blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Category: religie Page 2 of 7

teologică. cu un preot minunat.

Am mers azi, cu câteva familii românești, la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington. Vremea a fost relativ prietenoasă – un mic vînt rece înghesuit între cîteva pete de soare.
La muzeu lumea de pe lume: înghesuială, gălăgie, mulți copii și părinți ce-i strigă întruna.
Cum văzusem alte ori cam toate colecțiile și expozițiile, de data asta am decis să vedem unul dintre multele filme pe care muzeul le proiectează zilnic. Am ales Ierusalim, un film în 3D despre oraș, istoriiile, culturile și religiile lui (filmul e desigur ambalat într-o frumoasă retorică multiculturalistă despre coexistența pestrițelor grupuri religioase și etnice – abia în ultimul minut e pomeni și cuvîntul conflict cu referire la aceleași relații, dar…tocmai s-a terminat filmul!).
La intrarea în cinematograf îl vedem pe părintele David Subu, preotul-paroh al Bisericii românești Sfînta Maria (Falls Church, Virginia), cu un șumuiag de bilete în mînă (acum înțeleg că vizita a fost inspirată de … biserică). Ne întreabă dacă am cumpărat deja bilete. Îi zicem că da și ne spune că n-ar fi trebuit pentru că a cumpărat el bilete pentru toată lumea.
(Rămîn profund mirat – unu: preotul invită lumea la Muzeul de Istorie Naturală. Doi: cumpără bilete pentru toată lumea deși nu are nici o obligație s-o facă.)
După film trecem cu copii, cu preot și copiii lui, deci cu toți, prin alte secții ale muzeului. Inclusiv prin cea evoluționistă ce prezintă foarte realist (sculpturi, mulaje, video și audio, imagini) cele cîteva zeci de varietăți de primate din care am evoluat noi. (La intrarea în secțiunea mamifere stă o inscripție ce spune: bine ai venit printre rudele tale apropiate!)
Ca să nu uit, acesta e același preot care citește literatură science fiction, fantasy și care a organizat în iulie 2013 o conferință cu titlul: DOXACON-Where Faith & Truth meet Science Fiction & Fantasy și care a ținut în biserică în iulie 2011 o predică despre Evanghelie și Harry Potter.
Preotul David Subu a cîștigat dintr-odată toată simpatia mea.
Dacă nu eram agnostic poate mă lăsam ispitit să fiu enoriaș în parohia lui.

postmodernisme crestin-ortodoxe

Postmodernism creştin – biserica ortodoxă sfinţeşte blocul administrativ al unui muzeu care povesteste istoria evoluţiei omului de la maimuţă la homo sapiens...

Dumnezeu nu are,totusi, adresa juridica (despre cum sa nu faci apologetica crestina)

A scris Moni Stănilă un editorial în ziarul Timpul de Dimineață despre biserica ortodoxă. În care se lamentează că diverși atei inconsecvenți atacă această instituție iar mai recent, ce obrăznicie!, ar fi îndrăznit chiar să sugereze că noul Papă de la Roma ar fi mult prea dinamic, energic, reformator și deschis decât Patriarhii locali.

Nu-s atât de megaloman încât să cred că tot internetul vorbește de persoana mea, dar cumva mă regăsesc ca țintă a acestui articol – fac parte din tagma agnosticilor care privesc în ogrăzile altor credințe și mai și dau uneori în obraz bisericii ortodoxe pentru lene și lipsă de moralitate.

De aia voi fi obraznic și voi da o replică.

– Ateismul e o atitudine ce descrie relația față de (in)existența lui Dumnezeu/ a unei Cauze Primordiale. Ateismul nu reprezintă o atitudine negativă față de instituția bisericească cu imobile și cu adresă juridică ce pretinde că asigură legătura cu transcendența. Numele acestui tip de atitudine negativă față de Biserică e anti-clericalism și nu coincide deloc cu ateismul. Mai mult, există destule grupuri religioase – mai ales în protestantism – ce sunt explicit anti-clericale!

– Ateii ar trebui desconsiderați când vor postula, în locul Dumnezeului creștin, sau al lui Iehova, sau Allah alt[ transcendență – Națiunea, Unicornul Roz, Bomboanele Bucuria sau Amaretto Valea Perjei. Când însă vorbesc despre instituția socială/fiscală/juridică/politică numită biserică, ateismul lor nu este diminuat, nici sporit…

Înțeleg rostul acestui truc al bisericii: dacă dai în noi, dai în Dumnezeu, dar el e doar un truc retoric, nimic mai mult. La limită, Bibliile nu menționează nici pe Papa de la Roma, nici pe Patriarhul de la București (sau Moskova), așa încât poate nu-i o nebunie să cerem și Bisericii să probeze legătura cu Dumnezeu!

– Mă ”bucur” că în mediul ortodox e la modă să nu citești ceea ce comentezi (“Nu am citit declaraţia completă a pontifului şi nici nu e nevoie.” ) Semn de ”înaltă sănătate morală”. Poate era mai bine pentru Moni s-o citească totuși, și să citească și alte declarații ale Papei/rabinilor/imamilor/monahilor budiști.

Observ, cu stupoare, că Moni ia de la bolșevicii pe care-i critică în același număr al aceluiași ziar obiceiul de a judeca idei exclusiv în baza ”orientării religioase”, adică de clasă, a celui care le emite.

Altfel, interviul Papei, despre care vorbesc inconsecvenții, ateii și căpcăunii, și pe care ortodocșii nu-l citesc conține câteva revelații. Una ar fi o pledoarie a papei împotriva dominației unui tip de discurs, atât în interiorul bisericii cât și în afara ei, ce circumscrie domeniul religios doar la propoziții despre avort și sex. Papa sugerează că acest discurs ar trebui extins considerabil pentru a cuprinde și alte sfere ale vieții umane: inegalitățile economice (sensul metaforei cu biserica în calitate de spital de război), solidaritatea cu săracii, dimensiunea comunitară a credinței, depășirea închistării credinței în teologie elitistă (sensul altei metafore, cea despre sanctitatea obișnuită, adică sfințenia ce ține nu de eforturile supranaturale ale unor atleți creștini, ci de efortul zilnic al unor oameni obișnuiți ce reușesc să-și păstreze decența și umanitatea în condiții crunte).

– Ținta ”atacurilor atee” nu e negarea existenței lui Dumnezeu (de asta se ocupă zănaticii alde Dawkins), ci absența aspectului carității și solidarității sociale – prezente abundent în Biblie, dar lipsă în Biserica ortodoxă.

Cred că ar fi de zeci de ori mai multe discuții despre sărăcie și caritate în Biblie, decât referințe la ”păcatul homosexualității”.

În fine, înțeleg că e mult mai ușor sa te aperi de dușmani imaginari (atei, comuniști) decât să vorbești despre problemele reale ale bisericii – cooptarea acesteia de către capitalismul oligarhic local, subordonarea totală față de stat, calitatea proastă a cadrelor să modelul îndoielnic de conduită morală ce-l oferă…

Mă rog, astea-s doar obsesiile ateilor. Pentru că creștinii ”adevărați” încă-s prinși cu alte ocupații – de exemplu să stabilească dacă credința lor personală e conformă cu nu știu care sfânt bizar din secolul X.

Religia, noul comunism

Apostolul Pavel nu a avut cont bancar.”

Banii sunt făcuți pentru a-i servi pe oameni, nu pentru a-i guverna.

”Statele ar trebui să exercite un control mai mare asupra sferei economice și să limiteze autonomia acesteia în așa fel în economia să servească cauzei binelui comun.”

Capitalismul nestrunit i-a învățat pe oameni că banii sunt mai importanți decât orice altceva, i-a învățat logica profitului cu orice cost, i-a instruit să exploateze fără a ține cont de persoana umană.

Respectul pentru adevărul Omului care nu este un factor economic adițional sau un bun ce poate fi utilizat după plac, ci o ființă înzestrată cu natură și demnitate ce ne pot fi reduse la un simplu calcul economic.”

Noul Papă Francis vorbește de parcă ar citi din rezoluțiile oficiale ale congresului unui partid radical de stânga ori din dezbaterile de la Forumul Social Mondial.

Însă fostul cardinal Bergoglio citește și citează din surse teologice interne. Din rezultate ale unor interpretări radicale a Bibliei în contexte non-europene. Arhipelagul acesta de teologii este cunoscut sub numele generic de ”teologiile eliberării”. Ele au inspirat mișcări de eliberare națională. Mișcări de emancipare și justiție socială. Mișcări de luptă contra rasismului. Mișcări de luptă contra dominației patriarhale. Contra distrugerii mediului ambiant.

Teologiile eliberării, ”eliberate” și ele de Conciliul Vatican II, sub conducerea legendarului papă Ioan al XXIII-lea, au fost inițial marginalizate de urmașii papei Ioan al XXIII-lea, în special de polonezul Ioan Paul al II-lea  (Wojtyla) și de germanul Benedict al XVI-lea (Ratzinger). Punctul de acuzare împotriva acestor teologii era că acestea s-ar găsi periculos de aproape de comunism, iar papa polonez, angajat în propriile lupte anti-comuniste în Europa de Est și mai ales în Polonia sa natală, nu putea admite ca creștinismul catolic să se apropie atât de mult de dușmanul său de moarte. Benedict al XVI-lea a jucat și el un rol cheie în marginalizarea teologiei eliberării, fiind Cardinal Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, autoritate ce a condamnat teologia eliberării de cel puțin 2 ori, în 1984 si 1986 acuzând-o de derive marxiste.

Recunosc că alegerea cardinalului Bergoglio m-a suprins și nici chiar retrospectiv nu pare firească. E drept că mulți factori indicau necesitatea unor schimbări radicale în vârful ierarhiei Bisericii Catolice.

Unu, Biserica catolica a pierdut masiv credincioși, mai ales în America Latină, leagănul teologiei eliberării. Penticostalii și carismaticii, bunăoară, au crescut spectaculos de la 4 % din populație în 1970 la 28.1 % în 2005 (de la 12.6 milioane la 156.9 milioane credincioși). Creșterea s-a făcut mai ales din contul catolicilor.

Doi, revirimentul religios al prezentului cam ocolește bisericile tradiționale iar o mare parte a acestei energii de revenire este captată de culte non-ierarhice, carismatice, experiențiale ce pun accent pe trăire personală mai mult decât pe carte și ritual. În America Latină, Africa și Asia cultele carismatice au explorat din plin bâlbâiala Bisericii Catolice în privința unor teme precum justiția socială, inegalitățile economice, capitalismul, exploatarea economică și au formulat propriile surogate de soluții mai ales sub forma ”teologiilor prosperității”, care nu numai că justifică dorința de îmbogățire a credincioșilor, inegalitățile și exploatarea economică ci chiar le oferă o justificare teologică.

Trei, teologiile prosperității nu doar că organic sunt împletite cu capitalismul neoliberal, ci activează ca locomotive ideologice ale acestuia în țările din Sudul Global. Ideea că bogăția ar reprezenta un semn al benevolenței divine dar și un indiciu al harului personal se pliază de minune pe tendința neoliberalismului de a localiza sursa succesului exclusiv în motivația și abilitățile personale ale individului de a ghici și manipula logica pieței.

Altă convingere a teologiilor prosperității, cea potrivit căreia situația economică a individului reflectă nivelul credinței acestora, are scopul de a scoate de sub critică și supraveghere instituțiile și de a masca aranjamentele instituționale vizibile și invizibile ce se fac vinovate de exploatarea economică și injustițiile sociale. Astfel teologiile prosperității suspendă critica instituțiilor sociale și se fac responsabile de generarea unei critici ”sociale” formulată doar în termeni individuali sau divini – Omul concret și Dumnezeu.

În fine, prin intermediul teologiilor prosperității, dar și prin inovații la nivel doctrinar (incorporarea unor elemente din cultura tradițională, utilizarea muzicii, accentul pe trăire în detrimentul sofisticărilor hermeneutice, locul central acordat practicilor de vindecare), cultele penticostale și carismatice reușesc să atragă mai ales grupurile marginalizate și victimele reformelor neoliberale (femeile, săracii rurali, populațiile indigene, precariatul urban) adică ”electoratul” tradițional principal al bisericii catolice.

Pentru Biserica Catolică provocarea e evidentă – dacă nu încearcă să schimbe aranjamentele instituționale, dacă evită să confrunte principial și constant cauza directă a inegalităților economice – capitalismul neoliberal, atunci Vaticanul riscă să fie martorul pasiv al unei evoluții ce va avea drept consecință diminuarea populațiilor catolice și creșterea numărului aderenților unor teologii precum cele ale prosperității.

Pentru catolicismul din America Latină, Africa și Asia capitalismul nestrunit și rivalii doctrinari (penticostalismul, carismaticii) reprezintă fața seculară și cea religioasă a aceleiași monede – neoliberalismul.

Catolicismul, noul comunism?

Zicea niște ani în urmă fostul președinte al Moldovei Vladimir Voronin că ”primul comunist din istorie a fost Isus Hristos”. Și avea mare dreptate.

Nu neapărat în sensul că Hristos ar fi fost deținătorul carnetului de membru cu nr. 00001 al Partidului Comuniștilor din Imperiul Roman. Ci în sensul că Hristos articula pentru prima oară câteva din marile critici ce se vor găsi ulterior în arsenalul partidelor de stânga: relația problematică bogați-săraci sau pericolul cooptării bisericii de către puterea politică și financiară (sensul scenei cu izgonirea fariseilor din templu) etc.

Chiar dacă mainstreamul instituțional – Biserica Catolică – a cedat în majoritatea cazurilor ispitei combinate a puterii și banilor, anumite curente interne, în special ordinele religioase – franciscanii, iezuiții – au păstrat viu acest grăunte ”socialist”. Într-un sens specific franciscanii și ulterior iezuiții au fost de-a lungul istoriei fracțiunea socialistă a Bisericii Catolice.

Azi această fracțiune ”socialistă” (ori social-democrată) deține frâiele puterii. Și pare pornită să fie, alături de o importantă fracțiune a Islamului, un nou comunism. Adică un anti-capitalism. Cel puțin pe dimensiunea economică.

p.s. Și locul Bisericii Ortodoxe? A se citi teza de doctorat a Mitropolitului Moldovei Vladimir, despre eficiența gestionării instituției bisericii și despre rentabilitatea investițiilor în biserică. Era și o cifră: 1 leu investit la 10 lei profit. Un limbaj de fond hedge. Adică dinspre partea aproape de putere și bani a status quo-ului.

Mesia de Causeni si bataia noastra cea de toate zilele

Am mers la Publika Tv ieri unde am participat la o emisiune despre un oarecare fals Mesia apărut prin Căușeni care a abuzat o familie de creștin vreme de vreo 12 ani.

Înregistrarea emisiunii o găsiți aici.

Am zis, simplificând mult, următoarele.

Problema are două aspecte, teologic și social.

În latura teologică cazul de la Căușeni reprezintă o manifestare, fie și exagerată, a persistenței unei religiozități populare neîmblânzite și necanonice.

În termeni de piață – există o cerere de bunuri religioase pe care biserica ortodoxă n-o poate satisface. O parte din această cerere e acoperită prin apelul la resursele tradiționale – magie, ghicitori, vraci sau unele mai noi – horoscoape, hărți biocosmologice, zen, meditație etc. O altă parte a cererii e acoperită prin trăirea specifică și personală a religiei tradiționale. De aici și apariția unor inși carismatici ce oferă promisiunea unor trăiri religioase ”autentice”. Asta ar fi partea sociologică, adică contextul social ce face posibil asemenea fenomene.

Nu dispunem de prea multă informație pentru a judeca circumstanțele individuale ale familiei ce s-a prins la pretinsul Mesia de aia orice speculație e gratuită. Îndrăznesc însă să cred că ar fi cazul să vorbim despre statutul și calitatea educației religioase în Moldova. Cursul școlar ce predă bazele religiei ortodoxe e unul religios și dogmatic în care copilul învață că celelalte religii sunt erezii. Lipsește un curs secular despre religie ce ar da școlarilor informații despre religie în general, despre esența acesteia, despre asemănările și deosebirile între religii. Adică lipsește un curs ce ar trata religiile pe orizontală – ca deținătoare a unor adevăruri echivalente și concurente.

Atît cu partea teologică – pînă la urmă faptul că un ins se pretinde a fi Salvator/Mesia/Mîntuitor e o problemă internă a Bisericii Ortodoxe și e treaba ei cum își apără hotarele.

Implicațiile sociale ale cazului sunt mai îngrijorătoare. Cînd o familie este abuzată 12 ani la rînd, cînd niște copii sunt bătuți zilnic și li se interzice să meargă la școală, cînd o fată este violată sub ochii părinților ei iar tatăl îi cumpără pastile contraceptive, cînd toate astea se întîmplă sub ochii comunității și a instituțiilor ei – poliție, asistent social, școală, preotul din sat, vecinii și rudele, aceasta e grav. Îngrozitor de grav.

Pentru că asta înseamnă complicitate la crimă și o percepție a actului ca fiind perfect normal. Am zis-o și în cadrul emisiunii – bătaia odraslelor e un fenomen foarte răspîndit în țara noastră – mulți moldoveni își bat și molestează copiii din alte motive decît cele religioase.

De ce polițistul de sector nu s-a implicat? De ce n-au intervenit vecinii, rudele, nașii? Ce a făcut preotul bisericii din localitate? Învățătorii de la școală de ce au tăcut? Dar întreg satul?

Întrebări ce ne privesc pe fiecare dintre noi…

După emisiune am avut un scurt dialog cu unul dintre participanți, preotul Mihail Panas.

El: Asa un lucru groaznic. Cum poți să-ți violezi propriii copii?

Eu: Este aici de lucru pentru toată lumea: pentru stat, pentru Biserică, pentru sat.

El: Nouă nu ne ajunge pregătire sistemică pentru asta. Nu am fost pregătiți pentru asemenea lucruri.

Eu: Trăim într-o lume în care trebuie să învățăm foarte-foarte repede.

El: Mdaa.

Și mi-a urat o seară bună.

 

După care s-a urcat în BMW și a plecat.

sincretisme crestin-astrologice sau despre Isus Hristos, Fecioara Maria si zodia Varsatorului

 În timp ce mă plimbam ieri prin piața de vechituri de lîngă Gara Feroviară am pus mîna pe această bizară lucrare tipografică. M-a atras titlul în rusă – Calendar creștin astrologic pentru omul de afaceri (1994) – apoi am văzut că a fost tipărită la Chișinău, iar la final m-am prins că și prețul e foarte bun: 2 lei, adică echivalentul unei călătorii în troleibuz.

E un calendar-agendă pentru anul 1994, editat de un oarecare Centru pentru Medicină Populară și Dezvoltare Spirituală (CMPDS) despre care n-am putut găsi nici un fel de informație pe net.
Pe pagina 2 stă tipărită poza lui ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove, iar un text sub imagine zice că agenda a fost publicată cu blagoslovirea acestuia.

 Urmează, pe cealaltă pagină, un desen ce adună sincretic, cele 12 semne zodiacale și protectorii creștini ai zodiilor (sic!). Capricornul stă sub protecția lui Isus Hristos, Racul e protejat de Maica Domnului (Fecioara Maria), Leul e ocrotit de Sfînta Treime și tot așa pentru toate 12 zodii.

Mai departe găsim un calendar pentru anii 1994-1995 care adună și el protectorii creștini ai anilor plus semnele corespunzătoare ale anilor din zodiacul chinezesc (respectiv Cîinele și Mistrețul/Porcul).

Foaia următoare (paginile nu-s numerotate) e exclusiv creștină și prezintă o listă a sărbătorilor creștine ale anului, posturile și zilele de pomenire ale morților.

Pagina ce vine a prezentat, pentru mine, interesul cel mai mare. Ea începe cu un citat al cărui autor nu-l știm ce spune următoarele: Încă din vremurile vechi se știe că sănătatea și caracterul oamenilor depind de vremea nașterii sale, care e marcată de semnul solar corespunzător al Zodiacului precum și de protecția Sfinților.

Tabelul de sub citat aranjează cronologic zodiile, apoi indică planeta sub influența căreia stă fiecare semn zodiacal dar și protectorul creștin al zodiei. Vedem bunăoară că Berbecul e sub influența planetei Marte și sub protecția lui Isus Hristos. Taurul e influențat de planeta Venus și protejat de Fecioara Maria. Leul e sub influența Soarelui și e protejat de Sfînta Treime.

Vin după asta cîteva pagini de text ce îndeamnă cititorul să respecte învățăturile aduse în lume de către Hristos, dar și să țină cont, pentru o viață plină de armonie și succese, de prezicerile calendarelor orientale și de mersul planetelor. Apare de cîteva ori noțiunea de ”știință” – prima oară în contextul unei propoziții ce cheamă la o comuniune între știință, religie și societate, a doua oară în contextul unei afirmații potrivit căreia influența planetelor și a semnelor zodiacale ar fi dovedită științific.
Prezint doar prima pagină a corpului de text. Curioșii pot răsfoi textul integral în fișierul pdf pe care l-am pus pe scribd.com.

Apare ulterior un calendar lunar:

Și un ciclu al perioadelor cosmobiologice pentru fiecare zi:

Calendarul e structurat în mod primar după zodii. Începutul fiecărei zodii stă sub semnul unui eveniment creștin. Aici Vărsătorul e prezentat împreună cu Nașterea Domnului.

Așa arată calendarul pentru ianuarie precum și agenda pentru primele zile ale lunii.

 

Nu cunosc, din păcate, evoluția ulterioară a acestui proiect. Pe ultima copertă a agendei scrie că CMPDS pregătea un calendar similar pentru 1995.

Nu am de unde ști dacă Mitropolitul Vladimir chiar a dat binecuvîntarea pentru o astfel de lucrare sau dacă această pretinsă binecuvîntare a fost adăugată de editorii cărții pentru a adăuga ceva plauzibilitate.

Retrospectiv, dacă ținem cont că anii 90 au fost marcați de reapariția, în spațiul public, a ocultismului, reabilitarea astrologiei, ”normalizarea” magiei, hipnozei  și parapsihologiei prin ședințele de tratament în direct la TV a unor Kașpirovschi, parteneriatul ”nevinovat” între creștinism și astrologie nu pare a fi lucrul cel mai neobișnuit din cele ce se întîmplau zilnic.

Cred totuși că această sursă povestește cel puțin două istorii, ambele cu continuitate și implicații interesante.

Prima istorie ține de mariajul bisericii ortodoxe cu capitalismul.

Să nu uităm că agenda era adresată în primul rînd oamenilor de afaceri, al căror timp, sănătate și armonie sufletească le organiza cu migală zi de zi.

Ca instrument de administrare a timpului, aceasta urmărea să ofere omului de afaceri (eufemism ce ascunde atît pe noii bogați ai tranziției – foști nomenclaturiști ce au pus mîna pe uzine, cît și pe bișnițarii de rînd ce tocmai descopereau portul din Odesa și containerele cu mărfuri chinezești) informații precise despre combinațiile exacte de influențe divine și cosmice ce i-ar fi sporit eficiența muncii, l-ar fi ferit de riscurile îmbolnăvirii sau de eșecuri în tranzacții.

Într-un sens, agenda oferea promisiunea subordonării Cosmosului și Divinității față de scopul de maximizare a succesului, atît cel comercial cît și cel de ”armonie personală”.

Creștină e doar retorica, pe cînd practica e eminamente capitalistă.

Mă rog, capitalismul, argumenta Max Weber, a ieșit din etica protestantă, iar teologiile prosperării sunt foarte în vogă acum, mai ales printre mișcările carismatice.

Totuși, asta e la Ei, pentru că la Noi, nu-i așa, credința e de altă factură.

Nu e, desigur.

…Încă ne lipsesc multe elemente dintr-o genealogie a simpatiei pro-capitaliste a ortodoxiei, dar cele existente ajung pentru a afirma cu certitudine că Biserica Ortodoxă moldovenească nu a criticat capitalismul, economia de piață sau mantra succesului personal ci le-a acceptat ca fiind parte din noua ordine a lumii.

Nu e de mirare că Biserica a preferat să se ralieze cu cei de succes, cu elitele vizibile în detrimentul lui Vasile și Maria cei mulți, săraci și năpăstuiți…

Începutul șchiop și oarecum ocult al acestui biserică-capitalism (mijlocit de un alt mariaj intermediar biserică-putere politică) nu s-a înglodat în sincretisme creștin-astrologice cu Hristoși și Dragoni ci s-a dezvoltat oarecum ”firesc” pînă a ajuns să-și găsească definitivarea și justificarea teoretică în teza de doctor în economie susținută de ÎPS Mitropolitul Vladimir în 2010, cu o temă la fel de ”tehnică”: Managementul activităţilor economice din sistemul eparhial al bisericii creştin-ortodoxe (exemplul Republicii Moldova).

Ierarhul (sau cel care i-a scris teza) face, în această lucrare, pasul logic următor: trece de la gestionarea eficientă a timpului și resurselor personale la administrarea eficientă a instituției bisericești. Cititorul ce nu va ști că Nicolae Cantarean e de fapt numele mitropolitului n-ar putea deosebi această lucrare de orice altă contribuție de economie neoclasică. Nicăieri în paginile tezei mitropolitul-savant nu critică fundamentele (i)”morale” ale pieței, ci scrie ca și cum preceptele pieței libere s-ar găsi printre cele 10 porunci.

Dacă agenda binecuvîntată de Mitropolit oferea soluții individuale, teza sa de doctor prescrie algoritmi și reguli pentru soluții instituționale. Cerc închis. Traseu străbătut pînă la capătul logic.

A doua istorie, la fel de interesantă, ține de evoluția creștinismului și a religiei în general în epoca contemporană.

Povestea secularizării e în mod clar, falsă. Religia nu a murit, Dumnezeu e mai viu decît oricînd iar grupurile religioase iau cu asalt, aproape pretutindeni, liniile ale ce ieri păreau absolute: cele ce separă sfera religioasă de cea laică, sfera publică de cea privată.

Altă poveste e în schimb adevărată, atît la Chișinău cît și în Nairobi sau New York. Cea a unei tranziții de la religie la religiozitate (spiritualitate), de la marile canoane religioase rigide la asamblajele individuale eclectice adunate de fiecare după gust, de la instituțiile religioase atotputernice la indivizi atomizați în căutare de soluții spirituale. Sensul și evoluția acestui proces sunt încă neclare, dar motorul e evident: individul și tendințele de individualizare. Esența distincției e că religia e sistematică, logică și tinde spre omogenitate, în timp ce religiozitatea e personală, idiosincratică, eclectică, dinamică, instabilă. E vorba de un individualism ce caracterizează deopotrivă arhitectura spațiului politic, sfera economică, cultura, raporturile sociale.

Originile acestui individualism sînt multiple (a se vedea o bună abordare a rădăcinilor și consecințelor individualismului la Ulrich Beck și Elisabeth Beck-Gernsheim) la fel ca și consecințele lui. Individualismul și procesul de individualizare rămîne probabil unicul pilon valid al teoriei clasice a secularizării (ceilalți doi, dispariția religiei sub influența științei și diferențierea sferelor sociale sub impactul revoluției liberale și economice au fost demolați demult).

Pentru a rezuma: avem un individ ce înaintează pretenții la marile sisteme religioase și intervine în ele pentru a-și extrage doar lucrurile de care are nevoie. Contradicțiile teologice – magii și astrologii sînt condamnați în mod explicit în Vechiul Testament – nu-l deranjează, ci din contra, îl provoacă.

Vrea să fie creștin, pentru că creștini sunt cei din jurul său. Dar nu-l aranjează creștinismul vag și abstract al Bisericii din cartier, pentru că Dumnezeul ortodox e mult prea departe și nu are rețete și sfaturi personale pentru fiecare zi. Stelele și planetele, pe de altă parte, deși nu-s personale și nu pot fi invocate, totuși au o influență ”directă” asupra caracterului, armoniei, sănătății, proiectelor de afaceri.

Așa ajunge să se declare formal creștin dar să creadă în reincarnare ori să nu creadă în existența iadului.

Să poarte un talisman – dragon sau șobolan – pentru noroc.

Să-și asculte zilnic horoscopul, chiar și atunci cînd merge la biserică.

Să meargă la un homeopat sau tămăduitor popular înainte de a face o rugăciune pentru boală sau a se adresa la medic.

Să aprindă o lumînare la biserică pentru sănătate și s-o tulească de la slujbă direct spre un profet local ce pretinde că-i citește viitorul.

Să se roage la Dumnezeu să-l ajute la o muncă, dar să verifice dacă nu cumva stelele sau vreo planetă nărăvașă îi stau în cale.

E o poveste despre necredință? Deloc. E despre avatarurile credinței în lumea reală a oamenilor reali.

În loc de concluzie.

Tradițiile, religioase și seculare deopotrivă, sunt prin definiție fluide și schimbătoare. Ideea că tradiția ar fi imuabilă ține de domeniul minciunii sfruntate.

Sfera sacrului e și ea una dinamică, ce cuprinde într-o epocă anumite lucruri, iar altă epocă lucruri total diferite. Granițele sacrului nu pot fi stabilite pentru totdeauna – ele-s permeabile, ca și orice alte domenii ale culturii.
Obiectele și fenomenele sacre pot fi combinate în diverse și nenumărate feluri. Epoca noastră e una în care le combinăm deosebit de ingenios și libertin. Dar trăim totuși într-o eră a sacrului, ca și celelalte.

Eu nu văd o problemă că oamenii citesc deopotrivă horoscoape și cărți de rugăciuni. Nici că se roagă la Dumnezeu dar caută să vadă ce zice zodiacul chinezesc despre anul ce vine.

În majoritatea cazurilor am probleme cu inși ce încep discuția despre credință/religie/sacru cu fraza: ”Aceștia nu cred la modul corect. Ar fi just să fie așa!”. Și cu inși care zic: ”Cartea mea spune următoarele și blestemat să fie cel care nu ascultă de ea!”.

Note:
Fișerul pdf pe scribd.
Albumul Google Picasa.

ispite. fara pacat.

Credincioșii ce caută prin magazine maioneze, cașcavaluri, lapte, salamuri și carne de post nu demonstrează loialitate față de credința a cărei precepte pretind că le respectă, ci față de lumea ispitelor în care carnea e gustoasă, maioneza pare delicioasă iar salamul e considerat mîncare apetisantă.
Ei își doresc un post care ar fi, din punct de vedere culinar, la fel de gustos precum vremurile obișnuite, dar care ar fi totuși lipsit de păcat.
Un fel de: și stomacul plin, și sufletul în rai.
Scotocirea tarabelor pentru a identifica echivalentele de post ale mîncărurilor obișnuite nu creștinizează în vre-un fel lumea laică a ispitei culinare  ci mai degrabă legitimează ispita în cadrul credinței creștine.

p.s. a se citi cu excelenta diagnoză pe care Horia Roman Patapievici o pune credinței ortodoxe în spațiul românesc într-o recenzie la filmul ”După Dealuri” a lui Cristian Mungiu:

Citirea pomelnicului de păcate în vederea spovedaniei ilustrează în chip strălucit esența religios-morală a ortodoxiei — absența unei conștiințe etice a păcatului, în condițiile unei respectări scrupuloase  a rînduielilor. Păcatul e un nomenclator, nu e deloc, în primul rînd, conștiința lui. Păcatul nu e sfîșietor, nu e îngrozitor, nu e, ca la catolici, o catastrofă existențială care îți modifică viața, e un pomelnic, o rînduială practică (nu morală) a desprinderii de el, în vederea uitării. Felul în care ai redat această particularitate stranie a ortodoxiei sincere e remarcabil. Nu ai șarjat, nu ai ironizat, ai știut să arăți și, mai ales, să sugerezi.
În rezumat. Ai știut să redai în chip memorabil, cu ochiul filmului tău, cele două trăsături subtile și complet ignorate ale ortodoxiei practice — (1) absența lui Dumnezeu din lumea în care rînduiala Lui e observată cu sfințenie; (2) prezența păcatului, și negocierea pragmatică cu el, în absența conștiinței păcatului. (sursa)

Page 2 of 7

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén