică drept ruși la general (ruskie), și alții, mai noi, își zic rosiane (cu trimitere la un nou stat apărut după destrămarea URSS); unii se cred ruși de la Odessa, alții ucraineni tot de acolo; unii – evrei din Moldova, alții – moldoveni din URSS. Îi unește doar limba rusă, limba de comunicare, și identificarea cu o țară ce nu mai există: Uniunea Sovietică.

Vitalie Sprânceană.

articol apărut în Contrafort : 7-8 (187-188), iulie-august 2010


Sep 10 2010

CriticAtac. Declaratie de intentie.

Vitalie Sprînceană

Un manifest. Ce a fondat un grup. Cu idei.

Am și eu un text acolo. Un post de pe blog. De fapt o cronică de carte. Vor mai urma. Cărți și dezbateri. Lectură plăcută. Vă găzduim cu drag întrebările, opiniile, grijile, inițiativele dar și criticile.

Vineri 10 septembrie 2010 se lansează o nouă platformă online – CRITICATAC / www.criticatac.ro. Iniţiatorii şi coordonatorii proiectului: Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea.

Sîntem un grup eterogen, cu gust pentru tot ce e incomod. Eticheta „stînga” a fost aplicată inexact unora dintre noi, mai ales de către grupuri de intelectuali, aflaţi acum în fruntea unor instituţii importante ale statului, care văd în respectivul cuvînt un cap de acuzare din oficiu. Aceia dintre noi care chiar sînt „de stînga” nu au probleme în a-şi declara firesc credinţele, au făcut-o deja. Pofta de critică autentică, de teme analizate convingător, de subiecte care pot anima o viaţă publică aflată în moarte clinică, asta e ceea ce ne-a unit aici:

–          În 2009 – într-o campanie electorală care a determinat înregimentări politice ale intelectualilor care mai de care mai ridicole – şi-a dat ultima suflare ceea ce se numea în mod comun „societate civilă”. Vocile publice s-au polarizat şi au lăsat un imens gol pentru spaţiul critic. Lipsa de consistenţă şi de priză la realitate s-a adîncit pînă la insuportabil.

–          Lipsesc criticile ideologice, politice, sociale care să iasă din logica electorală sau din simple jocuri de culise pentru funcţii, demnităţi.

–          Vrem să scoatem din umbră oameni care au multe lucruri de spus şi care nu au tribună sau nu au forţa de a pune pe masă idei curajoase – e timpul să vorbim şi despre altceva decît despre celebrele teme „poporul român e blestemat, românul e şmecher”, „televizorul strică poporul” sau „cultura, încotro?”.

–          A disparut gustul pentru utopie, pentru intrebări naive, directe, puternice, ideologice, politice, artistice. Avem de-a face cu o băltoacă estetică din care spaţiul public cultural pare incapabil să  iasă. Vrem să trecem actualitatea prin bibliografii incomode şi prin problematizări care să ne trezească din pasivitatea traiului „capitalist cu faţă umană”.

–          Derobotizare cetăţenească. Autoprivarea voluntară de libertăţi şi drepturi, iată una dintre problemele majore ale lumii contemporane. De aceea ne asumăm lipsa de sex appeal mediatic a unor critici sau analize. Dar ne-am săturat să avem o lungă galerie de vedete intelectuale şi două-trei idei care încap pe un colţ de ziar.

–          Nu ne interesează anticorporatisme de salon, „ecologisme” fanatice, critici nediferenţiate ale „societăţii de consum” fără argumente solide.

–          Nu vrem să românizăm problemele, un clişeu îngrozitor din care s-au hrănit comod mulţi intelectuali autohtoni.

–          Criticatac e un grup independent de analiză ideologică şi dezbateri care vrea să stabilească o nouă agendă, dincolo de temele călduţe din mainstreamul intelectual. „Societatea civilă” a murit, poate e timpul să înviem adevăratele motive pentru care îşi au rostul artiştii şi intelectualii pe lumea asta: să atingă, să atace, să provoace şi nu doar să amuze şi să satisfacă puterea.

–          Să profităm de criză şi să recîştigăm gustul libertăţii de expresie, în pofida instituţiilor menite să „întreţină cultura” care cheltuie bani inutil cu discuţii sterile.

–          Din ce în ce mai mulţi oameni informaţi din domenii departe de „cultură şi artă” caută răspunsuri, caută forme de revoltă eficientă, de recîştigare a unei voci civile puternice, dincolo de proteste ale foamei şi mitinguri organizate de sindicalişti corupţi. Sperăm să ajungem la ei, sperăm să putem ataca probleme sensibile lăsate deoparte de intelectuali: raportul bănci-cetăţeni, stat-privat, angajat-angajator. Cea mai populară abordare de pînă acum a fost „Capitalişti vs. Comunişti”, sintagma care explică tot. Joaca de-a hoţii şi vardiştii s-a încheiat.

–          Sîntem un grup coagulat exclusiv de dorinţa de discurs critic şi relaxat, de dorinţa de trezire din tot felul de transe culturale sau politice. Vrem să defrişăm ordinea stufoasă a discursului public: protocapitalism, aproape colonialism, care ţine o parte din Estul Europei cu capul plecat. Frica de critică a UE. Frica de apropiere onestă de propriul trecut. Frica de comunism! Frica de enunţuri simple şi întrebări directe! Ne-aţi plictisit cu logica resentimentului şi cu arta făcută ca să împartă lumea în elite şi restul lumii.