Mar 28 2012

calatorii ateiste

Vitalie Sprînceană

În zbor – drumul New York-Tokio durează 14 ore – citesc Christofer Hitchens. God is not great. O compilație standard a ateismului militant. Cosmologia religioasă nu e în regulă, morala inspirată din religie are un caracter dubios, principiile morale nu necesită o autoritate supranaturală (din contra, prezența acesteia le deteriorează)…

Aripile avionului tremură ușor, însuși aparatul se zguduie când trece prin turbulențe. Mai mult decât Dumnezeu mă gândesc că ar fi bine ca inginerii de la Delta Airlines să fi inspectat cu respect fiecare piuliță a fuzelajului și aripilor…


Mar 24 2012

Despre drepturile celor fara drepturi

Vitalie Sprînceană

Cel mai recent film al lui Aki Kaurismäki, Le Havre (2011), relatează istoria unui grup de emigranţi ilegali de provenienţă africană care doresc cu tot dinadinsul să ajungă în Marea Britanie, dar sunt reţinuţi de poliţia franceză de frontieră şi reîntorşi acasă. Un singur băiat de vreo 10-12 ani, Idrissa, reuşeşte să scape de arest şi se ascunde în oraş. Poliţia vrea să-i dea de urmă şi-l caută cu înfrigurare, dar băiatul beneficiază de ajutorul neaşteptat al unui lustruitor de pantofi, Marcel Marx (ins cu foste ambiţii de literat), de sprijinul cercului de prieteni ai lui Marcel, dar şi al poliţistului care are obligaţia să-l prindă. La final, cu complicitatea poliţistului, băiatul e trimis (ilegal din nou!) la Londra, unde lucrează mamă-sa (la fel de ilegal!).
În film întreg oraşul ţine, într-o nebunie a facerii de bine, cu băiatul: e complice la tăinuirea şi întreţinerea acestuia, apoi e săritor la nevoie pentru a aduna cele câteva mii de euro ce urmează a fi plătite contrabandiştilor locali, cei care îl vor duce pe Idrissa în Marea Britanie.
În fapt, oraşul se opune prin priviri ascunse, gesturi cu dublă semnificaţie, disidenţă legală şi acţiuni underground politicilor autorităţilor centrale. Ca şi cum oraşul s-ar afla sub ocupaţie străină! (N-am putut să evit asocierea între atmosfera închisă a filmului despre emigranţii africani şi cea a filmelor despre ocupaţia nazistă a Franţei, despre Rezistenţă şi despre curajul inşilor care au mers, făţiş ori pe ascuns, împotriva unor regulamente ce contraziceau bunul-simţ şi demnitatea umană.)
Finalul oarecum fericit al poveştii – Idrissa îşi împlineşte visul, chit că asta presupune încălcarea legii de cel puţin două ori – sugerează o idee subversivă, cea potrivit căreia legile şi reglementările juridice cu privire la statutul emigranţilor nu doar că sunt învechite şi total inadaptate la realităţile lumii contemporane, ci şi imorale.
Istoria copilului african Idrissa explorează într-un mod dramatic figura emigrantului, acest paria al lumii noastre, „unica figură imaginabilă a timpului nostru şi singura categorie în care putem întrezări limitele comunităţii noastre politice”, după spusele lui Giorgio Agamben.
Nicăieri nu se văd mai clar tensiunile înscrise în conceptul vag al „drepturilor omului”, moştenirea lui îndoielnică (dependenţa de un stat ce ar garanta drepturile), dar şi fundamentul său firav – „sfânta trinitate” stat-naţiune-teritoriu – decât în existenţa cotidiană, dincolo de marginile legii, a zecilor de milioane de emigranţi în mişcare.
Vedem zilnic aceşti sărmani la TV sau citim despre ei în presă, ori, dacă avem norocul să trăim într-o ţară dezvoltată, interacţionăm cu ei direct la bufet – mexicani şi salvadorieni prepară mâncarea la universitatea mea, inclusiv mâncare italiană şi franţuzească, tot ei fac curăţenie, iar majoritatea medicilor de la policlinică provin din India. Ei se înghesuie în bărci supraîncărcate pentru a ajunge din Cuba în SUA, din Africa în Italia şi Spania, ei traversează deşertul pentru a obţine joburi pe teritoriu american, tot ei depăşesc bariera rasismului pentru a munci la construcţii în Rusia sau Franţa.
La modul general, figura emigrantului acţionează şi ca o scenă pe care este disimulată constant artificialitatea ce locuieşte în chiar intimitatea presupuselor „esenţe” ale drepturilor omului, adică abisul ce desparte proclamata lor universalitate inalienabilă şi dependenţa lor de comunitatea politică a statului-naţiune.
Or, după cum arată practica legală şi politică contemporană, simplul fapt de a fi om nu garantează nicidecum dreptul de a beneficia de „drepturile omului”!
Un exemplu la îndemână: multe ţări, inclusiv din cele democratice, au făcut ilegal actul de a „încuraja sau ajuta” un emigrant ilegal (jurisprudenţa SUA reglementează aceste tipuri de comportament prin intermediul mecanismelor stipulate în the Federal Immigration and Nationality Act Section 8 USC 1324(a)(1)(A)(iv)(b)(iii)).
„Ajutorul” sau „încurajarea” nu au conţinuturi neapărat precise şi pot însemna oferirea de adăpost, hrană, refugiu şi asistenţă pentru cei căutaţi de poliţia de frontieră, dar şi servicii de transport sau legale. Adică aproximativ toate interacţiunile posibile între două fiinţe umane – una în situaţia disperată de a avea nevoie de ajutor şi cealaltă în postura de a-i putea oferi acest ajutor. Cum ar veni, legea penalizează şi trece în registrul crimelor  emoţiile fundamentale ce construiesc registrul umanităţii  – mila, compasiunea, empatia.
Contradicţiile abia aici încep, pentru că principiul legal care cere ca emigranţii ilegali să nu fie ajutaţi, ci, din contra, să fie denunţaţi autorităţilor, urmând ca acestea să-i interneze în lagăre pentru refugiaţi (o revenire „legitimă” a lagărelor de concentrare pe teritoriul european) ori să-i deporteze în ţările lor de origine, reprezintă mai mult decât o serie de proceduri imorale.
Ar fi vorba de o schizofrenie cultivată cu bună ştiinţă de discursurile politice ale vremii: pe de o parte, afirmarea agresivă a unor presupuse drepturi universale, zidite în însăşi calitatea noastră de a fi oameni, dobândite automat în momentul naşterii (ghilimelele pot fi adăugate aici oriunde!) şi de dragul cărora ar merita chiar uneori să ducem războaie, iar pe de altă parte – negarea zilnică şi constantă a acestor drepturi pentru unele grupuri sociale concrete, în ochii lumii întregi, adică într-un regim al vizibilităţii clare.
Emigranţii sunt reduşi la ceea ce Agamben numea la nuda vita, adică fiinţe umane a căror existenţă biologică nu presupune şi careva drepturi „umane”. E vorba de un act de excluziune temporar-permanent (nu-i aşa că nu există nimic mai veşnic decât lucrurile temporare?) a unor oameni din regnul uman, de retragerea abuzivă a statutului de fiinţă umană în virtutea unor considerente politice.
Se ştie unde duce drumul dezumanizării. Auschwitzul a fost posibil doar după ce inşi ca Eichmann au trecut şcoala de „negândire” conform căreia evreul nu mai era personalitate, nici persoană, şi nici măcar om.
Rebeliunea orăşenilor din filmul lui Kaurismäki mai are o semnificaţie – cea a unei vagi înţelegeri (care trebuie ridicată la rang de avertisment) că acest mecanism de deconstrucţie şi reconfigurare părtinitoare a „drepturilor universale ale omului” (înscrise în Declaraţia ONU, dar şi în alte documente fundamentale ce ne gâdilă amorul propriu) poate reprezenta un pericol şi pentru comunităţile domestice.
Odată consolidat prin elaborarea unor dispozitive legale, dar şi prin legitimitatea votului în nebunie pe care europenii îl dau unor partide populiste (există un paradox aici – politicile populiste sunt îmbrăţişate în temei de alegători cu predilecţie pentru valori „tradiţionale” – familie, religie, cultură, adică valori cu ferestre spre transcendenţă şi absolut, dar care, când e vorba de grupuri sociale ce nu le sunt pe plac, fac uz de cele mai sofisticate tehnici postmoderne pentru a justifica excluziunile bazate pe chef şi frică), mecanismul ar putea merge în orice direcţie. Francezii au inventat actul de retragere a cetăţeniei pentru elemente nesigure încă pe durata Primului Război Mondial şi l-au aplicat pe larg cetăţenilor de origine germană. Naziştii l-au utilizat din plin pentru a-i dezumaniza pe evrei. Mai târziu autorităţile sovietice foloseau tertipul retragerii cetăţeniei pentru unii disidenţi incomozi, aşa încât aceştia puteau deveni peste noapte apatrizi ori emigranţi ilegali fără drept de şedere pe teritoriul ţării în care s-au născut. Mult mai aproape de azi, adică anul trecut, serviciile secrete americane au asasinat în Yemen, fără un proces de judecată, pe cetăţeanul american Anwar al-Awlaki, pentru bănuite legături cu al-Qaida. Partea problematică a asasinatului ţine de lipsa totală a transparenţei – un cetăţean este suspectat (tainic), apoi ucis (tainic). Or, judecata, pe lângă aspectul reparării prejudiciului, mai are şi această funcţie de a institui transparenţă asupra modului în care cetăţenii tratează între ei sau cu statul.
La margini diferite, teroristul şi emigrantul ilegal reprezintă cele două figuri cruciale ale excluziunii legale atât de caracteristice vremurilor noastre.

 

Articol apărut în nr.  1-2 (207-208), ianuarie-februarie 2012 al revistei Contrafort.


Mar 16 2012

rezistente religioase in Moldova Sovietica

Vitalie Sprînceană

Un fenomen interesant al vieții religioase în RSSM până prin anii 60, unul care nu a încăput încă în studiile ce se ocupă cu vremea aia, sunt preoții ambulanți, inși lipsiți de către Biserica Oficială de dreptul de a efectua servicii religioase, ori fără certificatul de înregistrare la Comitetul pentru Relațiile cu Biserica al RSSM.

Un fel de ilegaliști religioși ce umblau din loc în loc și botezau copii, cununau cupluri, sfințeau locuri sau instaurau răstigniri lă răscruci.

Documentele vremii (unele din ele adunate cele patru volume ”Ortodoxia în Moldova: Statul, Biserica, credincioșii”, apărute la Rosspen, Moskova, și elaborate de Valeriu Pasat) păstrează și niște nume: Rubică Gheorghe, Doroftei Ursul, Filaret Lundiac (a activat în regiunea Bălți și apare de foarte multe ori în rapoarte – era insistent).

Raportul informativ din 11 februarie 1957 (vol. II, pp. 407-423) al lui P. Romenskii, reprezentantul pentru relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă din RSSM numără 28 de asemenea ”aferiști” (în limbajul autorităților). Dar autorul presupune că ar fi mai mulți.

Preoții ambulanți se mai fac responsabili și de ”ațâțarea” credincioșilor la acțiuni ce sfidează sau subminează politica antireligioasă a statului – mobilizează cetățenii să strângă semnături pentru deschiderea unor biserici în localitățile lor, asigură respectarea calendarului bisericesc ori se îngrijesc de patrimoniul bisericesc amenințat de demolare, închidere sau re-utilizare.

Alte documente relatează practici populare de rezistență contra secularizării de sus: ba muncitorii dintr-un sat adună bani pentru reconstrucția Bisericii din localitate, ba kolhoznicii din alt sat nu ies pe câmp două zile la rând pentru că respectă ”hramul”, ba preotul din sat nu vrea să dea cheile lăcașului, ba un altul rostește predici antisovietice la o înmormântare.

O concluzie oarecum bizară și paradoxală ce se desprinde la un anume tip de lectură a documentului ar fi că ortodoxia a supraviețuit în Moldova Sovietică mai degrabă în pofida instituției Bisericii  decât datorită ei.

Continuitatea vieții religioase în Moldova sovietică s-a datorat într-o foarte mare măsură persistenței unor forme de religiozitate populară ce au compensat colaboraționismul  instituției religioase oficiale.

Vladimir Beșleagă a recuperat deja o asemenea istorie ”de jos” în ” Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”.

Ar trebui să urmeze și altele.

Care ar evita greșeala metodologică de a se concentra exclusiv pe instituții: Stat vs Biserică, KGB vs Mitropolia, și ar explora domeniul relațiilor informale, cel al rezistențelor spontane, al continuității în subterană a practicilor și tradițiilor religioase precum și cel al mobilizărilor populare.

Volumele I și II se găsesc cu acces liber pe scribd.com (fără opțiunea Donwload): aici și aici.


Mar 3 2012

rosu…pe bulevardul democratiei

Vitalie Sprînceană

Era Bulevardul Democrației, în Washington. Și era roșu pentru a-l traversa. Și era roșu și pentru a merge pe el. Era vreme. De așteptat.

 

p.s. Template-ul blogului nu e tare prietenos cu fotografiile. Dacă totuși vreun cititor ar vrea o imagine cu rezoluție mai bună, ea e aici.