Mansardele care ard…și problema locativă în municipiul Chișinău

Vitalie Sprînceană
Primarul general al capitalei, Ion Ceban a propus azi, ca ”fiecare familie din cele 20 care au avut de suferit în urma incendiului mansardelor din strada Pelivan va primi suma investită la procurarea apartamentului, în conformitate cu contractul.” Adică, locuitorii municipiului vor plăti, din buzunarul public, daunele cauzate de incendiu.
Lumea a dezbătut azi dacă e corect să achităm din bani publici pierderi private, dacă nu cumva oamenii care s-au mutat în construcții de lemn și rîzînă au și ei o vină ori dacă generozitatea primarului are și altă explicație decît campania de PR pentru a se constitui în principalul opozant al puterii și a arunca o provocare autorităților naționale…
Toate discuțiile – despre ”corectitudine”, despre ”vină” ori despre ”politică” sînt importante, dar ele trebuie integrate într-o altă discuție, mai generală și mai mare, pe care autoritățile o evită – discuțiile despre problema locativă în municipiul Chișinău.
După prăbușirea URSS – în cadrul căruia fiecare putea spera că va fi asigurat cu un fel de spațiu locativ în funcție de necesități și fără legătură cu starea lui materială – statul a lăsat problema locativă pe seama pieței ”libere”.
Cetățenii (cu excepția unor grupuri care au continuat să trăiască ”în socialism” și să se bucure de locuințe subsidiate – judecători, procurori etc) au fost forțați să își rezolve problema fundamentală a dreptului la locuință prin intermediul pieței, și fără participarea statului.
Piața a făcut ce a știut ea mai bine – a crescut prețurile (sub impactul unei cereri, întîi reale, apoi speculative) și a făcut locuințele inaccesibile pentru mii de orășeni.
În lipsa unor programe publice locative (cum are fiecare țară care se respectă) ce ar oferi locuințe subsidiate, locuințe sociale, ajutor pentru plata chiriei – orășenii trebuie să scoată din buzunarul propriu pentru fiecare metru pătrat de locuință pe care îl închiriază ori îl cumpără.
În unele familii, pentru plata chiriei se duc pînă la jumătate de cheltuielile disponibile (iar uneori și mai mult) și asta ar fi fost oriunde un strigăt de alarmă, nu și în Chișinău, unde soluția prețurilor exagerate la spațiu locativ a fost… creșterea și mai mare a prețurilor.
Pentru familiile ce nu-și pot permite să trimită un membru ”în diaspora” să trimită bani pentru apartament, piața a propus, mecanismul mansardelor (în ”colaborare” cu autoritățile locale dornice să facă un ban dintr-o schemă și să arate ”că lucrează”). Esența programului era că primăria garanta 100 % la credite imobiliare în cadrul unui program municipal. Programul se referea și la locuințe în blocuri noi, dar cea mai populară componentă a acestuia se referea la construcția de mansarde – deasupra etajului superior al unor blocuri locative au fost înălțate mansarde. Pentru că criteriul principal a fost prețul – cumpărătorii făceau parte din categorii ce nu puteau plăti prețul de piață – și pentru că controlul calității a fost inexistent, companiile de construcție implicate în programul mansardelor au redus din costul și calitatea materialelor de construcție și astfel s-a ajuns la utilizarea masivă a plasticului și lemnului…Pe lîngă asta companiile au sacrificat din izolarea termică, din lucrări inginerești și rețele.
Dar oamenii care trăiesc pe salariul mediu pe economie nu-și puteau permite altceva și erau bucuroși că au un colț al lor, fie și din lemn și rîzînă. Era cel mai ieftin, oricum.
La doar cîțiva ani de la inaugurarea mansardelor acestea au început să ardă. Pe Albișoara. La Botanica pe Independenței. La Buiucani pe strada Sucevița. Acum pe strada Pelivan.
Și vor mai arde probabil – nu e greu de presupus că într-o locuință volatilă, construită din materiale inflamabile – orice scînteie, scurt-circuit, muc de țigară nestins poate provoca un incendiu.
Asemenea situații ar trebui să fie prilej de reflecție. Și acțiune.
Municipalitatea trebuie să dezvolte o politică în domeniul locuințelor sociale și să ajute diversele grupuri care au dificultate în a-și procura o locuință proprie. Se poate învăța de la experiențele din Austria, din Franța (unde 16 % din locuințe sînt locuințe sociale), din Germania, din Suedia și zeci de alte țări. Locuințele sociale ar fi o soluție de durată – investind niște bani, nu mari, municipalitatea cîștigă pe termen lung.
Problema locativă nu poate și nu trebuie lăsată doar pe seama pieței. Pînă la o limită, locuința nu este un bun de lux ori un capriciu, de care te poți lipsi. E o necesitate fundamentală.


Leave a Reply

CommentLuv badge