Nov 30 2012

razboaiele civile ruse (Viata si Destin, Vasilii Grossman)

Vitalie Sprînceană

Тебе что, обязательно было вспоминать Мандельштама? Что, не знаешь других поэтов, нерепрессированных, ну Пупкина какого нибудь? 

(rom. Chiar era necesar să amintești de Mandelștam? Nu cunoști alți poeți, ce nu ar fi fost supuși represiunilor? Un Pupkin oarecare, de exemplu.)

E un fragment de dialog ce are loc într-o familie de intelectuali evrei evacuată, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1) undeva în regiunea Novosibirsk. Se găsește în excelenta ecranizare a romanului lui Vasilii Grossman, ”Viață și destin” (Жизнь и судьба), regizată de Serghei Ursuliak.

Ursuliak știe bine anii 40 – a mai regizat un serial, Lichidarea (2007) în care povestea viața criminală a orașului Odesa imediat după război precum și luptele pe care le-a purtat puterea sovietică pentru a restaura ordinea publică.

Filmul ”Viață și Destin” trădează, în mod clar, textul cărții, cel puțin în partea în care Grossman are grijă să sugereze înrudirea celor două forme politice ale răului totalitar: fascismul și comunismul. Probabil e o mare pierdere.

Pe de altă parte, ecranizarea aduce și un câștig. Regizorul ce nu a găsit curaj să pună în film semnul politic și moral de egalitate pus de scriitor în carte,  a îndrăznit totuși să bage sub lupă cotidianul sovietic al războiului (pe front și în spatele frontului).

Pe urmele lui Grossman (dar și a unor Soljenițân sau Șalamov), Ursuliak găsește în Marele Război un imens ghem de războaie și conflicte mai mici, o serie necontenită de războaie civile. Liniile de front ale acestui războaie nu trec prin spațiul ce-i separă de fasciști de comuniști, ci prin teritoriile identităților etnice, religioase, de clasă sau politice.  Câteva exemple: evreiii și restul lumii (documentarul Iz Goi a lui Alexandr Stupnikov), etniile minoritare și rușii, sătenii și regimul (E adevărat, întreabă un ostaș sovietic în filmul lui Ursuliak, că colhozurile vor fi desființate imediat după război?).

Nu-i o noutate, dar trebuie s-o repetăm la nesfărșit: atunci când naziștii nu-i extermină pe sovietici, ultimii au grijă să se nimicească singuri. O zice genial în Lichidarea alt erou al lui Ursuliak, banditul ucrainean naționalist Vitalie (porecla Academicianul): Cine să vă înțeleagă pe voi, bolșevicii? Dacă nu luptați contra cuiva, atunci vă apucați să vă ucideți între voi!

Găsesc această obsesie cu miriadele de războaie civile ce s-au desfășurat sub umbrela Marelui Război, în unele filme ce au apărut recent în spațiul cultural rus. E evidentă la Serghei Loznița în filmul său ”În ceață” (2012), după romanul cu același nume a lui Vasil Bykaw (Bykov). Se găsește și în eposul lui Nikita Mihalkov, ”Soarele înșelător 2” (Утомлённые солнцем 2) în cel puțin două momente. În primul, două femei privesc de departe cum un sat întreg urmează să fie nimicit pentru că acolo au fost uciși doi ostași nemți. Una din ele îi zice celeilalte: Să nu-ți fie jale de ei. Merită să moară. Au stat ca lașii ascunși în casă când tu le cereai să te scape de soldații germani ce doreau să te siluiască. Asta e pedeapsa lor. Într-un alt moment antologic, Iosif Stalin îi vorbește lui Kotov cel reînviat din lagărele morții și din batalionul de pedeapsă (штрафбат) despre civilii ce au rămas în spatele frontului: Ei trebuie pedepsiți pentru că nu contribuie la efortul de război.

Încet-încet, filmul rusesc contemporan despre război dezvrăjește povestea unificatoare a Marelui Efort. Victoria finală a URSS asupra Germaniei Fasciste apare, în această nouă înțelegere, mai degrabă ca paradox decât ca rezultat legitim.

A se citi, în calitate de supliment, două excelente monografii ale lui Antony Beevor, ”Stalingrad” și ”Berlin. Căderea-1945”.

1. Mi se pare un gest de bun simț să folosesc termenul sovieto-rus Marele Război pentru Apărarea Patriei în locul occidentalismului mai neutru Războiul al Doilea Mondial. Pentru țara aia și pentru cetățenii ei războiul chiar a fost unul pe viață și pe moarte, de apărare a Patriei în toate sensurile ei – familie, casă, sat, oraș, Țară.

 


Oct 15 2012

Fiul celeilalte – Le Fils de l’autre (2012)

Vitalie Sprînceană

– Dacă vrei, poți deveni evreu…

– Ce înseamnă ”dacă vreau”? Am fost circumcis, am făcut bar mitzvah (un fel de comuniune),  am frecventat ieșiva (școala religioasă) și am ținut sărbătorile religioase. Am trăit întotdeauna în acest fel… Rabi, ați spus că sunt unul dintre cei mai buni elevi.

– Iudaismul nu e o convingere, Joseph. E o stare spirituală atașată propriei tale naturi. Mama ta adevărată nu e evreică și deci nici tu nu ești. Încă nu.

– Eu nu m-am schimbat! Și…cel cu care am fost schimbat?

– El a fost născut evreu după mamă. Aceasta e natura lui.

– Vreți să spuneți că el e mai evreu decât mine?

– Așa e.

– Dar el e arab! E arab!

 

Recomandarea a venit via Roger Ebert, iar filmul m-a prins mai ales pentru că m-am lăsat atras în niște discuții cu privire la identitate, la consistența și, de ce nu, rostul acesteia.

Câteva cuvinte despre subiectului filmului: o familie descoperă că fiul lor pe care l-au crescut, nu e feciorul biologic. Investigațiile arată că copilul a fost confundat cu un alt copil pe când se aflau în maternitate. Contează? În general nu, dar în acest caz, faptul e de o importanță enormă: un copil a fost crescut în tradiția iudaică iar celălalt e musulman. Și ambii trăiesc în Israel, doar că pe părți opuse ale Zidului. Și au mai fost învățați să se urască. Fiecare băiat pricepe că el, într-un anume sens, nu e el și că adevărul său biologic e diferit de cel cultural.

Întregul film e despre aducerea acestei disonanțe într-un punct de compromis. Pe alocuri e hazliu – eu nu mi-am putut stăpâni râsul la momentul menționat la începutul postului în care ravinul explică unui băiat evreu ce i-a fost elev de ce acest băiat nu e evreu din cauza naturii sale. Și copilul pricepe că e o înșelăciune la mijloc, de vreme ce ”natura” nu trimite spre nimic mai mult decât un joc de cuvinte.

Un drum spre biologic nu înseamnă întotdeauna un drum înapoi.

Mai e acolo o natură – cea a legăturilor părintești. Mamă-fiu. Tată-fiu. Mame-tați-fii. Familia extinsă. E un fel de natură ce reușește să demoleze cercurile sociale și culturale ce înfășoară pe ambii eroi: religia, ideologia urii și clivajele politice. La final familiile separate se contopesc într-o familie unică și extinsă. Diversă ca religie și ideologie. Dar unită ca sentiment.

Nu pot emite judecăți despre plauzibilitatea filmului. S-ar putea să fie mai degrabă din zona doritului decât a posibilului. Pe de altă parte, există numeroase familii mixte israeliano-palestiniene,  cu probleme de legiferare, dar cu sentimentele în ordine.

Nu reușește, un film, să soluționeze dezbateri cu barbă și interese, precum cea identitară. Dar e o meditație. La legăturile ce se găsesc în biologic. Și care sunt ulterior prelucrate cultural. La empatiile ce-și au origini în umanitatea noastră comună. La dușmăniile ce se nasc din lecturi ”naționale” diverse. M-a pus pe gânduri.


May 19 2012

The Dictator/Dictatorul, 2012

Vitalie Sprînceană

The Dictator (2012).

Nu e capodoperă, în mod cert. Pentru că prea puține culori se pot adăuga tabloului complet al dictatorului ieșit din minți realizat cândva de Chaplin. Nici tema ”descoperirii Americii” de către bogătași africani răsfățați nu e noutate de pe vremea când Eddie Murphy a explorat-o în ”Coming to America”. Rămâne totuși un film bun. Ce se privește de minune din America.

…Partea dificilă a filmului este înțelegerea faptului că subiectul ține de SUA, iar Wadiya, țara inventată, nu reprezintă decât un pretext de a vorbi dintr-un exterior inventat despre probleme americane. Ca-n ”Scrisorile Persane”.

(Munira Syeda, de la Consiliul de relații Americano-Islamice n-a priceput și a trăsnit pe HuffingtonPost o ditamai critică precum că filmul ar leza sensibilitățile musulmane.) La limită, în The Dictator au fost băgate și stereotipuri anti-chineze, anti-evreiești, rasism idiot și anti-feminism.

Filmul e de fapt despre insensibilitățile și nerușinările americane.

Întâi cele cu privire la Africa și Lumea Arabă (bigoții de la Asociația pentru Familie din Florida au servit, probabil drept prototip) și care adună toți musulmanii sub umbrela figurii ”urâtorului” de femei.

Doi, cele cu privire la caracterul de cartel al multor înțelegeri de la ONU prin care, sub nume frumoase, se ascund împărțiri de lume, petrol și resurse naturale. A se analiza industria petrolieră din Irak după invazia Coaliției.

Trei, o oarecare ”flexibilitate” morală a Hollywood-ului (nu-i deloc o temă nouă). Partea asta se regăsește în obsesiile paralele ale dictatorului Aladeen și ale Ambasadorului chinez la ONU de a aduce în pat starlete. Aladeen colecționează femei, chinezul – bărbați. Echivalentele în lumea reală îs cât se poate de transparente. Sting a cântat fiicei lui Karimov, președintele dictator al Uzbekistanului, Beyonce, Nelly Furtado și Maria Carey l-au distrat pe defunctul stăpân al Libiei, Muammar al-Gaddafi, iar șirul e lung-lung.

Patru, cireașa de pe tort. Obsesia ipocrită a Americii de a se considera modelul democratic par excellence. Discursul-parabolă a lui Aladeen la semnarea noii Constituții a fost copiat, probabil, din vreun program al mișcării Occupy, pentru că se găseau acolo toate revendicările lor. Într-o formă ridicolă. Imaginați-vă, americani, rostește cu emfază dictatorul Aladeen, ce ar fi să trăiți într-o dictatură. Ar însemna să oferiți unei minorități de 1 % bogății imense și scutiri de taxe, iar pentru restul să nu ajungă bani de educații, ați băga majoritatea presei în mâna unor oligarhi. Ar fi groaznic.

…Partea asta, ultimă, nu mai e comică. Nici nu mai știu cum e ca satira să fie o reprezentare mai adecvată a realității decât ”copiile” fidele de la televiziuni.


Apr 25 2012

film: Ceddo (1977) de Ousmane Sembene

Vitalie Sprînceană

Intrat pe unda filmelor africane.

Ceddo (1977) al senegalezului Ousmane Sembene stă în capul listei. Cea mai concisă descriere a filmului se găsește la Mark Leeper: un Akira Kurasawa la scara unui sat. Un micro-epic.

Istoria unui trib african obligat să se convertească la islam. Un grup de inși decid să se opună – Nu Dumnezeul îl face pe om, zice unul dintre rebeli.

Dumnezeul, răspunde imamul. La care adaugă că cei ce nu-l recunosc pe Allah sunt câini și nici nu se merită să se discute cu ei. Trebuie uciși.

Noi avem credințe vechi, continuă rebelii.

Oricum trebuie uciși, zice imamul cetei de credincioși. (relatare liberă și subiectivă a filmului).

Pe margini, catolicii vând vin localnicilor. Apoi arme. În schimbul unor femei pe care le dăngăluiesc. Sclave adică. După, le și botează.

Au fost omorâți unii. Regele, pentru că legea lui Allah nu permite două autorități (seculară și laică) într-o comunitate. Catolicii, pentru că un sat este prea mic pentru două Divinități. Imamul este împușcat și el – chemarea sângelui e mai puternică decât textele religioase.

Alții au luat calea exilului… Filmul sfârșește trist.

Review de la The new York Times.


Mar 24 2012

Despre drepturile celor fara drepturi

Vitalie Sprînceană

Cel mai recent film al lui Aki Kaurismäki, Le Havre (2011), relatează istoria unui grup de emigranţi ilegali de provenienţă africană care doresc cu tot dinadinsul să ajungă în Marea Britanie, dar sunt reţinuţi de poliţia franceză de frontieră şi reîntorşi acasă. Un singur băiat de vreo 10-12 ani, Idrissa, reuşeşte să scape de arest şi se ascunde în oraş. Poliţia vrea să-i dea de urmă şi-l caută cu înfrigurare, dar băiatul beneficiază de ajutorul neaşteptat al unui lustruitor de pantofi, Marcel Marx (ins cu foste ambiţii de literat), de sprijinul cercului de prieteni ai lui Marcel, dar şi al poliţistului care are obligaţia să-l prindă. La final, cu complicitatea poliţistului, băiatul e trimis (ilegal din nou!) la Londra, unde lucrează mamă-sa (la fel de ilegal!).
În film întreg oraşul ţine, într-o nebunie a facerii de bine, cu băiatul: e complice la tăinuirea şi întreţinerea acestuia, apoi e săritor la nevoie pentru a aduna cele câteva mii de euro ce urmează a fi plătite contrabandiştilor locali, cei care îl vor duce pe Idrissa în Marea Britanie.
În fapt, oraşul se opune prin priviri ascunse, gesturi cu dublă semnificaţie, disidenţă legală şi acţiuni underground politicilor autorităţilor centrale. Ca şi cum oraşul s-ar afla sub ocupaţie străină! (N-am putut să evit asocierea între atmosfera închisă a filmului despre emigranţii africani şi cea a filmelor despre ocupaţia nazistă a Franţei, despre Rezistenţă şi despre curajul inşilor care au mers, făţiş ori pe ascuns, împotriva unor regulamente ce contraziceau bunul-simţ şi demnitatea umană.)
Finalul oarecum fericit al poveştii – Idrissa îşi împlineşte visul, chit că asta presupune încălcarea legii de cel puţin două ori – sugerează o idee subversivă, cea potrivit căreia legile şi reglementările juridice cu privire la statutul emigranţilor nu doar că sunt învechite şi total inadaptate la realităţile lumii contemporane, ci şi imorale.
Istoria copilului african Idrissa explorează într-un mod dramatic figura emigrantului, acest paria al lumii noastre, „unica figură imaginabilă a timpului nostru şi singura categorie în care putem întrezări limitele comunităţii noastre politice”, după spusele lui Giorgio Agamben.
Nicăieri nu se văd mai clar tensiunile înscrise în conceptul vag al „drepturilor omului”, moştenirea lui îndoielnică (dependenţa de un stat ce ar garanta drepturile), dar şi fundamentul său firav – „sfânta trinitate” stat-naţiune-teritoriu – decât în existenţa cotidiană, dincolo de marginile legii, a zecilor de milioane de emigranţi în mişcare.
Vedem zilnic aceşti sărmani la TV sau citim despre ei în presă, ori, dacă avem norocul să trăim într-o ţară dezvoltată, interacţionăm cu ei direct la bufet – mexicani şi salvadorieni prepară mâncarea la universitatea mea, inclusiv mâncare italiană şi franţuzească, tot ei fac curăţenie, iar majoritatea medicilor de la policlinică provin din India. Ei se înghesuie în bărci supraîncărcate pentru a ajunge din Cuba în SUA, din Africa în Italia şi Spania, ei traversează deşertul pentru a obţine joburi pe teritoriu american, tot ei depăşesc bariera rasismului pentru a munci la construcţii în Rusia sau Franţa.
La modul general, figura emigrantului acţionează şi ca o scenă pe care este disimulată constant artificialitatea ce locuieşte în chiar intimitatea presupuselor „esenţe” ale drepturilor omului, adică abisul ce desparte proclamata lor universalitate inalienabilă şi dependenţa lor de comunitatea politică a statului-naţiune.
Or, după cum arată practica legală şi politică contemporană, simplul fapt de a fi om nu garantează nicidecum dreptul de a beneficia de „drepturile omului”!
Un exemplu la îndemână: multe ţări, inclusiv din cele democratice, au făcut ilegal actul de a „încuraja sau ajuta” un emigrant ilegal (jurisprudenţa SUA reglementează aceste tipuri de comportament prin intermediul mecanismelor stipulate în the Federal Immigration and Nationality Act Section 8 USC 1324(a)(1)(A)(iv)(b)(iii)).
„Ajutorul” sau „încurajarea” nu au conţinuturi neapărat precise şi pot însemna oferirea de adăpost, hrană, refugiu şi asistenţă pentru cei căutaţi de poliţia de frontieră, dar şi servicii de transport sau legale. Adică aproximativ toate interacţiunile posibile între două fiinţe umane – una în situaţia disperată de a avea nevoie de ajutor şi cealaltă în postura de a-i putea oferi acest ajutor. Cum ar veni, legea penalizează şi trece în registrul crimelor  emoţiile fundamentale ce construiesc registrul umanităţii  – mila, compasiunea, empatia.
Contradicţiile abia aici încep, pentru că principiul legal care cere ca emigranţii ilegali să nu fie ajutaţi, ci, din contra, să fie denunţaţi autorităţilor, urmând ca acestea să-i interneze în lagăre pentru refugiaţi (o revenire „legitimă” a lagărelor de concentrare pe teritoriul european) ori să-i deporteze în ţările lor de origine, reprezintă mai mult decât o serie de proceduri imorale.
Ar fi vorba de o schizofrenie cultivată cu bună ştiinţă de discursurile politice ale vremii: pe de o parte, afirmarea agresivă a unor presupuse drepturi universale, zidite în însăşi calitatea noastră de a fi oameni, dobândite automat în momentul naşterii (ghilimelele pot fi adăugate aici oriunde!) şi de dragul cărora ar merita chiar uneori să ducem războaie, iar pe de altă parte – negarea zilnică şi constantă a acestor drepturi pentru unele grupuri sociale concrete, în ochii lumii întregi, adică într-un regim al vizibilităţii clare.
Emigranţii sunt reduşi la ceea ce Agamben numea la nuda vita, adică fiinţe umane a căror existenţă biologică nu presupune şi careva drepturi „umane”. E vorba de un act de excluziune temporar-permanent (nu-i aşa că nu există nimic mai veşnic decât lucrurile temporare?) a unor oameni din regnul uman, de retragerea abuzivă a statutului de fiinţă umană în virtutea unor considerente politice.
Se ştie unde duce drumul dezumanizării. Auschwitzul a fost posibil doar după ce inşi ca Eichmann au trecut şcoala de „negândire” conform căreia evreul nu mai era personalitate, nici persoană, şi nici măcar om.
Rebeliunea orăşenilor din filmul lui Kaurismäki mai are o semnificaţie – cea a unei vagi înţelegeri (care trebuie ridicată la rang de avertisment) că acest mecanism de deconstrucţie şi reconfigurare părtinitoare a „drepturilor universale ale omului” (înscrise în Declaraţia ONU, dar şi în alte documente fundamentale ce ne gâdilă amorul propriu) poate reprezenta un pericol şi pentru comunităţile domestice.
Odată consolidat prin elaborarea unor dispozitive legale, dar şi prin legitimitatea votului în nebunie pe care europenii îl dau unor partide populiste (există un paradox aici – politicile populiste sunt îmbrăţişate în temei de alegători cu predilecţie pentru valori „tradiţionale” – familie, religie, cultură, adică valori cu ferestre spre transcendenţă şi absolut, dar care, când e vorba de grupuri sociale ce nu le sunt pe plac, fac uz de cele mai sofisticate tehnici postmoderne pentru a justifica excluziunile bazate pe chef şi frică), mecanismul ar putea merge în orice direcţie. Francezii au inventat actul de retragere a cetăţeniei pentru elemente nesigure încă pe durata Primului Război Mondial şi l-au aplicat pe larg cetăţenilor de origine germană. Naziştii l-au utilizat din plin pentru a-i dezumaniza pe evrei. Mai târziu autorităţile sovietice foloseau tertipul retragerii cetăţeniei pentru unii disidenţi incomozi, aşa încât aceştia puteau deveni peste noapte apatrizi ori emigranţi ilegali fără drept de şedere pe teritoriul ţării în care s-au născut. Mult mai aproape de azi, adică anul trecut, serviciile secrete americane au asasinat în Yemen, fără un proces de judecată, pe cetăţeanul american Anwar al-Awlaki, pentru bănuite legături cu al-Qaida. Partea problematică a asasinatului ţine de lipsa totală a transparenţei – un cetăţean este suspectat (tainic), apoi ucis (tainic). Or, judecata, pe lângă aspectul reparării prejudiciului, mai are şi această funcţie de a institui transparenţă asupra modului în care cetăţenii tratează între ei sau cu statul.
La margini diferite, teroristul şi emigrantul ilegal reprezintă cele două figuri cruciale ale excluziunii legale atât de caracteristice vremurilor noastre.

 

Articol apărut în nr.  1-2 (207-208), ianuarie-februarie 2012 al revistei Contrafort.


Feb 29 2012

Fesvebi/Radacini (1987)

Vitalie Sprînceană

Fesvebi (1987), regizat de Karaman Mgeladze (împrumutat de un prieten georgian, subtitrat de el însuși, în ”garaj”).

Un film foarte atipic. Din cel puțin două motive.

Primul, e printre puținele pelicule sovietice/rusești (e făcut în 1987, deci încă consider filmul ca fiind deopotrivă Georgian și Sovietic, și ăsta n-ar fi unicul motiv) ce abordează viața în emigrație dintr-o perspectivă oarecum ”pozitivă”. Alte filme din epoca cu pricina, precum ”Vremea e frumoasă pe Deribasovskaia, plouă din nou în Brighton Beach” (1992) al lui Gaidai,  sau mai târziul ”Fratele -2” (2000) , al lui Alexei Balabanov descriu viața cetățenilor ruși/sovietici din străinătate ca una plină de corupție și degenerare morală. Ca și cum viața ”adevărată” s-ar fi putut desfășura doar la uzina ”Octombrie” sau în colhozul din sat.

Doi, filmul insistă aproape indecent pe rădăcini (”Înălțimea unui copac se măsoară de la rădăcini, nu de la nivelul solului”, zice un erou), pe legăturile primordiale ce leagă un om de un loc, pe dorul de țară ce-l urmărește pe fugar atât în Brazilia, cât și în Paris, pe nostalgia unui emigrant față de un sat în munți pe care nu-l va mai vedea niciodată, pe obsesia față de o limbă și un cântec. Asta contrazice, cel puțin, duhurile la modă ale contemporaneității, cu declarațiile ei despre deteritorializare, rupere a omului de loc, abundența relațiilor impersonale și dezagregarea comunitîților tradiționale.

Fesvebi intră deci în categoria filmelor fundamentaliste (în sensul foarte bun al cuvântului).

Văzut din 2012, Fesvebi are pe alocuri un aer prea patetic.

Dar asta constituie problema mea, nu a filmului.

Eu m-am umplut de scepticism și oarecum m-am decentrat în raport cu Patriile mele, dar filmul păstrează încă prospețimea unei pasiuni pentru un centru spiritual al lumii – țara natală.

Apoi, e o lucrare despre un dor tăcut, adică despre o tăcere.


Jan 23 2012

film – In Time (2011)

Vitalie Sprînceană

In Time (2011). E greu să bagi o tipă roșcată cu picioare lungi în rolul lui Pavlik Morozov.

Ajung 5 minute. Primele. Filmul are o idee. Bună. Dar e doar una.