Fasciștii sunt (întotdeauna) ceilalți

Vitalie Sprînceană

O fantomă bântuie prin spațiul public moldovenesc: cea a fascismului. Etichetele ”fascism”, ”fasciști” au devenit monedă curentă în polemicile politice și se aud din toate taberele. Ba fostul președinte comunist Voronin numește guvernarea actuală ”fascistă” la un marș în Piața Marii Adunări Naționale (1). Ba politicieni, ziariști ori simpatizanți ai actualei guvernări găsesc similarități între marșul spre Chișinău a comuniștilor din 2013 și cel al lui Mussolini spre Roma din 1922 (2).

Ultimul scandal ”fascist” mai cu răsunet, comentat intens atât în mass media cât și de politicieni s-a produs într-un local glamuros din Chișinău în seara de Haloween: cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser s-a deghizat în Hitler pentru petrecere și a oferit generos saluturi naziste.

Incidentul a trezit și interesul poliției moldovenești care a declanșat o anchetă pe acest caz (3).

Deputatul comunist Ina Șupac de la ONG-ul ”Moldova without Nazism” a fost prima care a răscolit pozele de pe pagina de facebook a clubului Cocos Prive, a găsit crima ”fascistă”, a bătut alarma și chiar a promis că scrie ambasadorului Germaniei în Moldova.

Luat la întrebări Schiesser a spus că gestul său e unul total apolitic și că ar fi ales costumul lui Hitler pentru că a dorit să fie original.

Cum era de așteptat, presa afiliată Partidului Comuniștilor a profitat din plin de scandalul ”Schiesser”, și de ce n-ar fi făcut-o dată fiind seceta de idei din  acea parte de spațiu politic? Într-un mod la fel de previzibil, acest caz a fost integrat într-o foarte lungă serie de bătălii politice mai vechi: cu autorii de manuale istorice, cu Ghimpu, cu naționaliștii, cu România. Așa încât să corespundă liniei discursive generale a partidului: Moldova e plină de fasciști și mai ales, oponenții comuniștilor (democrați, anti-comuniști, liberali, seculari, naționaliști) sunt cei mai fasciști dintre toți.

Nu mă apuc să comentez războaiele comuniștilor cu autorii manualelor de istorie. Se ştie că manualele de istorie sunt în general controversate, iar cele scrise la Chișinău sunt de cel puțin de trei ori mai controversate. La fel, nu trebuie comentate luptele partidului comuniștilor cu Ghimpu, România sau naționaliștii. Chestiuni de partid. Ca la toată lumea.

Însă discursul (pe alocuri obsesiv) despre un presupus pericol iminent al instaurării fascismului în societatea moldovenească n-ar trebui trecut cu vederea. Acest discurs este unul dintre cei mai importanți cai de bătaie a partidului comuniștilor și a stângii politice moldovenești în general. (Ceea ce semnalizează o totală lipsă de imaginație politică printre comuniști, socialiști și social-democrați, de vreme ce aplică într-un context nepotrivit o retorică a anilor 30! Despre stânga moldovenească însă vom vorbi cu altă ocazie.)

Discursul despre fascism merită analizat măcar și din motivul că invocarea și utilizarea lui contribuie la o radicalizare continuă a dezbaterii publice: sunt prea multe asociațiile emoționale negative pe care le stârnește simpla invocarea a acestuia ca să mai fie loc și de o dezbatere calmă. În parte, uzul iresponsabil al etichetelor ideologice conferă scenei politice de la Chişinău o aparenţă de ceartă între isterici: unii invocă Gulagul, alţii pe Hitler, unii aduc aminte de de groaza KGB-ului, alţii de cea a SS-ului și aşa se ajunge la bătaie de pumni.

Dar mai este un motiv pentru care ar trebui să interogăm uzul ilegitim al unor etichete precum fascismul: cel al respectului. Respectul pentru victimele unor mari nedreptăți. Doar ele, victimele, știu adevăratul conținut al unor termeni precum fascism, comunism, lagăr. De aia cred că Igor Dodon n-are dreptul moral să folosească ”pogrom” pentru manifestul său de partid (4). Din aceeași cauză mă gândesc că episcopul Marchel folosește într-un mod cu totul deplasat expresia „persecuții contra creștinilor” pentru a se apăra de criticile ce i se aduc pentru retorica de partid pe care o bagă în Biserică.

Pentru ca discuția să acopere întreaga complexitate a fenomenului avansez o distincție convențională: cea între pericolul fascist în calitate de discurs politic și pericolul fascist ca manifestare socială în Moldova. Această distincție, desigur, nu e absolută. Ea reprezintă doar un instrument analitic comod.

 continuare pe Platzforma.md


One Response to “Fasciștii sunt (întotdeauna) ceilalți”

  • cristian sirb Says:

    Termenul asta, fascist, nu mai are nici un continut, atit de abuziv a fost folosit. De retorica marxist-leninista. In Romania, idem, guvernul Ponta il utilizeaza inclusiv la adresa ecologistilor anti-Gold. Ceea ce este mai mult decat hilar. Un eco-fascism!

Leave a Reply

CommentLuv badge

WP-SpamFree by Pole Position Marketing