blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: September 2012

sinergetici religioase si politice

sursa: ziarul Toaca, Nr. 5, mai 2012.

Așa e corect: lucrurile și oamenii se leagă. Un fâlfâit în Scandinavia ale aripilor unui fluture, zice o zicală în modă, poate cauza furtună în Brazilia.

Banii dați pentru înghețată copiilor turiștilor moldoveni în Turcia ajung, prin intermediul impozitelor, taxelor și accizelor, în conturile Guvernului turc ce-i poate utiliza pentru scopuri diferite, inclusiv pentru persecutarea comunităților creștine.

Moneda are și altă parte: banii cheltuiți de către prelați pentru BMW-uri și Mercedes-uri se duc în haznaua statului german care-i folosește pentru promovarea drepturilor minorităților, inclusiv cele sexuale. Lucruri ce nu plac neapărat unor pretinși creștini.

Tintin si anti-comunismul

Un detaliu de care-și amintesc probabil doar tintinologii/tintinofilii – primul epizod al celebrei serii de benzi desenate îi trimitea pe jurnalistul Tintin și fox-terierul său Milou în Uniunea Sovietică unde aceștia urmau să descopere ”adevărata față a regimului”. Albumul Tintin au pays de Soviets a apărut ca supliment al ziarului catolic Le Vingtième Siècle în perioada ianuarie 1929-mai 1930.

Abatele Wallez, directorul publicației  veni cu ideea de a furniza publicului belgian informații despre țara muncitorilor și proletarilor prin intermediul unui personaj inventat. Hergé (Georges Prosper Remi) a fost cel însărcinat cu realizarea grafică.

Contextul ideologic al invenției lui Tintin era unul destul de complicat: Occidentul se arăta profund divizat în chestiunea sovietică. Nume grele precum Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis  fuseseră în vizită în URSS și lăsaseră mărturii favorabile. Mișcările de stânga din Europa (social-democrații, comuniștii) priveau cu multă speranță experimentul sovietic pe care-l vedeau ca viitor model de emancipare și justiție socială ce ar putea fi implementat în țările lor.

Pe de altă parte dreapta, conservatoare și clericală, percepea regimul sovietic drept o amenințare pentru ordinea și ierarhia socială iar realizările acestuia drept manipulări și minciuni servite cu multă dibăcie publicului din vest.

Din această încleștare ideologică s-a născut Tintin. Restul e istorie cunoscută.

Câteva fragmente exemplare:

Albumul integral poate fi găsit aici.

toata lumea are dor

În mod curios, intelectuali și poeți venind din tradiții naționale diferite au pretins că culturile lor ar avea cuvinte speciale pentru dorul de țară (homesickness) ce ar fi intraductibile. În timp ce termenul german heimweh, cel francez maladie du pays și cel spaniol mal de corazon au devenit parte a nostalgicului esperanto, alte națiuni au insistat asupra unicității lor culturale. Cehii au cuvântul litost, care înseamnă deopotrivă simpatie, mâhnire, remușcări și dor. Milan Kundera sugerează că litost desemnează un sentiment ”atât de infinit precum cel al unui acordeon deschis” unde ”prima silabă, dacă e pronunțată prelungit și apăsat sună ca urletul unui câine abandonat”. Silabele șușotite ale rusescului toska, populare mai ales în literatura exilului, descrie o intimitate claustrofobică a unui spațiu ticsit în care se tânjește pentru infinit. Toska evocă literal o sufocare, o senzație aproape astmatică de deprivare ce poate fi găsit de asemenea în sunetele sclipitoare ale cuvântului polonez tesknota. Chiar dacă în mod obișnuit este contrapusă rusescului toska (chiar dacă împărtășesc rădăcini lingvistice comune), tesknota cheamă același sentiment de închidere și jind copleșitor colorat însă cu o nuanță de indispoziție necunoscută rușilor care-s prea mult îndrăgostiți de gigantic și absolut. Eva Hoffman descrie teksnota ca o fantomă a gravidității,  o țâșnire a absenței, a ”tot ceea ce a fost pierdut”. Portugezii și brazilienii îl au pe saudade – tristețea tandră, răcoroasă și erotică, nu atât de melodramatică precum echivalentele sale slavice, nu mai puțin profundă sau obsesivă însă. Românii pretind că cuvântul dor, sonor și ascuțit precum un jungher, este necunsocut altor popoare și vorbește despre o durere specific românească.

Chiar dacă fiecare cuvânt păstrează ritmurile deosebite ale limbii din care face parte, nu putem să trecem cu vederea faptul că, de fapt, aceste cuvinte intraductibile sunt de fapt sinonime, și toate împărtășesc dorința de intraductibilitate, dorul pentru unicitate. E adevărat că detaliile și nuanțele diferp, dar gramatică nostalgiei romantice pretutindeni pe glob este fascinant de similară. ”Îmi e dor, deci exist” devine motto-ul romantic.

(din Svetlana Boym, The Future of Noslagia)

Page 2 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén