toata lumea are dor

În mod curios, intelectuali și poeți venind din tradiții naționale diferite au pretins că culturile lor ar avea cuvinte speciale pentru dorul de țară (homesickness) ce ar fi intraductibile. În timp ce termenul german heimweh, cel francez maladie du pays și cel spaniol mal de corazon au devenit parte a nostalgicului esperanto, alte națiuni au insistat asupra unicității lor culturale. Cehii au cuvântul litost, care înseamnă deopotrivă simpatie, mâhnire, remușcări și dor. Milan Kundera sugerează că litost desemnează un sentiment ”atât de infinit precum cel al unui acordeon deschis” unde ”prima silabă, dacă e pronunțată prelungit și apăsat sună ca urletul unui câine abandonat”. Silabele șușotite ale rusescului toska, populare mai ales în literatura exilului, descrie o intimitate claustrofobică a unui spațiu ticsit în care se tânjește pentru infinit. Toska evocă literal o sufocare, o senzație aproape astmatică de deprivare ce poate fi găsit de asemenea în sunetele sclipitoare ale cuvântului polonez tesknota. Chiar dacă în mod obișnuit este contrapusă rusescului toska (chiar dacă împărtășesc rădăcini lingvistice comune), tesknota cheamă același sentiment de închidere și jind copleșitor colorat însă cu o nuanță de indispoziție necunoscută rușilor care-s prea mult îndrăgostiți de gigantic și absolut. Eva Hoffman descrie teksnota ca o fantomă a gravidității,  o țâșnire a absenței, a ”tot ceea ce a fost pierdut”. Portugezii și brazilienii îl au pe saudade – tristețea tandră, răcoroasă și erotică, nu atât de melodramatică precum echivalentele sale slavice, nu mai puțin profundă sau obsesivă însă. Românii pretind că cuvântul dor, sonor și ascuțit precum un jungher, este necunsocut altor popoare și vorbește despre o durere specific românească.

Chiar dacă fiecare cuvânt păstrează ritmurile deosebite ale limbii din care face parte, nu putem să trecem cu vederea faptul că, de fapt, aceste cuvinte intraductibile sunt de fapt sinonime, și toate împărtășesc dorința de intraductibilitate, dorul pentru unicitate. E adevărat că detaliile și nuanțele diferp, dar gramatică nostalgiei romantice pretutindeni pe glob este fascinant de similară. ”Îmi e dor, deci exist” devine motto-ul romantic.

(din Svetlana Boym, The Future of Noslagia)