Dec 17 2011

logici

Vitalie Sprînceană

Prins între logici de neîmpăcat într-un aeroport din Moskova…
Logica mea e a cumpărătorului care a procurat biletul pentru 14.15, la 13.40 i s-a zis să mai aștepte până la 16.20, când i s-a mai spus să mai îngăduie până la 17.10, moment în care este rugat să mai reziste cel puțin până la 19.20…Și așteptării asteia nu i se vede capătul, cel puțin din punctul în care stau acu, cel al unui zbor transatlantic de zece ore, schimbări de fus orar, două zile și o noapte nedormită. Aș avea un temei să fiu nemulțumit…
Logica companiei e să găsească un avion mai mare ca să poată transporta mai mulți călători și eventual să câștige o rublă în plus…Cică o vândut multe-multe bilete și nu e loc pentru toți în avion. Și pentru că nu are unul la îndemână îl așteptăm probabil să vină de undeva…Un clovn de la companie a ieșit să ne aducă scuzele corporative (fac ceva pe ele!) și să ne explice ce mare noroc a dat peste noi că, în numele profitului uriaș pe care compania sa îl așteaptă din înghesuirea a multor inși într-un avion, va trebui să ajungem mai târziu acasă…Cumva ieșea la urmă că aproape ar trebui să-i mulțumim pentru binele care ni-l face – de a zbura cu 6-7 ore mai târziu…
Logica barurilor și cafenelelor din aeroport e să aibă cât mai mulți clienți, inclusiv din ăia nervoși ce au de așteptat, pentru că stresul e un bun stimulent de shopping-terapie…
Ar mai fi și logica economică sau de atitudine a companiilor aeriene – nici un zbor spre Las Palmas, Bergamo, Cairo sau Scharm al Sheikh sau alte destinații pentru cules banane pe vremea cât în Rusia e iarnă, nu a întârziat.
…Din toate logicile astea a ieșit o mare și lungă-prelungă așteptare…A călătorilor.


Dec 9 2011

la numaratul sufletelor

Vitalie Sprînceană

“Incidental, nu există nimic special în noțiunea de suflet care să ne facă să credem că o personă poate dispune doar de unul. Egiptenii antici aveau două, și multe societăți din Africa de Vest, în care ambele linii de strămoși – paterni și materni – determină identitatea unui individ, încă continuă această practică. Triburile Jivaro din Ecuador cred că omul are trei suflete. Primul – mekas – dă viață corpului. Al doilea suflet – arutam – poate fi accesat doar prin intermediul unei stări extatice induse cu ajutorul unor opiate în preajma unei cascade considerate sfântă. Acest al doilea suflet conferă curaj și invincibilitate luptătorilor. Al treilea suflet – musiak – se naște în momentul morții în craniul luptătorului și încearcă să răzbune moartea acestuia. Triburile Dahomey consideră că femeile dispun de 3 suflete, iar bărbații de 4. ambele sexe au un suflet al strămoșilor, un suflet personal și un suflet mawn. Sufletul strămoșului oferă protecție pe durata vieții, sufletul personal e responsabil de ceea ce fac oamenii cu viața proprie, iar sufletul mawn reprezintă o părticică din zeul creator, Mawn, care dă îndrumare divină. Al patrulea suflet al bărbaților îi orientează pe aceștia în poziții de conducere în gospodăriile și familiile lor extinse. Totuși, recodul pentru numărul de suflete al unei persoane este deținut de triburile Fang din Gabon. Ei cred că oamenii au tocmai 7 suflete: un suflet în interiorul creierului, altul al inimii, un suflet al numelui, un suflet al forței vieții, un suflet al corpului, un suflet al umbrei și un suflet fantomă.” (Marvin Harris, OUR KIND, 1989)

În definitiv, de ce numărul de suflete posibile pentru un om cu care operăm noi – 1 (unu, unic), despărțit și el într-un mod suspect în vreo 3 bucăți mai mărunte – ego, id, superego – ar fi mai vrednic decât al lor?

Drept că numărul nostru are în spate o întreagă (și îndoielnică) artilerie științifică – Freud și numeroșii săi epigoni, apoi o industrie farmaceutică la fel de impunătoare, cu pastile de toate culorile, ceva, dar nu multă, evidență empirică și cam puține cazuri de tratament. Ar fi de adăugat și complicitatea elementului religios (creștinismul, în speță) care nu va admite vreodată că omul poate avea mai mult de 1 suflet, că și așa iadul e suprapopulat. Apoi, cu 2-3 suflete la activ omul ar putea avea și posibilitatea de a alege care suflet merge în rai, care în iad și care ia ceva chef din lumea terestră.


Dec 8 2011

suntem religiosi dar nu avem o biserica pe potriva

Vitalie Sprînceană

Abia acum am pus mîna și ochiul pe acest excelent interviu al lui Vasile Ernu cu Dănuţ Mănăstireanu, teolog anglican laic.

Reținut:

…”După părerea mea, și aici sunt de acord cu partida lui Berger, secularizarea nu este atât un fenomen de respingere a religiosului, cât o reacție la inadecvarea bisericii față de realitatea contemporană, alături de toate celelalte care sunt asociate cu asta. Nicăieri nu este lucrul acesta mai evident ca în Marea Britanie, unde în ciuda scăderii vertiginoase a participării regulate la slujbele bisericești, oamenii rămân în esență interesați de spiritualitate, în sensul religios al termenului. Asta o face pe Grace Davie, un alt sociolog important al religiei, să afirme că „britanicii nu sunt mai puțin religioși, ci sunt doar religioși în alt fel”.

…”Îmi este foarte greu să-mi imaginez în contextul ortodox de la noi manifestări precum aceea a lui Dietrich Bonhoeffer, care a plătit cu viața implicarea în complotul care a încercat asasinarea lui Hitler, sau a lui Karl Barth, care prin Declarația Barmeniană a atras atenția bisericilor protestante germane cu privire la apropierea lor toxica de regimul criminal nazist. De asemenea, la noi, sub comunism, singura contestare ideologică a regimului ceaușist a venit nu de la ortodocși, ci de la protestanți, în 1978, prin intermediul Comitetului pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) condus de pastorul baptist Pavel Nicolescu.”

…”Educația religioasă din școală ar trebui să înnarmeze tânărul cu minime cunoștințe despre religiile majore ale lumii (esențiale într-o lume în continuă globalizare), cu un accent special pe cele din spațiul în care vor trăi, probabil, cei mai mulți dintre absolvenți. Scopul acestei discipline n-ar trebui să fie transmiterea credinței, sau, Doamne ferește, prozelitismul (deși, cum știm, se mai întâmplă), ci însușirea de cunoștințe temeinice în domeniul religios. Aceasta implică în mod necesar deconfesionalizarea și, aș adăuga eu, profesionalizarea educației religioase. Concepute astfel, orele de „educație religioasă” (NU de „religie”) ar trebui să fie obligatorii, inclusiv pentru atei. Așa cum este și matematica. Eu nu cred în dreptul omului la prostie. Oricum, nu pe banii mei de contribuabil. Pentru mine, modelul ideal în acest domeniu este cel britanic, dar nu cred că avem șansa de a vedea așa ceva în România nici într-o sută de ani.”

…”Deci, poate nu înțeleg eu cum stă treaba cu adevărat, dar conceptul de mântuire a neamului mă lasă complet indiferent. Și nu văd cum o catedrală va putea face ca românul să fie mai puțin leneș, hoț, bețiv și destrăbălat. Ori, fără asta, mântuirea neamului este o poveste ieftină, pentru babe naive si nevricoase.”

…”Sunt, deci, pentru direcţionarea unei părți a impozitelor mele către cauze de natură culturală, socială sau religioasă, dar sunt ferm împotriva faptului ca statul să decidă, în funcție de interesele sale adeseori neonorabile, unde și cât anume să distribuie din taxele mele.”

…”Ortodoxia are o tradiție respectabilă în privința angajării sociale. Sf. Nicolae, care nu este un personaj de poveste, ci a trăit cu adevărat, este prototipul clericului preocupat de probleme de justiție socială și implicat în mod concret în rezolvarea lor. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare, este unul din cei mai importanți inițiatori de proiecte sociale din istoria bisericii. În același timp, nu cred că putem spune că ortodoxia, mai ales cea românească, a articulat în acest moment o teologie socială coerentă.”

…”Pentru Isus Cristos, așa cum spui, n-a existat nici un soi de distincție între social și religios. Una dintre cele mai cunoscute pilde ale sale, cea a samariteanului milostiv, de fapt pune caritatea deasupra ritualului religios. De asemenea, atunci când descrie judecata cea mare, el laudă nu ceea ce au spus ori au crezut oamenii, ci faptele lor, mai ales față de cei săraci. Acestea sunt dimensiuni pe care se pare că catolicii și protestanții le-au încorporat în mod mai adecvat decât ortodocșii în practica lor de credință. În mod straniu, această evidentă dimensiune socială este prima care se pierde atunci când religia devine militantă politic. Este suficient să ne uităm la candidații dreptei religioase americane, precum Perry si Bachmann, și să vedem că Isus al lor este mai degrabă un propagandist al capitalismului neoconservator, și n-are aproape nici o legătură cu Isus din predica de pe munte. Când văd asemenea manifestări, te rog să mă crezi că îi înțeleg pe atei. Cu asemenea prieteni, cine mai are nevoie de dușmani? Marele inchizitor al lui Dostoievski este un mic copil nevinovat pe lângă acești maeștri ai fățărniciei religioase.”

…”


Dec 7 2011

ce spun tatuajele detinutilor despre epoca sovietica?

Vitalie Sprînceană

Imaginile ce urmează au fost extrase din cartea lui Danțig Baldaev, ”Tatuajele deținuților” (cumpără aici), apărută la editura Limbus Press, Sankt Petersburg, în 2001.

Valdaev a activat peste 33 ani în Ministerul Afacerilor Interne al Uniunii Sovietice, iar cartea cu pricina adună desenele făcute de Valdaev după tatuajele deținuților din lagărele și pușcăriile Uniunii Sovietice.

Pasiunea sa pentru acest tip de ”obiecte culturale” a fost stimulată de tatăl său, etnograf buriat, care i-ar fi spus: Fiule, adună tatuajele, folclorul și desenele deținuților, pentru că toate astea vor pleca cu ei în morminte!

Și KGB ar fi contribuit la colecția lui Valdaev – acolo au fost interesați mai ales de posibilitate de a utiliza catalogul de tatuaje în scopul identificării deținuților, rangului lor și caracteristicilor personale.

De ce ne-ar mai interesa tatuajele deținuților (politici dar și de drept comun) din Uniunea Sovietică?

Ar exista mai multe potențiale răspunsuri, care ar converge spre un: Se merită!

Unu, tatuajele reprezintă o limbă, una simbolică și specifică, dar totuși o limbă vie, plină de sensuri ce ierarhizează persoane în ranguri, distribuie responsabilități sau din contra, atribuie drepturi. Un fel de pașaport/carnet de muncă/bilet de partid pe care deținutul îl poartă permanent.

Doi, limba tatuajelor e politizată intens. Evenimentele vieții publice curente – Marele Război pentru Apărarea Patriei, politicile de partid, schimbarea secretarilor generali ai partidului, campania anti-alcoolică, Perestroika, războiul din Afganistan – toate își găsesc locul pe pielea deținutului. Uneori sub formă de aprobare – cum ar fi multitudinea de simboluri naziste și anti-semite ce simbolizează dorința deținuților de a vedea sistemul comunist învins de Hitler, japonezi sau americani. De cele mai multe ori însă sub forma de protest și opoziție – de aici și zugrăvirile lui Stalin, Lenin și alți conducători ai Partidului sub forma unor monștri, draci ori schelete.

Trei, tatuajele funcționează și ca un fel de ziare/reviste ale pușcăriei – ele difuzează știri, comentarii și critici cu referire la viața politică curentă, păstrează memoria colectivă.

Patru, tatuajele exprimă idealuri și vorbesc despre mitologiile ce bântuie spațiile de detenție – uneori miturile sunt personale și intime – dorința sexuală sau nevoia de a avea femeia iubită alături; alteori miturile sunt colective – unele tatuaje conțin desene de biserici, sfinți și arhangheli ce răpun hidra comunismului.

Din toate motivele astea, și din multe altele, merită să tragem un ochi peste aceste mărturii.

 

Aceste două tatuaje fac parte din categoria tatuaj-amulet. Se aplicau în partea stângă, în dreptul inimii și se credea că gardienii nu vor împușca în capul lui Lenin sau Stalin. 


Dec 6 2011

Hristos fara crestinism

Vitalie Sprînceană

Răsfoiesc o carte destul de scandaloasă – The Family: The Secret Fundamentalism at the Heart of American Power – scrisă de jurnalistul Jeff Sharlet.

Acesta s-a infiltrat timp de o lună într-o organizație religioasă semi-secretă din Washington, unde a fost acceptat ca ”membru”, a participat la ședințele ei tainice și a audiat mesajele destinate exclusiv inițiaților.

Cartea adună impresiile lui Sharlet despre această experiență, dar și amplul său proiect de documentare a legăturilor grupului (zis convențional Frăția ori Familia) cu establishmentul politic american.

Legătura principală urmărită de Sharlet este cea dintre politică și religie, de aici și caracterul cumva senzaționalist al lucrării ce încearcă să dezvăluie legăturile invizibile ce se întind deasupra și dedesubtul diviziunilor spectrului politic. Partea politică e destul de speculativă, căci Frăția nu scrie hârtii, nu dă recipise și nu încheie contracte. Unicul ei act public – The National Breakfast Prayer – vizitat de toți președinții americani de la Eisenhower încoace reprezintă mai degrabă o mărturisire publică despre forța religiei decât un meeting anual al organizației.

Partea cea mai intrigantă a investigației ține de teologia grupării – o adunătură eclectică de fascism, militarism, fundamentalism creștin și o lectură foarte specifică a Evangheliilor. În linii generale, structura teologică a grupării e susținută de următorii piloni:

Putere (esența învățăturii lui Isus, în opinia membrilor grupului, ar fi cultivarea spirituală și sprijinirea celor cu puterea, fără vreo o legătură cu orientarea lor doctrinală. De aici și susținerea pe care grupul a acordat-o unor importanți lideri naziști precum Hermann Abs sau dictatorului indonezian Suharno).

neo-evanghelism și fundamentalism elitist – mesajul lui Isus, în viziunea membrilor Familiei, n-ar fi adresat decât unei minuscule elite compusă din inși aleși. Populismul și mesajele sociale adresate prostimii ar constitui, în această interpretare, o malformație a creștinismului. Isusul Familiei e un lider excepțional ce ar fi reușit să adune în jurul său 12 oameni excepționali ce au difuzat învățătura la nivel global și au construit cea mai redutabilă instituție a noii învățături – Biserica – care a dominat lumea aproape o mie și ceva de ani.

Isus plus nimic sau Isus minus religie minus caritate minus justiție socială. O religie pentru lideri.

rezistență la etica și norme morale umane. Un lider poate fi judecat doar de Hristos, nu de oameni, adică machiavelism motivat religios. Panteonul grupării reflectă perfect acest principiu – Cinghiz Han, Stalin, Lenin (de la care au învățat principiul organizării pe celule), Hitler, Hristos.

Ordinea și ierarhia politică, zic regulile Frăției, sunt consecințe ale ordinii și intenției divine. Intervenția ce vizează ameliorarea acestei ordini nu poate fi decât un păcat împotriva voinței lui Dumnezeu. Din acest motiv Frăția militează împotriva ajutoarelor și politicii sociale – Dumnezeu avea ceva în minte când i-a făcut pe săraci. Tot din acest motiv Frăția a sprijinit mai ales pe republicani și neoconservatori (de la o vreme aceiași).

dominionism – Biblia ghidează fiecare acțiune. Grupul visează să reconstruiască societatea creștină timpurie care, în viziunea lor, era condusă de Dumnezeu însuși.

Membrii grupului se consideră aleși și văd frățiile și contractele spirituale ca legături mai tari decât contractele seculare.

Interesant că, dezvăluie Sharlet, printre membrii grupului se numără politicieni din ambele partide politice, adică republicani și democrați, dar și lideri sindicali (câți o mai fi rămas), businessmani prosperi și alții.

Ce-i atrage într-un club ca ăsta? Religia? Puțin probabil, mai ales că e greu de idetificat una în Familie.

O fi poate aura Frăției ca grup de prestigiu, cu criterii de admitere absurde (se intră cu recomandarea altui membru).

Poate mai mult decât astea ar fi faptul că ideologia extraordinar de flexibilă a Familiei conține totuși un miez dur – cel de a justifica privilegiile celor aleși, celor reușiți (fără a le interoga calea spre succes). Prin asta Familia oferă o teodicee necesară ce justifică ierarhiile materiale, bunăastarea unora dar și sărăcia altora. Probabil Frăția e un loc bun pentru a scăpa de remușcări.

Creștinismul adoptat pentru capitalism nu apare chiar ca o noutate excepțională a acestui început de veac. Etica protestantă cică ar fi favorizat dezvoltarea acestui spirit al exploatării banilor pentru a crea alți bani. Mai nouă e tendința de a scoate din creștinism creștinismul și de a-l lăsa pe Hristos singur, ori de a-l adapta la contextele economice ale economiilor post-industriale. Cartea lui Bruce Barton “The man nobody knows”, apărută în anii 20, cea care îl descoperă pe Isus ca pe un guru al managementului și un consilier bun pentru sporirea profitului, a fost doar o primă rândunică.

Istoriile astea au până la urmă o morală – religia e vie, e aici și e pe multă vreme. Nu doar că nu a murit, așa cum ziceau filosofiile vremii, nici că s-a perimat, cum ziceau alte filosofii. S-a adaptat și o face în continuu, și sunt sigur că, așa cum Hristos a încăput în epoca medievală, apoi în modernitate, în societatea industrială și în cea post-industrială, își va face loc și prin societățile viitorului, indiferent de sofisticăreala lor.


Dec 1 2011

politica e o competitie dura de idei: Egipt, 2011

Vitalie Sprînceană

Așa arată siglele participanților la alegerile parlamentare din Egipt de duminică.  Accesibile, inteligibile (sper că mesajul partidului cu tancul nu e pacifist!)…

Ar fi de imitat prin campaniile noastre electorale – plictisesc deja capii de leu, balanțele și săbiile.

În sfârșit o țară în care dezbaterea Canon vs Nikon a devenit problemă națională.

surse: BBC

the Daily Mail

shortlist