Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” Paris: Seuil, 2013. (Cartea a apărut în engleză la Harvard University Press cu titlul ”Capital in the 21st Century”)
(Notă preliminară: lucrarea lui Piketty e numărul 1 acum pe Amazon unde a devansat cărțile din seria A song of Ice and Fire a lui George R. Martin. Apar o mulțime de recenzii, unele pro, altele contra, autorul se află acum într-un tur de promovare a cărții în SUA și a făcut cîteva prezentări. Eu nu voi face referință la nicio recenzie, pînă una-alta. Voi posta un sumar al cărții în cîteva părți, pe capitole distincte, pe măsură ce le citesc. Sumarul va fi însoțit de scurte comentarii și note personale. După ultimul capitol voi scrie un fel de recenzie mai mare în care voi aborda anumite teme și concluzii majore. Acolo voi face referință și la alte lecturi/interpretări ale cărții.)
Sumar Introducere (pp. 15-58 a ediției franceze).
Problema centrală a cărții – inegalitatea/repartizarea bogăției. Din punct de vedere al istoriei gîndirii economice dezbaterea despre inegalitate se desfășoară între două răspunsuri extreme: Marx (dinamica acumulării capitalului privat conduce spre o concentrare a bogăției în cîteva mîini) și Kuznets (forțele creșterii economice, a concurenței și a progresului tehnic ar avea, pe termen lung, un efect echilibrant și de diminuare a inegalităților). Creșterea economică de tip modern și difuziunea cunoștințelor au permis evitarea apocalipsei marxiste dar nu au modificat esențial structurile profunde ale capitalului și inegalităților. Capitalismul produce în mod mecanic inegalități arbitrare ce pun în pericol valorile meritocratice ce stau la baza societăților noastre democratice. Chestiunea repartizării bogăției e prea importantă pentru a fi lăsată doar pe seama economiștilor – e o problemă despre care fiecare are o opinie proprie. Studiul inegalităților a fost mult timp dominat mai degrabă de speculații teoretice decît de analize în baza unor date empirice.
Puncte de reper în dezbaterea economică despre inegalitate:
Thomas Malthus (suprapopularea contribuie la stagnarea creșterii veniturilor agricole, deci spre penurie).
David Ricardo – dacă creșterea populației și a producției va continua, pămîntul va deveni mai rar în comparație cu alte bunuri ceea ce va conduce la creșterea prețului lui și la creșterea rentei agrare. (Piketty: progresul tehnic și cel industrial au făcut temerile lui Ricardo implauzibile – prețul pămîntului nu a crescut prea mult).
Karl Marx – problema majoră – mizeria proletariatului industrial. Salariile muncitorilor încep să crească abia după 1860 deși partea capitalului (profiturile industriale, renta funciară și imobiliară) în bogăția națională era în creștere de la începutul sec. XIX. Chestiunea socială, formulată de comuniști și socialiști la mijlocul sec. XIX, e următoarea: la ce bun acest progres tehnic spectaculos, urbanizarea și migrația masivă dinspre sat, dacă situația maselor muncitoare rămîne la fel de mizerabilă? În contrast cu Ricardo, Marx ia în calcul mai degrabă capitalul industrial (mașini, echipament). Principiul acumulării nelimitate – tendința capitalului de a se concentra în proporții infinite, fără limite naturale. Scenariul apocaliptic al lui Marx: fie rata de profit a capitalului va scădea (aceasta va ucide motorul acumulării și îi pune pe capitaliști să se lupte între ei), fie partea capitalului în avuția națională va crește constant (sărăcirea maselor le va uni pe acestea împotriva capitaliștilor). În ambele cazuri un echilibru politic sau socio-economic este imposibil. Marx nu a prevăzut posibilitatea unei creșteri continue a productivității și progresul tehnic durabil. Principiul acumulării nelimitate a lui Marx conține o intuiție fundamentală valabilă atît pentru analiza sec. XIX cît și pentru sec. XXI: în condițiile în care rata de creștere a populației și a productivității este scăzută, patrimoniul acumulat în trecut capătă o importanță considerabilă.
Simon Kuznets – odată cu Kuznets știința economică trece de la predicții apocaliptice la utopii fericite adică istorii cu happy end. Kuznets postulează că inegalitățile de venituri vor fi diminuate spontan și de la sine în fazele avansate ale dezvoltării capitaliste oricare ar fi politicile urmate de un stat. Beneficiind, în premieră, de serii statistice detaliate asupra distribuției veniturilor, Kuznets găsește că între 1913 și 1948 inegalitatea de venituri scade în SUA. Ulterior construiește teoria ”curbei lui Kuznets” conform căreia traiectoria inegalităților are o formă de clopot adică întîi creștere, apoi descreștere în procesul industrializării și dezvoltării economice. Într-o măsură foarte mare, teoria curbei lui Kuznets, care face generalizări pornind de la o situație foarte particulară, este produsul războiului rece – predicțiile ”obiective” ale teoriei sale urmau să țină în orbita ”lumii libere” țările sub-dezvoltate.
Chestiunea repartiției bogăției trebuie repusă în centrul analizei economice. Cu începere din anii 1970, inegalitățile au crescut mult în țările bogate, mai ales în SUA unde, concentrarea de venituri între 2000-2010 a atins nivelul record al anilor 1910-1920.
Nu avem nici un motiv să credem în caracterul de auto-reglare al creșterii economice. Două tipuri de surse utilizate în carte: a) veniturile și inegalitatea distribuției lor și b) bogăția și relația bogăției cu veniturile.
Teme/concluzii majore ale cărții:
– trebuie să abandonăm orice fel de determinism economic în privința inegalității – istoria distribuției bogăției a fost întotdeauna și e și acum o istorie profund politică și imprevizibilă ce nu ar trebui să se reducă la mecanisme pur economice. Diminuarea inegalității pe care o putem vedea în țările dezvoltate între 1901-1910 și 195—1860 e înainte de toate produsul războaielor și ale politicilor publice puse în aplicare după aceste șocuri majore. Creșterea ulterioară a inegalității se datorează demontării politicilor publice intervenționiste, mai ales în zona fiscală și financiară. Istoria inegalităților depinde de reprezentările pe care și le fac despre aceste inegalități actorii economici, politici, sociali, de concepțiile lor în privința a ce e just și ce nu e, de raportul de forță între acești actori, de alegerile colective făcute de ei, pe scurt, istoria inegalităților e ceea fac din ea actorii relevanți.
– dinamica repartizării bogăției pune antrenează în joc puternice mecanisme ce forțează în mod alternativ convergență sau divergență. Nu există nici un proces natural ce ar opri forțele destabilizatoare și inegalitare.
O inegalitate fundamentală: r > g. (r – rata de profit a capitalului, g – creșterea economică). Deși teoretic r poate fi egal cu g, în practică r e întotdeauna mai mare. Asta înseamnă că bogăția moștenită din trecut se capitalizează mult mai rapid decît ritmul de creștete al producției și veniturilor.
Economiștii sunt prea des preocupați de mici probleme matematice și-și dau astfel un aer de științicitate evitînd însă să răspundă la întrebările mai complicate puse de lumea din jur.
Comentariu: Piketty descrie modurile variate în care inegalitatea e integrată în diverse teorii economice ca o variabilă ”obiectivă” ce însoțește cu necesitate progresul economic. La Marx și Ricardo această variabilă crește constant pe măsură ce economia crește și ea, la Kuznets inegalitatea întîi crește spectaculos apoi descrește la fel de spectaculos. În ambele tipuri de scenarii, însă, inegalitatea are cumva un statut natural – ea apare ca fiind un rezultat necesar al proceselor economice. Această falsă naturalitate, pe lîngă că justifică dinamica inegalităților existente, mai are și scopul de a scoate problematica inegalității din cîmpul eticii sau moralei, fie ea religioasă sau laică. O critică moralistă a inegalității este însă insuficientă. Ar trebui scoase la iveală mecanismele mai generale prin care nu doar inegalitatea ci chiar economia însăși a fost scoasă din cîmpul etic, adică o antropologie a economicului în societatea occidentală (parțial făcută de Louis Dumont în Homo Aequalis, vol. I). Bernard Mandeville și Adam Smith sunt figurile cheie din lungul șir de teorii și practici prin care sfera economică ajunge să fie înțeleasă ca o regiune specifică a activității umane în cadrul căreia instinctele egoiste ale omului nu doar că sunt tolerate ci chiar încurajate. Viciile private devin virtuți publice (Mandeville) și mîna invizibilă (Smith) care are grijă ca din interacțiunea dintre egoismele particulare să iasă o distribuție ”justă”a binelui comun.
Economicul este construit astfel încît să excludă orice referință la dimensiunea morală (și mai recent, în neoliberalism, la dimensiunea politică). Reintroducerea dimensiunii politice, propusă de Piketty, trebuie complementată și de reintroducerea dimensiunii etice.