laicitatea cea de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

Laicitatea nu se referă în nici un fel la ateism – principiul laicității nu reglementează, nu se pronunță și nici nu decide în vreun fel chestiunea existenței/non-existenței unei entități supreme). În același sens, laicitatea nu se referă la separarea statului și bisericii decît în mod indirect.

Laicitatea e un mod de organizare a vieții în comun (evit utilizarea expresiei ”viață socială” ca opusă ”vieții individuale” din motivul că le văd pe ambele ca fiind forme de viață ”socială” și nu mi se pare justificat să folosesc ”socialul” în două sensuri concomitent dintre care unul mai larg – viața oamenilor în comunități, și altul mai îngust – partea colectivă a vieții unui individ ca opusă unei părți individuale), al cărui edificiu politic e susținut de două principii fundamentale.

În primul rînd, laicitatea ține de relegarea, în mod deliberat, a religiei, credințelor și atitudinilor religioase în sfera privată.
Justificarea acestei relegări e foarte simplă – din moment ce diferențele religioase nu pot fi soluționate prin apelul la judecată rațională (logică formală sau principii științifice de organizare a cunoașterii) sau la alte forme de mediere prin utilizarea unor instrumente ”rezonabile” precum rațiunea (Kant), recunoașterea deplină a celuilalt (Honneth) sau acțiunea comunicativă orientată spre înțelegere reciprocă /raționalitate intersubiectivă (Habermas), adică lucrurile ce ordonează viața noastră în comun – atunci acestea sunt trimise în sfera privată (acolo unde oamenii găsesc destule căi – iubirea amoroasă, experiența traiului și muncii în comun – pentru a le acomoda).

Nu găsim aici o negare a religiei, așa cum afirmă adversarii religioși ai laicității, ci din contra o recunoaștere deplină a religiei ca fiind o sferă autonomă, cu un dinamism și o esență proprie, ireductibilă sau derivabilă din alte sfere ale vieții. Imposibilitatea acomodării rezonabile a diferențelor religioase în viața publică altfel decît prin tratarea lor ca chestiuni ce țin de viața privată a individului oferă ultimului libertatea aproape totală de a-și organza viața privată în conformitate cu preceptele religiei lor.

În al doilea rînd, laicitatea proclamă că bunul comun, viața în comun, interesul general, lucrurile ce țin de însăși organizarea comunității (ceea ce romanii numeau Res Publica) – toate acestea sunt mai importante decît interesele private.

În sinteză, principiul laicității afirmă (1) o separare a vieții publice de viața privată, (2) un principiu conform căruia treburile publice sunt mai importante, mai virtuoase și mai valoroase decăt treburile private (fie că țin de bunăstare economică individuală fie că țin de promovarea propiei credințe și sporirea numărului de ”salvați”) și (3) o relegare a diferențelor religioase în sfera privată.

Restul consecințelor decurg de aici. Unele au legătură, fie și indirectă (separarea statului de biserică), altele nu sunt legate nicicum (laicitatea egală cu ateismul sau cu ”persecutarea religiei”).


Leave a Reply

CommentLuv badge