blog implicat

Cultura rusă mi-a făcut mult bine. Recent m-a apropiat de un coleg american care-i fascinat de filmul sovietic, învață de zor limba rusă (cu cartea) pentru a le putea privi în original și regretă că Mosfilmul și Ministerul rus al culturii nu fac prea multe ca să traducă pentru lumea mare filmele sovietice în limba rusă…

Prietenul cu pricina mai și lucrează pentru a-și câștiga o viață la unul dintre cinematografele din Fairfax, unul mai special pentru că se străduie să bage în programul curent măcar un film european sau străin.

Azi ne-am dus să privim ultimul film al lui Almodovar La piel que habito (The Skin I Live In) care a avut premiera americană zilele astea.

Citisem niște cronici din primăvara, pe când pelicula rula în cadrul Festivalului de la Cannes așa că aveam în minte niște jaloane ale filmului. Știam că Almodovar a adaptat cum i-a venit un roman horror al unui prozator francez. Mai știam că revine Antonio Banderas pe post de actor principal. Mai știam că filmul e bun.

Acum pot spune că e chiar excelent.

Întâi din cauza un minimalism al violenței explicite – pe toată durata filmului răsună doar 3-4 împușcături și are loc o scenă de semi-viol. Restul violenței, de care mustește filmul, e înscrisă invizibil în detalii neutre precum sala de operație, dialogurile dintre medic și pacientul său, pereții albi ai camerei în care Vera/Vicente își petrece zilele, în dexteritatea înfricoșătoare cu care medicul Dr. Robert Ledgard mutilează vieți și poartă războaie personale cu întreaga lume… Un horror sanitizat, lipsit de exhibiționismul obișnuit al cadavrelor și/sau părților de cadavre. Pe alocuri acest horror este chiar dulceag mai ales când se dizolvă în scene de dragoste și țâțe în prim plan.

Ar fi apoi de urmărit un fel de banalitate a răului care refuză să ia formele monstruoase obișnuite cu psihopați, tipi asociali și urcă pe corabia respectabilă a unei tragedii personale cu care ar empatiza fiecare – pierderea soției într-un accident rutier, și a fiicei într-o serie de catastrofe psihologice ce urmează acestui nefast accident rutier. În marea sa durere, Robert Ledgard (Antonio Banderas) consideră că lumea îi e datoare cu o fericire și deci ar avea justificarea morală să intervină la fel de aleatoriu în viața altor oameni…Ceea ce și face – transformă cu ajutorul chirurgiei un băiat într-o femeie ce reprezintă copia exactă a soției sale…

Ledgard are un motiv bun de a face rău.

Așa încât Marele Rău se acumulează în film din mici rîulețe și surse întîmplătoare – nu e vinovat Vicente că fiica doctorului Ledgard are probleme psihice și deci nu poate intra în relații normale cu semenii ei, nu-i nici Ledgard vinovat că soarta i-a răpit soția, apoi fiica…

Un film despre cât de accidental e uneori drumul dinspre bine spre rău…

Recenzii:

Roger Ebert

Michael O’Sullivan (the Wasshington Post)

și altele adunate pe Rottentomatoes.com

Picture Bride (rom. Nevasta de pe imagine, 1995). Un film despre o epocă rușinoasă a istoriei Americii când evreilor li se refuza accesul la Harvard, Columbia și Cornell, când oamenii de culoare călătoreau pe scaunele din spate ale autobuzului, iar imigranților coreeni și japonezi ce se trudeau pe câmpurile de trestie de zahăr din Hawaii și SUA continentală li se interzicea să-și ia soții de alte rase.

Filmul este despre ultimii, despre bărbații japonezi adică. Despre practica de a depăși restricția prin importul de femei din patrie. Din Japonia.

Treaba avea loc în felul următor: bărbații japonezi expediau imagini și portrete proprii acasă, unde agenți speciali – matchmakers (un fel de conocari)–  colindau cu pozele alea satele japoneze și le arătau fetelor. (Azi site-uri precum Russianbrides ori facebook și alte rețele sociale fac același lucru.)

În caz că vreuneia îi cădea tronc cineva, acești conocari aveau grijă să trimită fata în Hawaii. Unde era așteptată de bărbatul-imagine. Cu care se și căsătorea…

Picture Bride relatează povestea tipică a unei asemenea familii asamblate prin intermediul unei imagini: el muncitor la trestie, ea săracă și sărmană în Japonia, el în căutarea unei neveste, ea în căutarea unei portițe de fugă din Japonia, poza ”norocoasă”, șocul întâlnirii (el trimisese o poză ce-l arăta mult mai tânăr (trucul pe care-l știau oamenii de dinaintea Photoshop-ului), travaliul construcției unei relații adevărate, happy-end – ei totuși s-au plăcut, s-au iubit și au avut copii.

Cine știe, vorba poveștii, dacă n-o fi trăind și azi pe undeva…

Update:  Simt un fel de vină că n-am apreciat filmul mai mult – dincolo de partea artistică – meniu standard adică poveste de dragoste, sunt istorii vii, oceane de lacrimi și sudoare care nu puteau nicidecum să-și facă locul într-o peliculă de 1 oră 30 min…E și vina regizorului care a dorit să spună totul – să divulge cum ar veni o taină ascunsă – și a spus…Dar le-a amestecat prea mult și a ieșit cam spălăcit. Capcana filmelor angajate…

sursa imagine

Mediterraneo (1991). Dacă Apolo și-ar fi vorbit cu Thor. Ori măcar cu Ares, frate-său, stăpân peste războaie. Filmul ar putea fi închipuit lesne ca avatar al ”vorbirii” celor doi. Celor trei. Ori celor mulți și zei.

Un grup pestriț de ostași italieni poposește, în anii celui de-al doilea război mondial pe o mică insulă grecească, trimiși fiind să păzească insula și să o stăpânească preț de 4 luni. Insula se dovedește a fi mai mult decât un punct  pe hartă cu importanță strategică zero. Chiar mai mult decât o bază militară –  se găsește în ea viață, zâmbete de copii, priviri ispititoare de femei, Dumnezeu, apă cristalină și multă liniște. Locotenentul italian pictează pereții unei biserici ortodoxe, un soldat îndrăgostit de poezie se îndrăgostește de prostituata satului, pe care și-o ia de nevastă – vieți și vise ce se împlinesc pe durata războiului. Când luptele iau sfârșit italienii se întorc în țară…Ca să revină iar, când visele tinereții se vor fi spart în vreunul din multele ziduri ale realității. Ca, atunci când cercul vieții se închide, să ia o gură de azur din multul frumos pe care-l are Grecia…

E un film despre eternul paradis pierdut. Un film mitologic, desigur.

sursa imagine.

Mamma Gogo (2010). Rămân fanul lui Fridrik Thór Fridriksson încă de pe vremea ”Șoimilor” (Fálkar-Falcons 2002). După zicerea regizorului filmul ar aduna împreună sub un acoperiș cinematografic o comedie despre arta filmului și o tragedie ancorată în progresul iminent al bolii Alzheimer de care suferă mama regizorului fictiv. Filmul mai are gust și de satiră a crizei economice în care țara a căzut recent, dar partea comică, aproape inexistentă pentru mine (dacă nu zicea Fridriksson că a băgat-o acolo poate nici n-o vedeam!) e copleșită de bucata tragică, cea a dezintegrării graduale a unei mame. Apoi cea a dezagregării memoriei, a relațiilor pe care aceasta le hrănea și în consecință, a comunității familiale. Te întrebi vrei nu vrei dacă o familie e ținută împreună de forța sentimentelor ori de cea a memoriilor comune? Un film friguros.

Excelentă Kristbjörg Kjeld în rolul bunicii Gogo.

sursa imagine

Kung Fu Panda II (2011). Am privit filmul undeva deasupra Atlanticului, între Islanda și America de Nord, pe durata unui zbor dinspre Europa. Altele nu se prea găseau în meniul Lufthansa. Adică erau, dar mult mai proaste. Până la urma filmulețul ăsta nu e chiar o pierdere de vreme. Întâi că are umor și imaginație.

Apoi că are teme. Băgate subtil, dar oricum stau acolo. Ursulețul panda cu probleme de identitate personală, dubii legate de trecut, copilărie marcată de o experiență traumatică ce-i blochează procesul de construire a unui viitor, pace internă, gândire pozitivă – nu ai ales copilăria, dar îți poți alege viitorul – astea nu-s neapărat lucruri ce s-ar găsi exclusiv în lumea animalelor. Din contra. Ele trimit la blocuri psihologice concrete. Ori la ideologii de consum care-s constant livrate familiilor. Motivație. Inspirație. Mobilizare.

Spre final filmul își cam dă cu stângu-n dreptul: povestea succesului grozav al celui care a muncit enorm la personalitatea sa (ursulețul panda) învinge povestea celui care a muncit grozav dar soarta i-a fost potrivnică (Lordul Shen), căci, zice una din cele mai celebre fraze ale omenirii, Scris a fost…Munca perseverentă, ar zice morala filmului, poate învinge o altă muncă perseverentă, dar nimic nu bate soarta…

Altfel, pierdere de vreme.

Un film, pe care l-am văzut la o lecție de etnografie și metode de cercetare calitative: Bébé(s)/Babies (rom. Bebelușii, 2010), ce povestește un an din viața a 4 bebeluși – unul în Namibia, altul în Mongolia, al treilea în Japonia și al patrulea în SUA…Îl recomand cu multă căldură.

Atenție la: copii, lucrurile din jurul lor, interacțiunea lor cu adulții, lumea, obiectele, animalele, procesele de socializare și integrare în oceanul social…

Nu vă îngrijorați: în pofida faptului că copii cresc în condiții radical diferite – în termeni materiali, tehnologici, de atenție și comunicare, asistență medicală – la vârsta cuvenită fiecare dintre acești copii va face exact ceea ce face un copil la vârsta aia: vor alerga, vor zburda, vor alerga și vor gânguri.

p.s. Ar fi de comentat cel puțin 2 falii introduse subtil în film:

- una mare între ”natura” și ”societate”. Între creșterea asistată, copilul ca proiect (SUA și Japonia) și creșterea naturală (Mongolia și Japonia) – la Anette Laureau am citit, cred, cea mai convingătoare mărturie despre aceste filosofii diferite ale educației. Pe de o parte e copilul asistat de părinți, îndrumat, forțat chiar să învețe anumite lucruri, să evite altele, iar pe de altă parte, un alt model educațional, în care copiii cresc cam de capul lor. La 1-2 ani, diferențele sociale încă nu contează – biologicul e setat aproximativ în mod identic. Diferențele culturale apar pe urmă.

- una mai mică, între 2 feluri de natură: aia rea, brută și murdară, cu mult colb și muște – Africa, și cealaltă, curată, îngrijită și armonioasă, coborâtă parcă dintr-o eco-utopie – în Mongolia.

Recomand, pentru fondul muzical, un fragment audio – din noua mea obsesie muzicală: clavecinul și compozitorii francezi din secolele 17-18. Bucata e scrisă de Louis-Claude Daquin și face parte din ciclul Nouveau Livre de Noëls. O mare închinare de pălărie și lui Christopher Herrick, cel care a stors din clavecin melodia cu pricina.

Le Retour de Martin Guerre (1982). Cred că e destul de tulburător să prinzi ideea că zisa identitate personală ar fi de fapt un joc social, o ”zestre” păstrată la alții, că numele e și el o convenție pliată pe înțelegeri inter-personale, că înaintea invenției populației și a eforturilor de sistematizare ce i-au oferit acesteia un număr, chip dar și instrumente de identificare – hârtii și spațiu rezervat în registre (ironia identității e că se constituie întâi ca rezultat al identificării din partea unui centru/nod/rizom de putere, apoi ca proiect personal, rebeliune cu voie de la primărie, adică) oamenii erau mai liberi în jocul de alegere/manipulare a identităților ”personale” până în punctul în care puteau înghesui, pe durata unei existențe biologice, 3-4 vieți sociale diferite… Chiar, ce făceau oamenii înaintea buletinelor de identitate? Cum se re-cunoșteau? Care erau instanțele de recunoaștere ale identității personale? Cum se constituia jocul mobil de cuvinte, relații economice și politice, sentimente ce definea ”identitatea”?

…Vremurile de azi nu-s interesante. Avem pașapoarte, biografii oficiale, pașaportizați adică, cum zicea un prieten. Orice gură cască poate cere de la bancă istoria mea bancară, sau scoate de pe torrente un disc cu informația mea personală, fiscală și cine dracul știe ce mai are statul stocat acolo…

Filmul e mai mult lung decât plictisitor, dar mai puțin interesant decât captivant. Răbdarea merită.

Indigènes (eng. Days of glory, arabă: بلديون‎). Încă un film tipic.

A înflorit, de ceva vreme în cinematografia contemporană un gen al cinematografului tipic, parțial didactic, parțial cu pretenții de a opera generalizări istorice, sociale sau culturale, parțial cu intenția de a spune povești universale. Pe foarte scurt, rețeta unor asemenea filme e următoarea: eroi cu istorii ”personale” tipice nimeresc în situații tipice, procedează tipic, uneori asupra lor sunt exercitate mecanisme de represiune tipice (cum e cazul discriminării rasiale în armata franceză în acest film), și o cam sfârșesc tipic. Adică cu fabulă și cu morală. Un fel de cinematografie angajată ce nu-și declară deschis angajamentul ci și-l maschează în

Din ce am văzut pot menționa, ca exemple reușite ale acestui tip de cinematograf tipic: ”Das weisse Band” a lui Haneke (am găsit la el o istorie tipică cu ajutorul căruia încerca să nască fascismul dintr-un mixaj de trăsături tipice germane), ”Arșii de soare – 2” ai lui Nikita Mihalkov (ăsta e în genere un sistem prost asamblat de fabule și tipisme), ar mai fi și unele piese Goddard – ”Masculin et Feminin” îmi vine în minte, ”Nunta în Basarabia” (aici eroii tipici fac nuntă stereotipică) și o mulțime de altele…

Spre deosebire de unele filme ”obișnuite” (ghilimelele-s potrivite) ce sondează profunzimi sociale sau psihologice, concentrându-se asupra unei minți, situații, familii, stări și o urmăresc până la extreme (aș pomeni ”The Tenant” al lui Polanski drept exemplu), filmele tipice operează prin construirea unor situații șablon ce ar face vizibile anumite relații sociale (alea care trebuie demascate – rasismul francez aici, autoritarismul în familie la Haneke), la care eroii tipici răspund cu reacții tipice (furie tipică, nemulțumire tipică, frică tipică, rușine tipică)… Tipismul, pe cât e de credibil și impresionant, e pe atât de sărăcăcios ca conținut: pentru ca eroul tipic să acționeze tipic e nevoie să fie despletit și dezgolit de sentimente, gesturi și gânduri potrivnice, adică din alea ce nu intră în tipaj…

M-am îndrăgostit, cu o oarecare frică, de o scenă-cadru ce se întâmplă undeva pe la minutul 59. Ceaușescu mergea, cu vizită de lucru, la o fabrică de automobile. În limuzina deschisă, dictatorul și încă cineva ce-l însoțea, traversează un drum pustiu, cu gropi, străjuite, pe laturi, de șantierele în construcții ale unor blocuri, dar și de băltoace imense în care se reflectă, în înghesuială, blocurile gri și cerul sumbru. Și nu e țipenie pe drum în vremea aia mahmură. Iar tovarășii merg înainte. Spre fabrică, acolo unde, pregătit de activiști locali și centrali îi așteaptă decorul pe potrivă, adică mulțimile ce urlă în neștire cât îi țin bojocii: Ceaușescu și poporul! Ceaușescu – PCR!

Acest decor viu împlinește, poate, cea mai importantă funcție a scenografiei politice, mai importantă decât Partidul, Doctrina și Comitetul Central!

Ce-ar fi fost Ceaușescu fără decorul de mulțimi ce-i cântau osanale și-i adorau numele?

S-a văzut pe 25 decembrie 1989 – ar fi fost un moșneag ramolit și jalnic, ca unul din mulții ce se pot găsi la orice crâșmă sătească. Atât de goale-s vorbele despre Mari Adunări Naționale, Istorie și Lovituri de Stat atunci când decorul lipsește!

E revelatoriu să surprinzi goliciunea arhitecturii politice a dictaturii (șmecherul tunisian ce tocmai a fugit din țară ca urmare a unor tulburări publice, e un exemplu concludent – dictaturile au o construcție mai slabă, pilonii, chiar dacă verticali, pot să se rupă oricând).

O constantă a filmului: hârtiile cuvântărilor…Nixon le primește de la un consilier, exact înainte de a urca pe podium, Ceaușeștii le au deja în buzunar, și le folosesc cu orice ocazie: momentul cel mai hilar e faza când Lenuța citește de pe foaie despre cum ea are niște ani buni (vreo 40) de activitate revoluționară în cadrul Partidului Comunist român în spate, dar și norocul de a-l fi întâlnit pe actualul tovarăș de viață Nicolae Ceaușescu. Unicul, de Gaulle nu folosește foi ci improvizează, dar el vine de pe altă planetă.

M-am prins la ideea că, în definitiv, politicienii, adică inșii ăia de la care noi așteptăm o groază de lucruri și soluții ar fi de fapt, niște simpli cititori de bilețele, hârtiuțe, ciorne și foițe. Atât despre competența lor.

P.S. Vorbesc despre filmul ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” realizat de Andrei Ujică.