Nov 4 2021

Despre strada Teilor, fost Plovdiv, viitoarea Nicolae Dabija…

Vitalie Sprînceană

Primăria a inițiat, pe 29 octombrie, consultări publice privind redenumirea străzii Teilor, de la Botanica, în strada Nicolae Dabija. Întîmplător sau nu, anume pe strada Teilor se găsește și pretura sectorului Botanica, deci intenția primăriei e simbolică în mai multe feluri.
Eu am mari rezerve față de această intenție de redenumire.
Prima mare rezervă ține de însăși obiceiul de a redenumi străzi ce poartă deja nume de cîteva zeci de ani. Strada Teilor a fost cîteva decenii strada Plovdiv (un frumos și vechi oraș bulgar!) apoi cuiva i s-a părut că într-o țară cu o însemnată populație bulgară nu am avea destule motive să păstrăm numele celui de-al doilea oraș bulgăresc pentru o stradă și strada Plovdiv a ajuns strada Teilor.
Nu era neapărat cea mai rea alegere – Teilor sună bine în contextul dacopat de la Botanica.
Ziceam, ar fi fain să păstrăm unele nume de străzi zeci și zeci sau poate și mai mulți ani și să evităm obiceiul prost de a schimba, ori de cîte ori vine o administrație nouă la primărie, numele străzilor. Orașul trebuie învățat să țină minte, să ofere cadre ale memoriei.
(Vorbeam unei prietene care trăiește la Botanica despre această inițiativă a primăriei și ea îmi spunea, consternată: O să ajungem să nu ne putem înțelege între noi cu locurile din oraș. Părinții mei cunosc strada cu numele Plovdiv și se referă la ea doar în felul acesta, eu am crescut cu Teilor și iată, copiii mei vor hălădui pe strada Dabija. Cum să ne înțelegem că vorbim despre aceeași stradă?)
Sînd destule străzi noi, create de noile cartiere, ce pot lua nume de personalități marcante decedate recent. Sînt apoi, străzi care se repetă. Există în oraș străzi dublate de stradele. Se pot găsi și altfel de forme de memorializare – plăci, scuaruri etc…
Mai e apoi și cealaltă rezervă, legată de personalitatea lui Nicolae Dabija. Poet (bun), publicist, editorialist, jurnalist, politician, academician (cam forțat titlul), Nicolae Dabija a scris mult, contradictoriu și de multe ori extrem de problematic.
Alături de poeziile patetice despre clopotari, stau și poeziile la fel de patetice și emoționale despre Lenin, alături de articolele despre patriotism găsim și articole xenofobe și rasiste precum seria Rusoaicele (care sînt o rușine pentru ziaristica moldovenească)…
În calitatate de director al săptămînalului Literatura și Arta (care a funcționat zeci de ani ca agora literară, cultură și societate) Nicolae Dabija a transformat ziarul în tribuna unei singure poziții, în monologul unui singur grup literar și politic. În loc să devină un club de discuții despre literatură, Literatura și Arta a ajuns un ”băț” mediatic cu care un grup de literați, cocoțați pe prestigiul anterior al publicației, a lovit în alte grupuri literare…De asta cam toată literatura moldovenească/basarabeană de după 1990 a trecut pe lîngă LA.
Nicolae Dabija a cam ”reușit” peste tot: și la Partidul Comunist, și la Lenin, și la Unire, și la România Mare…Și asta ar trebui să ne dea de gîndit.
În aceste condiții, mi se pare rezonabil să se mai aștepte cu această redenumire. Să mai treacă niște vreme, să mai apară niște aprecieri critice.
(Știu că ”Tema pentru acasă” e un fel de bestseller în anumite medii, dar această literatură de ficțiune istorico-patriotică trebuie să mai treacă testul vremii. Mai ales că realismul patriotic seamănă extrem de mult cu realismul socialism și dacă din ultimul nu a prea rămas nimic, nu ar trebui să avem iluzii față de noua modă).
Poeziile lui Nicolae Dabija despre Lenin și cele despre Unire pot oferi, la limită, un pod de înțelegere între fracțiunea ”socialistă” și cea ”unionistă” din Consiliul Municipal ca chestiunea redenumirii străzii să adune voturile necesare.
Dar acest vot nu trebuie să înlocuiască discuția publică necesară despre patriotism, relația cu trecutul și memoria trecutului, despre extrem de numeroasele moduri și cazuri în care cărturarii moldoveni au colaborat cu diversele regimuri politice (în realitate) și despre extrem de puținele moduri și cazuri în care aceștia au rezistat ori s-au opus acestor regimuri (în autobiografiile compuse post-factum).

2 comments   |  tags: , | posted in chisinau

Oct 25 2021

Mansardele care ard…și problema locativă în municipiul Chișinău

Vitalie Sprînceană
Primarul general al capitalei, Ion Ceban a propus azi, ca ”fiecare familie din cele 20 care au avut de suferit în urma incendiului mansardelor din strada Pelivan va primi suma investită la procurarea apartamentului, în conformitate cu contractul.” Adică, locuitorii municipiului vor plăti, din buzunarul public, daunele cauzate de incendiu.
Lumea a dezbătut azi dacă e corect să achităm din bani publici pierderi private, dacă nu cumva oamenii care s-au mutat în construcții de lemn și rîzînă au și ei o vină ori dacă generozitatea primarului are și altă explicație decît campania de PR pentru a se constitui în principalul opozant al puterii și a arunca o provocare autorităților naționale…
Toate discuțiile – despre ”corectitudine”, despre ”vină” ori despre ”politică” sînt importante, dar ele trebuie integrate într-o altă discuție, mai generală și mai mare, pe care autoritățile o evită – discuțiile despre problema locativă în municipiul Chișinău.
După prăbușirea URSS – în cadrul căruia fiecare putea spera că va fi asigurat cu un fel de spațiu locativ în funcție de necesități și fără legătură cu starea lui materială – statul a lăsat problema locativă pe seama pieței ”libere”.
Cetățenii (cu excepția unor grupuri care au continuat să trăiască ”în socialism” și să se bucure de locuințe subsidiate – judecători, procurori etc) au fost forțați să își rezolve problema fundamentală a dreptului la locuință prin intermediul pieței, și fără participarea statului.
Piața a făcut ce a știut ea mai bine – a crescut prețurile (sub impactul unei cereri, întîi reale, apoi speculative) și a făcut locuințele inaccesibile pentru mii de orășeni.
În lipsa unor programe publice locative (cum are fiecare țară care se respectă) ce ar oferi locuințe subsidiate, locuințe sociale, ajutor pentru plata chiriei – orășenii trebuie să scoată din buzunarul propriu pentru fiecare metru pătrat de locuință pe care îl închiriază ori îl cumpără.
În unele familii, pentru plata chiriei se duc pînă la jumătate de cheltuielile disponibile (iar uneori și mai mult) și asta ar fi fost oriunde un strigăt de alarmă, nu și în Chișinău, unde soluția prețurilor exagerate la spațiu locativ a fost… creșterea și mai mare a prețurilor.
Pentru familiile ce nu-și pot permite să trimită un membru ”în diaspora” să trimită bani pentru apartament, piața a propus, mecanismul mansardelor (în ”colaborare” cu autoritățile locale dornice să facă un ban dintr-o schemă și să arate ”că lucrează”). Esența programului era că primăria garanta 100 % la credite imobiliare în cadrul unui program municipal. Programul se referea și la locuințe în blocuri noi, dar cea mai populară componentă a acestuia se referea la construcția de mansarde – deasupra etajului superior al unor blocuri locative au fost înălțate mansarde. Pentru că criteriul principal a fost prețul – cumpărătorii făceau parte din categorii ce nu puteau plăti prețul de piață – și pentru că controlul calității a fost inexistent, companiile de construcție implicate în programul mansardelor au redus din costul și calitatea materialelor de construcție și astfel s-a ajuns la utilizarea masivă a plasticului și lemnului…Pe lîngă asta companiile au sacrificat din izolarea termică, din lucrări inginerești și rețele.
Dar oamenii care trăiesc pe salariul mediu pe economie nu-și puteau permite altceva și erau bucuroși că au un colț al lor, fie și din lemn și rîzînă. Era cel mai ieftin, oricum.
La doar cîțiva ani de la inaugurarea mansardelor acestea au început să ardă. Pe Albișoara. La Botanica pe Independenței. La Buiucani pe strada Sucevița. Acum pe strada Pelivan.
Și vor mai arde probabil – nu e greu de presupus că într-o locuință volatilă, construită din materiale inflamabile – orice scînteie, scurt-circuit, muc de țigară nestins poate provoca un incendiu.
Asemenea situații ar trebui să fie prilej de reflecție. Și acțiune.
Municipalitatea trebuie să dezvolte o politică în domeniul locuințelor sociale și să ajute diversele grupuri care au dificultate în a-și procura o locuință proprie. Se poate învăța de la experiențele din Austria, din Franța (unde 16 % din locuințe sînt locuințe sociale), din Germania, din Suedia și zeci de alte țări. Locuințele sociale ar fi o soluție de durată – investind niște bani, nu mari, municipalitatea cîștigă pe termen lung.
Problema locativă nu poate și nu trebuie lăsată doar pe seama pieței. Pînă la o limită, locuința nu este un bun de lux ori un capriciu, de care te poți lipsi. E o necesitate fundamentală.

no comments   |  tags: | posted in chisinau, critica sociala

Jul 29 2021

Despre democrație, popor și constituție în chestiunea Stadionului Republican

Vitalie Sprînceană

La decizia CC de azi în privința Stadionului Republican nu sînt prea multe de adăugat.
Pe de o parte, Curtea doar a constatat că șmechereala aia din decembrie 2020, cu votul din Parlament în 3 minute, cu un proiect adunat în grabă pe o fițuică de 3 rînduri și cu mînjeală pe ochi că asta ar însemna ”reîntoarcerea stadionului în proprietatea statului” e neconstituțională. Era de așteptat. Curtea doar a constatat că simularea aia nu are valoare legală pentru că s-a făcut cu încălcări. 

Orice ar lălăi acum PSRM, o fițuică de 2 rînduri înjghebată în 5 min nu trece în nici un fel drept preocupare constantă pentru soarta stadionului. 

Pe de altă parte, Curtea nu a examinat modul în care bucata de teren a fost juruită ambasadei SUA.
Și asta e problemă. Și despre asta vorbim atunci cînd zicem că ”Stadionul este Republican”. 

Chiar dacă am lăsa la o parte aspectul politic al problemei (că partidul democrat a dat stadionul ca ambasada să tacă despre anularea alegerilor locale din Chișinău), tot rămîn multe probleme. 

Chestiunea s-a rezolvat tot fără discuții publice. Nici parlamentul, nici guvernul, nici ministerul Culturii nu au organizat vreun eveniment de consultare publică pe acel proiect de lege. Unica formă de consultare a fost publicarea proiectului de lege pe pagina inutilă particip.gov.md. Chiar și sugestiile și comentariile lăsate acolo (sau trimise pe adresa parlamentului, cum am făcut noi) nu au fost luate în calcul. Pentru că parlamentul se grăbea și avea alte interese. 

Și dacă CC invocă faptul că proiectul PSRM+Shor din decembrie 2020 nu e constituțional pentru că opoziția nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări și de a face comentarii, adică nu a avut posibilitatea să se expună, atunci același argument ar trebui folosit pentru a evidenția un subiect politic și mai important care a fost exclus din procesul decizional în privința Stadionului – cetățenii Republicii Moldova. 

Și dacă invocă dreptul încălcat al deputaților, CC ar trebui să constate și încălcarea dreptului cetățenilor de a participa la proces. 

Anularea unei decizii nelegitime – proiectul PSRM-Shor din decembrie 2020 – nu trebuie să servească drept justificare și legitimare a unei alte decizii nelegitime – legea din 2018. 

Ce urmează?

E greu de zis.
Pentru mine soluția ar fi revenirea la etapa zero, adică la momentul cînd decidem că avem un teren în centrul orașului și demarăm un proces larg, cu implicarea tuturor locuitorilor orașului, pentru a decide soarta acestuia. Adică, ne întoarcem la discuțiile de dinaintea deciziei cu ambasada și pornim un proces care poate avea ca finalitate logică un referendum local. În acest proces, fiecare parte să își prezinte argumente, să le discute, să le confrunte. Lasă ambasada, Shor, activiștii, artiștii, urbaniștii să convingă orașul că soluția lor e cea mai potrivită. Iar locuitorii și locuitoarele orașului să decidă la referendum dacă pe teritoriul stadionului va fi grădină urbană, parc, disneyland, blocuri sau ambasadă. 

Din punct de vedere politic e soluția cea mai democratică. 

Azi am participat la un mic protest. Pentru că nu puteam să tăcem. Poate vom mai face și altele. Altă miză, decît scoaterea chestiunii la o discuție generală și transformarea procesului în unul participativ, nu avem. 

Am auzit azi diverse opinii. 

Unii, specialiștii în geopolitică de lejancă, zic că am da moară la apa rușilor și jucăm nu știu ce carte anti-americană. Răspund: ne interesează respectarea regulilor și principiilor democratice în orice condiții. Și nu vrem să le sacrificăm nici de dragul ambasadei SUA sau altor potentați. Dacă sacrificăm democrația pentru a face pe placul americanilor sau altcuiva, n-o să avem în curînd democrație și o vom sacrifica pentru orice fleac. Iar democrația trebuie respectată mai ales în momentele principiale. 

Alți comentatori, numărători de bani, zic că e un chilipir bun pentru Moldova și că trebuie să luăm rubla (nu știu cîte trilioane de euro) și să zicem mulțumesc. Răspund: dacă vindem democrația pe bani mari, o să ajungem să o vindem și pe bani puțini. Pentru că ne declarăm intenția de a o vinde. Și eu cred că nu există bani pe lumea asta care să cumpere principiile democratice. Iar cei care fac argumentul ăsta nu duc gîndul pînă la capăt. 

Nu sînt nici pro-rus, nici anti-american (chiar dacă unii tare ar vrea să mă bage în tot felul de liste), nici nu vînd principiile la kilogram. 

Sînt un om pro-democrație și în această chestiune acesta este singurul meu interes.

1 comment   |  tags: , | posted in chisinau, politica, protest

Jun 21 2021

Veronica Micle și imaginarul ”burghez” al urbanismului de la Chișinău

Vitalie Sprînceană
Alături de discuția (legitimă!) despre aspectul sexist al noii sculpturi în scuarul Eminescu – o Veronica Micle ce îl așteaptă pe bărbatul-geniu supusă, de parcă ar cerși atenție – ar trebui să purtăm și o altă discuție – despre imaginarul din spatele unor inițiative ”urbaniste” precum această statuie.
Din unghiul ”imaginarului urbanist” monumentul Veronicăi Micle nu e o statuie a unei poete sau prozatoare (Micle a scris literatură!), și nici măcar a unei ”iubite” suferinde, ci o statuie a unei femei burgheze bine îmbrăcate din sex. XIX.
Anume femeia anonimă burgheză parfumată, cochetă, gătită, coafată și educată e în centrul acestui nou imaginar urbanistic în Chișinău. (Că în acest scuar femeia asta a luat chipul Veronicăi Micle e un lucru întîmplător.)
De asta toate ”renovările” unor spații publice seamănă între ele: pentru că repetă stilul cochet, imperial al unui Paris sau Vienă (inventate) la început de secol XX. În loc de tonete pe 2 roți sau frigidere mobile ce vînd înghețată ”Joc” de 1 leu 50 și pop-corn la pahar, spațiile publice din oraș (parcuri, scuaruri) sunt umplute acum cu gherete cochete ce vînd latte la 40 lei, înghețată Pistachio, cu lampade și umbrele împrăștiate prin copaci și muzică franzuțească dulceagă. Un amestec de Starbucks și Moulin Rouge.
Aceasta este, evident, gentrificare urbană. Care la ia, la Chișinău, forma re-construcției unui stil retro, fals imperialist, cu elemente în stil rococo (chiar dacă din gipsocarton și termopan). Pentru că nu a avut palate, și nici imperiu, Chișinăul, ca orice oraș provincial, încearcă să și le inventeze din mers, inventînd retro-utopii.
E o nostalgie după un trecut – maiestuos, imperial, colonial, burghez, cochet – pe care orașul din barăci de lemn, băltoace și glod, nu l-a avut niciodată…(Dacă vă interesează să vedeți cum arăta cu adevărat orașul în sec. XIX – murdar, înglodat, cu oameni săraci ce se înghesuiau în spații insalubre, în care majoritatea oamenilor erau săraci îmbrăcați în ațe și obele, iar burghezii orașului erau 5-7 oameni în total – citiți amintirile lui Urusov sau măcar vedeți pozele din cartea aia).
Moda asta de ”burghezism” și ”spații cochete” e forma soft pe care o ia procesul de gentrificare. În pofida aparenței dulcegi (cu femei cochete, umbrele, latte machiato și muzică de Edith Piaf) ea e extrem de brutală și excluzivă. Din parcuri dispar mici antreprenori care vînd o clătită pe o tonetă improvizată și pentru care această tonetă e unicul venit de existență (vezi istoria cu clătitele lui Ion Andronache ). La fel, moda pentru ”spații cochete” elimină din locurile publice și grupurile care nu corespund profilului de ”burghez/burgheză” – persoane fără adăpost, cerșetori, săraci etc.

4 comments | posted in chisinau

Apr 6 2021

Despre fotbal și orașul sexist…

Vitalie Sprînceană
Primăria, în colaborare cu Federația Moldovenească de Fotbal va amenaja terenuri de fotbal la niște licee în capitală.
Intenția e oarecum bună – stimularea modului sănătos de viață și practicarea sportului în școală e o măsură bună, pe fundalul dispariției terenurilor și stadioanelor din oraș în ultimii ani (îs zeci de terenuri și stadioane care au fost date ”sub construcție” de blocuri de locuit.)
Partea negîndită a intenției e o infrastructură sportivă ce ar fi … mai puțin sexistă.
Știu, nimeni nu le încurcă pe femei să practice fotbalul, dar nimeni nu încurcă autoritățile să întrebe fetele și femeile ce fel de spații sportive și-ar dori ele așa încît să nu fie nevoite…să joace fotbal doar pentru că altă infrastructură sportivă nu e.
Realitatea e cea mai mare parte a terenurilor de sport din cartiere au dotări de jocuri sportive ”bărbătești”– fotbal, baschet, volei și nu trebuie să ne mirăm deloc, în acest caz, că 95 % din spațiile de skateboard și cam tot atîta din terenurile de fotbal din Europa sînt ocupate permanent de băieți. Pentru construcția unor spații utilizate aproape exclusiv de băieți sînt cheltuite 75 % din alocațiile publice pentru spații de de recreere. Există diferențe semnificative în privința utilizării spațialității de către tineri și tinere: geografa franceză Edith Maruéjouls arăta că, în timpul pauzelor dintre lecții elevii și elevele folosesc în moduri diferite spațiile de recreere ale școlii: fetele tind să ocupe spații periferice și practică activități sedentare, ce nu ocupă mult spațiu iar băieții, din contra, tind să ocupe locațiile centrale și să practice activități – fotbal, de exemplu, sau hîrjoană – care nu doar că ocupă spațiile centrale ci tind să invadeze și spațiile periferice în care stau fetele.
Așa arată orașul sexist.

no comments   |  tags: | posted in chisinau, feminism, jurnal

Jan 29 2021

Construcția de lîngă Circ – un șir de ”mulțumiri” meritate

Vitalie Sprînceană

Pentru matahala de construcție de douăzeci și ceva de etaje care ar putea apărea lîngă Circ se cuvin mai multe mulțumiri unor oameni care le-au făcut posibile…

Întîi premierului tehnocrat și apolitic Ion Chicu care, la ultima ședință a guvernului, înainte de demisie, a aprobat modificarea componenței CNMI (fără discuții publice, fără consultări largi) și pur și simplu a făcut cadou companiilor de construcție un organ public docil care să voteze toate bazaconiile de oțel și sticlă din centrul orașului. Modificarea a fost tehnică, făcută aiurea (fostul Consiliu al Monumentelor are încă mandatul valid!), dar trebuia și s-a făcut. Mulțumiri multe corona-cuscrului, a lăsat o moștenire grozavă! 

Se cuvin mulțumiri enorme și guvernului PAS din iunie-noiembrie 2019 (ministra Onofrei și tot alaiul de ”deiateli”) care, putea să facă o revizie la Agenția de Inspectare și Restaurare a Monumentelor, să vadă cum se întîmplă că Agenția a devenit de la o vreme agenția de demolare și vînzare a monumentelor (Cafeneaua Guguță), că agenția a închis ochii la o serie de încălcări și demolări deși a fost somată și vizată direct (Gaudeamus), că semnătura șefului Agenției stă ilegal pe mai multe acte (proiectul de clădire cu 13 etaje…peste drum de clădirea votată azi!), să se facă concurs public pentru conducerea agenției, să se reorganizeze, să bombardeze procuratura cu sesizări etc…Nu au făcut nimic din toate astea…Știu, era puțin timp dar…se putea și în acest timp de umblat la legile pentru protecția monumentelor, la atribuțiile AIRM…Mă rog, avea lumea alte preocupări și..poate erau și alte motive. 

Aparte trebuie să aducem mulțumiri vechii componențe a CNMI care, deși încă are mandatul în exercițiu, a capitulat, s-a resemnat și…se mulțumește să posteze pe facebook în loc să încerce să facă ceva – să se judece cu ministerul, să atace în judecată desemnarea noii componențe…Din păcate, în loc să înmulțească numărul luptătorilor pentru patrimoniu aceștia…înmulțesc numărul comentatorilor de pe facebook. 

Frumos, cu atîta ”curaj” din partea arhitecților, felicitări dezvoltatorilor! 

Deja Ștefăniță, Povar, Grozavu și ceilalți figuranți care au ridicat azi mîna…despre ei nimic nu e de zis. Ei nu trebuiau să se afle acolo, ei nu trebuiau să fie ”apărătorii” patrimoniului. 

Ce-i de făcut? Trebuie închisă prăvălia numită AIRM…Eu nu vreau să îl plătim pe Ștefăniță din bani publici ca el să semneze documente prin care construiește peste cimitire, peste parcuri, peste monumente, peste oameni, O poate face din bani privați și din donații. 

”Felicitări” sincere mafiei imobiliare – au reușit, în plină guvernare tehnocrată, la nivel local și național, să obțină ceea ce nici măcar nu visau pe timpurile oligarhiei – mînă liberă la construcții peste tot în oraș și mai ales, în cea mai lacomă bucată a acestuia – centrul. 

Acest oraș a fost stricat.

Trebuie să ne mutăm în altul..

no comments   |  tags: , | posted in chisinau

Sep 29 2020

Comunicare la primărie

Vitalie Sprînceană

Feeric funcționează comunicarea la primăria municipiului Chișinău…
Mergi la discuții publice, la consultații pe obiecte de construcții, regulamente și proiecte, te pregătești, avansezi propuneri, trimiți scrisori și adresări – ești ignorat complet…
Scrii un comentariu pe facebook despre un lucru făcut fără cap (tăieri de copaci, calcularea cotelor străzii după ce e pus asfaltul, piste de biciclete) și te trezești că primarul, viceprimarul, șefa DGAURF, paznicii și șoferii de la primărie fac postări oficiale pe pagina primăriei în care comentează ”comentariile” unora, apoi intră pe facebook și iar se vaicără că ”cetățenii n-o înțeles”.
Hei, eu nu vreau să îmi răspundeți la postările pe facebook. Vrem să îmi răspundeți la interpelările, adresările, comentariile și scrisorile oficiale.
Asta e unica comunicare ce contează.

no comments   |  tags: | posted in chisinau