blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: November 2010 Page 2 of 4

6. Los Angeles. New York. centru

Am o problemă cu orașele poli-centrice. Vine, cred, din obișnuința de a vizita un anume tip de oraș, cel  de inspirație europeană a cărui principală caracteristică e existența unor locuri ”sacre” a căror sanctitate se hrănește fie din îmbinarea unor tradiții istorice – orașul s-a clădit în jurul bisericii ori în preajma palatului regal, fie din decizii politice conștiente – centrul Parisului proiectat de Haussmann ar fi un exemplu.

Orașul ideologic, cel construit de sovietici n-a făcut decât să rescrie în mod sumar și politic spațiul, înlocuind biserica cu sediul comitetului orășenesc de partid.

E, orașele europene au ceva previzibil: centrul ține grămadă majoritatea atracțiilor turistice, politice, religioase și culturale. Aglomerațiile de turiști se deplasează încolo, la fel și cetățenii mai ”privilegiați” ce se întâmplă să aibă un job în zona centrală. Centrul conține locurile memoriei. Și pe cele ale uitării – consumul și petrecerea. Pe cele sfinte, și pe cele profane. Totul. Altfel trăiesc și se auto-construiesc orașele americane.

…Prima întâlnire cu poli-centrismul (rizomii lui Deleuze/Guatari ar fi taman la locul lor în calitate de exemplu) a fost la New York. Primăvara trecută. S-a întâmplat cu ocazia unei nopți nedormite pe care, din exces de somn și interes, am decis s-o dedic orașului nocturn. Doream să-l văd cum respiră noaptea. Dacă nu cumva sforăie. Dacă e gălăgios. Am stat, desigur, pe Manhattan – sună a plan bun pentru o noapte, și nici aia nu-i suficientă. Căci insula e enormă.

În jurul Pensylvania Station nu se moare de urât. Nici nu se doarme. Pentru că străzile adiacente nu se golesc niciodată. 24 ore din 24. 7 zile în săptămână. Tot se găsește cineva care a pierdut naiba știe ce în zona aia la orice oră a nopții: un tren spre New Jersey la 4 dimineața, cerșetori, vagabonzi, turiști ce beneficiază de spațiul cald al gării pentru a se adăposti de frigul străzii, alți oameni ce se grăbesc undeva.

Mai la vale, pe Wall Street, o liniște deplină a umplut strada. Chiar dacă se zicea că banii nu dorm. Că fluxurile financiare reprezintă un perpetuum mobile care, alimentat fiind cu lăcomie umană, funcționează la nesfârșit. Zicerea nu conține neapărat un adevăr – strada părea  pustie. Ea, cea mai cunoscută stradă de pe glob. Și cea mai temută, hulită, lăudată. Dormea.

Pe aceeași vale, parcul de unde se iau corăbiile spre Ellis Island sau Liberty Statue dormea și el străjuit fiind de flacăra gălbuie ce venea din torța statuii. Flacăra lega statuia de mal. Ziua treaba asta-i făcută de corăbii.

Pe Brooklyn Bridge era agitație – îndrăgostiți ce se sărută, bicicliști de noapte, joggeri, trenuri. De acolo se deschide și cea mai frumoasă priveliște asupra Manhattan-ului – un foc uriaș ce ardea multicolor, dar un foc călduț și inofensiv, pentru că focul ăsta lumina spații pustii, întocmai precum lampa ce o lasă gospodarul pe noapte afară ca să lumineze ograda, semn c-ar fi cineva acasă.

La Los Angeles spațiile au fost aranjate la fel. Doar că mult mai complicat. Și mai extins – distanțele-s enorme. Cred că ar fi vreo 30 km de la hotelul la care stau până în centrul orașului… În prima seară am mers în Downtown, adică în Centru. Cel administrativ. Care coincide (surprinzător oare?) cu cel financiar. Ușor de găsit pentru că cei câțiva zgârie-nori de sticlă din oraș se găsesc toți acolo, adunați grămadă. Un fel de New York local, cum ziceau Ilf și Petrov.

În jurul lor  se întinde o mare de case cu un singur cat aranjate în buline, parcele, grile și tăblițe tăiate exact cu rigla în linii drepte…

Centrul orașului era chiar pustiu. Aproape fără oameni. Adică rece. 2 feluri de inși se puteau vedea pe străzi. Primii sunt cei care prestează munca de foarte jos a bussinesului – lucrători în magazine și fast-food, chelneri, picolo, oamenii de la recepție, serviciul tehnic al hotelurilor. Ai doilea dirijează fluxurile de bani, produse, politici și decizii – cravate, pantaloni la dungă și serviete de serviciu se revarsă în străzi din clădiri.

Alți oameni nu erau. Adică turiști, gură cască, copii, bătrâni. Pentru că se găseau în altă parte.

Am aflat asta a doua zi, când ne-am dus să vedem biserica culturilor – bulevardul Hollywood. Care mustea de lume, lumini, voci, automobile, culori, limbi. Și vreo trei templuri/magazine scientiste, de parcă Ron Hubbard ar fi vreun Mesia coborât direct pe Hollywood Bulevard să dea starurilor vestea bună. Masonii și-au construit și ei o reprezentanță la Hollywood, ca să hrănească probabil teoriile conspiraționiste.

Bulevardul în sine nu-i mare bucurie pentru cineva care ar fi decis să facă o plimbare liniștită (oximoronic, dar credibil). Pentru că-s mulți turiști ce umblă agitat, fotografiază haotic, traversează aiurea strada sau se proptesc aiurea în mijlocul ei – taman acolo, în mijlocul drumului pe unde trece autobuzul se găsește un punct de observație excelent din care se poate fotografia Kodak Theatre, locul unde se decernează Oscarurile, ori, exact la roșul semaforului soarele formează o lumină interesantă deasupra Pagodei curtea căreia adăpostește plăcuțele cu autograful și însemnele palmei unor staturi… Alteori ești tras de haine, strigat, somat, convins, impus, rugat: am un deal pentru voi, ultimul tur al zilei spre inscripția Hollywood și, pentru voi că sunteți băieți frumoși și deștepți, și mai ales străini, mergem pe lângă casele unor staruri ca să vedeți cum se trăiește scump. Vrem la Mulholland Drive, spunem noi. Și mie îmi place Lynch, zice un irlandez îmbrăcat în tricoul echipei naționale de fotbal a Franței care ne inundă cu reduceri, ba 5 dolari că așa-i el, bun, ba alți 5 că i-am devenit simpatici. Dar, continuă el, nu facem excursii încolo.

Altul promite să ne dezvăluie un secret – chiar în locul pe care stăm noi ar fi fost filmat un film celebru, și încă altele vreo 3 s-ar găsi pe cale de a fi pornite…

E viață, lumină, vorbăraie. Fotografiem prin ochiurile unui gard metalic inscripția Hollywood ce se vede în zare și ne întoarcem acasă. Agitația a rămas acolo. Am găsit turiștii. Și unul din centrele orașului. Ar mai fi cică și altele. O să le căutăm.

5. multiculturalism

Derutat de abundența de culinărie și bucătării entice în Los Angeles. La doar 2 cartiere distanță de hotel se găsește un fast-food Mexican, unul American, un restaurant chinez, altul brazilian, un altul Mexican, o cantină mexicană. Pe bulevardul Pico e în genere haos: mâncare cosher, apoi salvadoriană, etiopiană (Little Ethiopia găzduiește restaurante etiopiene de toată mâna, clasa și prețul). Pentru toate buzunarele și gusturile, cum ar veni. Decidem să cinăm la mexicani. Am mai consumat mâncare mexicană, dar aici, în California, ne zicem că ar fi ”la mama ei”.

Intrăm în cantina mexicană (la restaurant e coadă mare-mare și ar trebui să așteptăm cel puțin o jumătate de oră-45 min). alături de noi ia cina o familie latino: mama, tatăl, 2 copii. Unul e mai vesel râde. Cina lor e oficială. Chelnerița adduce la un moment o bucată de cake cu o lumânare aprinsă. Întocmai ca un palmier de lumină. Zice niște vorbe în spaniolă mamei. După care intonează, susținută fiind de întreaga familie, uzualul Happy Birthday, to you!

L-au cântat de 2 ori.  După care chelnerița trece iar la spaniolă. Le era mai ușor.

4. transport public

Steve, colegul geograf, american și călător pasionat m-a avertizat  că Los Angeles ar fi un oraș imens. Chiar e. Apoi că, în pofida imaginilor luxuriante cu zgârie-nori fosforescenți ce străjuiesc cerul, orașul ar fi de fapt o plictisitoare înșiruire de căsuțe cu un singur etaj. Adevărat. Că de fapt ar fi orașul tipic american – fără un centru unic, ci având câteva centre ce concurează între ele. A avut dreptate. Mi-a mai spus să fiu atent la suburbiile Los Angeles-ului pentru că ele ar fi fost modelul după care s-ar fi construit conceptul de ”suburban” în America, așa încât orice orășel din Ohio  sau Florida, Texas ori Nebraska ar fi fost ștanțat după chipul Los Angeles. Asta trebuie să caut.

Partea în care Steve a greșit e cea cu privire la transportul public. Mi-a zis că n-ar exista deloc și chiar dacă printr-o minune aș găsi autobuze acestea vor circula atât de greu încât îmi va lua zile întregi să ajung dintr-un capăt în altul. Înțeleg că-i un fel de mitologie curentă despre LA, distribuită cu generozitate atât de localnicii care mai găsesc un motiv de a cumpăra automobil propriu, cât și de străinii ce vizitează orașul și-s nemulțumiți că autobuzele publice nu merg prin Hollywood, Beverly Hills și Malibu Beach. Ca unul care a trăit jumătate de viață pe roți (cele ale propriei mașini) și altă jumătate pe propriile picioare, Steve nu utilizează transportul public. Care în America e rezervat mai ales pentru emigranți. și studenți. Mai ales studenți emigranți.

Transportul public există în Los Angeles. Și-i foarte dezvoltat. Autobuzele circulă din 10 în 10 min. și se găsesc vreo 6 feluri din ele: big blue bus, rapid, express, metro etc. Atât că rețeaua transportului public în LA e construită pe o altă logică decât cea turistică. Pe una funcțională. Autobuzele nu merg, bunăoară, spre casa cântăreței Britney Spears ori a lui Sting, chiar dacă mii de gură cască ar dori să se ducă încolo. Nici spre inscripția Hollywood. Alte tipuri de transport ajung acolo – zecile de companii turistice de pe bulevardul Hollywood ce organizează sightseeing, excursii spre casele vedetelor, călătorii spre Malibu.

Autobuzele străbat în schimb celelalte părți ale orașului – Koreatown, Little Tokyo, Santa Monica, Beverly Hills, Wilshire, Pico. Acolo unde și de unde vin/se duc măturătorii, servitorii, chelnerii, vânzătorii și restul oamenilor de care orașul are nevoie și pentru care autobuzul ieftin și rapid e momeala de a rămâne în urbe. Turiștii, nu vă faceți griji. Ei trebuie mulși, că altfel nu s-ar duce la Hollywood. Dar de asta se ocupă deja alți oameni. De la Hollywood. Ce știu să mulgă bine…

E o veșnică polemică. Turiștii zic că transportul public în Los Angeles nu-i bun pentru că nu include rute glamuroase. Americanii localnici – pentru că ar contrazice visul american. Eu am mers cu el. Vreo 3 zile deja. E ok. Și mult. Divers chiar.

3. hotel

Am ajuns cumva la hotel. Suprinși că arăta altfel-altfel decât pe internet. Mai prăfuit. Fără atâția palmieri pe cât promitea site-ul. Mai scund și mult mai puțin spațios decât ne-am așteptat. Dar rămânea să fie ieftin, întocmai ca pe site, și asta era exact ceea ce ne trebuia.

Odată ajunși în cameră Alex răsuflă nemulțumit:

În orașul ăsta nu trebuie să crezi imaginilor.

…A fost cea mai bună vorbă a zilei.

2. linii.

Obsesii umane pentru figuri drepte și linii fixe…Dedesubt, la sol, natura a înșirat, în ciorchine iregulare traiectorii undulare, altele în valuri așezate ghebos unul peste altul, fractali de văi și dealuri ce se reproduc, de o constanță izbitoare, pe întreg teritoriul solului, fără vreo legătură cu solul sau relieful… Ramuri bogate, de dealuri, străbat corpul peisajului precum capilarele îl străbat pe cel uman…

Prin contrast, destul de vizibil, omul nu face decât linii drepte. Magistralele auto sau liniile de cale ferată. Adică linii. Apoi dreptunghiuri. Pătrate. Exemplu: case, mahalale, grupuri de străzi. Uneori figuri mai complicate, dar fixe. Cercul, cum ar fi. În zonele unde se practică agricultură intensivă. Drumurile se încăpățânează să fie drepte. Peste tot. Așa-i omul. El nu vrea să anticipeze, ci să știe și să controleze.

1. zbor. avion.

Seria de posturi ce urmează va fi un jurnal de bord al sejurului meu în zona Los Angeles. Ce se va întinde preț de o săptămână. Până lunea viitoare. Noaptea. S-ar putea să fiu mai laconic decât de obicei. Pentru că nu prea am timp, și scriu în fugă printre vizite, întâlniri, poze și alte lucruri de făcut în Los Angeles.

1. Zbor și texturi

Orice fel de transport e o ruptură. Ori un paradox. Sau o invalidare subtilă a mașinăriei fizice a planetei. Barca/vaporul pentru că, în pofida aranjamentelor de scufundare obligatorie a unor corpuri în apă (zămislite încă la facerea lumii), vasele maritime reușesc să se țină la suprafață, să plutească, să ignore chemarea adâncurilor. Avionul, într-un sens, ar fi cel mai scandalos dintre toate. Pentru că produce o ruptură cu totul și cu totul radicală: ieșirea din mediu. Vaporul rămâne  în apă, oricând și oriunde. N-o părăsește niciodată… În rarele momente când rupe legătura cu solul, adică ”zboară”, automobilul se prăbușește rapid și violent peste sol… Avionul se strecoară iscusit printre legile naturii și fuge de îmbrățișarea pământului. La aterizare, reușește să intre viclean în brațele calde ale pământului. Nepedepsit…

Un alt păcat comite zburătorul. Trufia. Privirea de sus. Rezervată odinioară doar Creatorului. Ochiul lui Dumnezeu a fost înlocuit cu mii și mii de alți ochi, laici și nesacri, ce sfredelesc geamurile hublourilor, țăcănesc aparatele de fotografiat, clipesc a mirare sau a nedumerire…A vedea de sus înseamnă cumva să relativizezi lumea. Din avionul Boeing al companiei American Airlines pot oricând să compun o Carte a lui Iov…În care aș fi adăugat ceva venit vocii Creatorului. De jos, aș fi scris doar laude. Eventual monologul lui Iov…

Ispita de a huli e atât de mare acolo sus, pe atât de mare pe cât e jos cea de a lăuda. Înțeleg: hula e legea zborului sus. Lauda și oda populează lumea de jos, cea de la sol…

lectie de geografie. washington dc-los angeles

Vreau un grant. De trilioane. Să organizez copiilor din toată lumea lecții de geografie fizică. Pe durata zborului Washington DC – Los Angeles. Întreg cursul de geografie cu manual cu tot ar încape în vreo5 ore și 20 min de zbor. Lecția de geografie nu poate fi teoretică. Și nici nu se face doar în gaura ta. Geografia e un obiect ideologic. Ea ascunde o promisiune neîmplinită încă: iluzia trăirii într-o lume globală. Ar fi poate unica iluzie ce ar trebui împlinită.

Agricultură. Undeva prin Mississippi.

cer impersonal…

Poate Arizona…

Rocky Mountains. Cred.

the Grand Canyon

The Colorado River

Calitatea pozelor nu-i chiar strălucită: hubloul e o sticlă ce se suprapune între priveliște și altă sticlă – obiectivul aparatului de fotografiat. Iar două sticle întotdeauna fac prea mult.

Page 2 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén