Aug 25 2018

despre părtiniri…în politică

Vitalie Sprînceană

Interesantă (și relevantă) polemică are loc acum în România, în legătură cu protestul din 10 august și acțiunile jandarmeriei.
În mod evident, cam toată lumea condamnă reacția excesivă a jandarmilor – care au aplicat gaze lacrimogene, tunuri cu apă (iar apoi au demarat și o campanie mediatică de auto-victimizare)…Lucruri care nu au cum să surprindă – poliția e brațul înarmat și represiv al guvernării și s-a comportat ca atare întotdeauna (dacă nu a bătut, atunci nu a intervenit cînd alții băteau, altfel poliția interceptează și intimidează în fiecare zi). Ca să-l citez pe Alexandru Racu: ”Comportamentul abuziv al jandarmului român nu este nou, nici nu pare să difere prea mult de la o guvernare la alta.”
Deci, pe scurt, reacția jandarmeriei nu s-a schimbat (din contra – ăia s-au învățat și ei acum să organizeze și administreze campanii de PR și să poarte războaie de imagine)…
S-a schimbat însă, și aici e miezul polemicii la care fac referință, atitudinea unei bune părți a societății românești față de proteste și față de protagoniștii acestora.
Dorin Tudoran, omul foarte incomod (căruia i-a fost spart blogul deja a treia oară), a remarcat printre primii (dintre sursele pe care eu le frecventez) că o parte din vocile cele mai stridente care condamnă acum violențele jandarmilor (și, care, repet, trebuie criticate pentru că au fost reale) au cerut, cu alte ocazii (mai ales în 2012, cînd se protesta la București față de măsurile de austeritate și salariile mici) aplicarea violenței de către poliție. Că oamenii care construiesc hagiografii ale participanților la protestul din 2018 scriau articole despre ”viermi”, pegră, huligani, pestă, derbedei și barbari (despre participanții la protestele din 2012). O selecție comparativă foarte bună, compilată de Alexandru Racu se găsește aici.
Un exemplu, Teodor Baconschi:

În 2018: 

“Riposta jandarmeriei – absolut disproporționată. Nu a atacat nimeni vreo instituție, nu s-au distrus bunuri publice sau private. Nu s-au produs agresiuni din partea protestatarilor. Ore în șir, oamenii au rămas perfect pașnici și civilizați. Am văzut în alte țări ce înseamnă o mulțime violentă: în toată această seară, la București, nu a fost cazul de așa ceva.”

În 2012:

 “Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic. Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii.”

Mihai Neamțu, Vladimir Tismăneanu au făcut declarații similare…
Evident, ar trebui invocat aici Caragiale, care a descris deja aceste tipuri de comportament giruietă (Tempora rămîne o povestire subapreciată ceea ce e nedrept)…
Istoria asta poate fi spusă în mai multe feluri. Intelectualii sînt ticăloși și ipocriți, ar fi una din ele. Și ar fi parțial adevărată. Sîntem cu toții parțiali: găsim scuze pentru acțiunile care țin de cauza ce o susținem și căutăm (și găsim!) nod în papură celor care nu sînt de acord cu noi, ar fi alta. Parțial adevărată și ea…
Cel mai adevărat mod de a spune povestea asta, însă, e de a spune că trebuie, pentru sănătatea discursului public, să scoatem în genere, din discursul public, toate referințele la brute, barbari, să renunțăm la practica de a dezumaniza inamicul (oricît de în dezacord am fi cu el), să respectăm, așa cum se cuvine, dreptul cetățenilor la protest.


Aug 17 2018

La deschiderea unui nou front imaginar: lupta cu realitatea

Vitalie Sprînceană

Începe campania electorală, încep căutările de agenți KGB, comploturi la scară galactică, conspirații de pe planeta Krypton (toate îndreptate, evident, contra guvernării moldovenești).
Aceasta, guvernarea, nu a găsit nimic mai bun decît să recurgă iar la politica fricii (cum a făcut-o și în 2016, la alegerile pentru cel care nu decide nimic președintele Republicii Moldova).
Azi toate ecranele și site-urile holdingului de la guvernare au distribuit nu știu ce investigație din care reieșea că nu știu ce fost ofițer de la frontieră a fost agent KGB (de unde au aflat? din dosarul omului care s-a aflat tot timpul ăsta la Poliția de Frontieră).
Pe mine poveștile cu agenti KGB nu mă conving. Cînd  luptătorii cu mîna Moscovei retransmit ani de zile posturi de tv rusești (pentru că-s profitabile), cînd tot felul de politicieni și afaceriști locali “patrioți” (stataliști, unioniști și alte soiuri) fac evaziune în paradisuri fiscale, fură bani din bănci (pe care le pun apoi pe umerii celor furați), privatizează pe nimic bunurile publice (aeroport, gări auto), schimbă sistemul electoral doar ca să se mențină la putere, omoară oameni la vînătoare în păduri după care nu pedepsesc pe nimeni, amenință jurnaliștii că vor fi spînzurați pe Arcul de Triumf, votează scheme de legalizare a capitalurilor furate, vîntură date personale pe toate ecranele țării (inclusiv cu scene din viața intimă)- dauna combinată a acestor acțiuni ”patriotice” și ”bine intenționate” este infinit mai mare decît orice schemă pe care ar putea-o imagina KGB/FSB si restul serviciilor secrete rusești sau de aiurea.
Ce poate face mai mult KGB-ul cînd deputații moldoveni înșiși se vînd și se cumpără pe bănuți și votează ca papagalii tot felul de legi de legalizare a evaziunii fiscale? Nimic.
Nu pot face toate conspirațiile mondiale adunate laolaltă (inclusiv cele învitate din morți precum Cavalerii Mesei Rotunde) atîta rău acestei țări și cetățenilor ei cît fac patrioții locali din politică, jurnalism, afaceri și societate civilă.


Aug 14 2018

Toți oamenii lui Zâgar…

Vitalie Sprînceană

E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere. 
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).

Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.

Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.

Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).

Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.

Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.

Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).

Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.

Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.