niste fructe ale cunoasterii

Vitalie Sprînceană

Acu vreo mulți ani în urmă, un unchi din partea tatei se căsătorise cu o fetișcană ”bălană și de la oraș”, cum ziceau restul rudelor ce se adunaseră curioase s-o vadă a doua zi după ce ea ”veni în sat mireasă”, după obicei. Fata, cam timidă și deloc confortabilă în prinsoarea celor vreo 20 de perechi de ochi și urechi lacome de toate vârstele, sexele și condițiile, toți interesați să-i soarbă vorbele și gesturile pentru a vedea ce fel de poamă e… Nu că asta ar fi avut vreo importanță mare pentru fericirea ei casnică, or, unchiul făcuse deja alegerea definitivă, dar mai ales din  motivul că satul urma să aibă un subiect de discuție preț de câteva săptămâni, iar subiectul trebuia copt și stors bine… După ce masa de sărbătoare, formulele de salut, pupăciunile și închinăciunile luară sfârșit și neamurile s-au dus cu alai cu tot, în ogradă rămaseră doar câteva rude mai apropiate și de liniștea neașteptată au profitat mai ales puii și curcănașii bunicii, dosiți strategic în ocol pentru a nu încurca oaspeților. Cum însă oaspeții nu mai erau, puii s-au văzut slobozi să facă ce știu mai bine: să piuie, să zburde, să ciugulească/ciupească/scormonească. Unul dintre ei, un pui roșcat cu moț, s-a apropiat de noul membru al familiei extinse, viitoarea mea mătușă. Aceasta, cu un glas ingenuu (pe care tare mai iubeau să-l imite rudele după întâmplarea cu pricina) întreabă pe viitorul soț:

–          P.,  asta-i rățușcă?

–          Nu, R., e puișor. Iar ăla mai mare e curcănaș. Rățuște mama n-are anul ăsta, dar au vecinii. O să ți le arăt pe urmă.

Bancul ieși suficient de nostim încât să stârnească zâmbete de nedumerire printre părinții-săteni, dar și să le întărească o idee veche: cei de la oraș habar n-au de viața de la țară, de greutăți, glod și praf – văd cel mult păsările, sub forma finală de budincă, iar satul – eventual ca un loc unde cresc cireșe și e aer curat.

Țăran din născare, mă prindea și pe mine hazul s-aud cum orășenii pot fi puși în încurcătură cu lucruri pe care noi le credeam elementare: deosebirea dintre curcănași, rățuște, bobocei și puișori era mai mult decât esențială pentru cotidianul nostru rural, ori, până să prindem la forțe ca să mergem la deal, la prășit, prima noastră contribuție în diviziunea muncii familiale era grija față de animalele domestice, păsările în primul rând, la care se adăugau purcei, vaci, iepuri și uneori oi și capre (din ultimele n-am avut că maică-mea nu iubea nici cum se mulg caprele – să stai cu nasu-n curu caprei – nici comportamentul acestora, fiind zbânțuite, caprele vecinilor se urcau în locuri imposibile – pe acoperiș, pe garduri și mama le descânta: să moară toate caprele din lume și să rămână doar a mea!).

Drept că, uneori, pe post de neînțelepți nimereau și ai noștri, adică cei de la țară. Altă mătușă, învățătoare de istorie într-un sat din alt raion, descoperise, pe la începutul anilor 90 frumsuețea limbii române de dicționar și, mai fiind pe deasupra cu suflet naționalist, încerca să-și schimbe vocabularul rural pe unul livresc așa încât substituia toate cuvintele țărănești cu formele lor literare. La o sărbătoare – s-ar putea să fi fost Paștile ori Duminica Mare, că vară era cu siguranță – mătușa cu pricina, să-i zicem A., a cerut o cană emailată să bea apă. (Aici părerile se împart în două: unii zic că a făcut-o intenționat, ca să-și pună în încurcătură rudele nepatrioate ce nu-i împărtășeau grija pentru limbă, alții, mătușa adică, zic că gestul nu avea rațiuni ascunse ori intenții subversive, ci era așa, o rugăminte normală într-un context normal și el).

Cum neam din neamul nostru nu zisese vreodată ”emailat”, jămălțuit fiind forma uzuală (iar ai noștri nu-și băteau capul cu sinonime ori cu variantele corecte ale cuvintelor), rugămintea le-a pus în încurcătură pe maică-mea și pe o altă rudă. Ambele înțeleseseră că-i vorba de-o cană de apă, dar ”emailat” suna ca într-o limbă străină. Franceză, de exemplu. Cineva din ele credea că-i vorba de o cană lată și hai să caute una, însă ceștile erau toate rotunde și nu se pomenise în sat vreodată căni late. Cealaltă zicea: hai să-i dăm dintr-o cană obișnuită, că nu i-o fi nimic – i-om zice că nu avem căni late. (Bancul avea și un fel de subtext factual: cănile la noi erau de câteva feluri: emailate, de aluminium, de porțelan și de lut, iar cele emailate, credea mătușa, prezervează cel mai bine calitățile apei).

Au potolit setea mătușii până la urmă (memoria colectivă n-a reținut tipul vasului care a îndeplinit misiunea) apoi și-au potolit, într-un fel de stare sufletească de resemnare, și setea de cunoaștere: au întrebat-o pe mătușă ce era cu cana lată. Aia a râs binevoitor apoi le-a explicat că avuse în vedere o cană emailată, de fapt jămălțuită, cum se zice în popor.

Au avut ai noștri parte de o lecție ce venea din cealaltă lume, la fel de neînțeleasă pentru ei, ca și lumea lor pentru ceilalți: intelectuali, funcționari, învățători pe care ei îi numeau generic orășeni, chiar că unii orășeni cu pricina locuiau și ei în sate, creșteau vaci și purcei.

… Ieri, ca-n fiecare sâmbătă, am mers să fac cumpărături pentru săptămâna ce vine. Cum magazinul Giant din apropiere avea niscaiva promoții bune, iar eu am card de client fidel, am mers acolo. N-am cumpărat nimic neobișnuit: porumb dulce, mere, prune, bere, paste făinoase, carne, lactate, ouă. Ajuns la aparatul de casă, domnișoara vânzătoare (o eurofemeie, cum zice, fantastic de reușit, Dmitri Olșanski, adică o tanti de tip occidental ce trăiește, în intervalul de vârstă dintre 15-70 ani o permanentă stare activă, de o prospețime sportivă) cântărește produsele, rostește o sumă și îmi cere să plătesc. Pentru că suma mi s-a părut suspect de mare am cerut să-mi zică ce-i cu diferența dintre ce calculasem eu în minte și rezultatul pe care-l scotea calculatorul ei. Mi-a enumerat rapid lucrurile și am observat că a încurcat strugurii (pe care nu-i cumpărasem că erau de trei ori mai scumpi) cu prunele (pe care le luasem). Se întâmplă, mă gândesc și-i zic:

–          Ați adăugat struguri în locul prunelor, dacă schimbați veți obține exact suma pe care o aveam eu în minte.

–          Ce fel de prune? N-ați cumpărat prune!

–          Păi, zic eu, cam nedumerit și luat prea repede. Astea, pun mâna pe pachetul de celofan, sunt prune, pe care le-ați omis și ați adăugat în schimb poamă care e mai scumpă…

–          Astea, zice la fel de nedumerită și puțin iritată domnișoara arătând spre același pachet (deși etica profesională îi interzice să fie nervoasă), sunt struguri, ergo poamă, ergo am introdus corect.

Am fost prins între un râs ce venea involuntar și pe care nu-l mai puteam stăpâni, pe de o parte, și un fel de amor propriu leza, pe de altă parte – fusesem rănit în chiar orgoliul meu de agricultor și de ins cu origini țărănești care fusese, atât cu școala, cât și cu părinții în nenumărate livezi așa încât avea ceva cunoștință despre fructe, știa cum arată fiecare din ele și mai ales, pe unde cresc…

În vremea când eu mă luptam cu mine și sentimentele mele, neștiind căruia dintre ele să-i dau prioritate, tanti, ca să agraveze lucrurile, s-a apucat să-mi facă un likbez (abreviere rusă ce înseamnă lichidarea analfabetismului) pomicol, cu tranziții și transcendențe frecvente înspre viticultură și înapoi, în pomicultură:

–          Prunele-s de obicei mai mari, eu știu cum arată. Iar ăștia sunt struguri, fără grapă – așa cresc ei.

Dacă omul ”știa” atunci a fost rândul meu să mă uimesc, pentru că ”știam” și eu. Am încercat să-i explic că astea-s prune pentru că au formă mai lunguiață, că au o codiță, că au o aromă specifică și un gust pe potrivă, că…

–          E struguri, a zis tanti. Prunele-s mai mari, iar poama e de obicei mai măruntă.

Măi să fie, mi-am zis, chiar atât de ciudată agricultura americană. Uitasem să adaug că berea în SUA se vinde doar cu prezentarea unui act de identitate care ar confirma că cumpărătorul are mai mult de 21 ani iar în magazinele mari există o persoană specială care se ocupă cu asta, persoană ce este apelată prin apăsarea unui buton situat lângă casier, și cât timp noi ne ciondăneam cu prunele-strugurii, fata apăsase butonul să vină nenea să-mi dea berea. Insul, o persoană cu trăsături suspect de asiatice (vreun coreean sau urmaș al unor coreeni, probabil) s-a apropiat de noi și vânzătoarea l-a rugat să decidă disputa.

–          Păi, sunt prune, e evident, a rostit scurt ”judecătorul”.

–          Hm, nu se aseamănă cu prunele pe care știu eu, a zis, gânditoare tanti…

Nota filosofică a închis tranzacția  (scuzele de rigoare nici nu le mai iau la socoteală, or, reușisem să provoc, involuntar, un șoc cultural unei persoane și ea avea nevoie de ceva vreme să se obișnuiască cu noul orizont de cunoaștere; dar nu prea avea vreme că venea următorul client).

…Mai târziu, când aveam să trec dintr-o lume în alta (printr-un fel de act de trădare a tradițiilor strămoșești – tatăl meu și acum crede că-s un ratat de vreme ce nu pot tăia lemne cu beschia), întâmplările ”hazlii” reveneau în minte ori de câte ori ajungeam să nimeresc într-o situație confuză (să salut lumea din oraș, precum o făceam la mine-n sat, să încurc intrările în bloc ori și mai rău, să mă rătăcesc printre clădirile care, pentru mine, semănau toate una cu alta). Aflasem și numele deștept al chestiei: cunoaștere locală, ori univers al experienței de viață – un fel de set al obiectelor, proceselor, lucrurilor și situațiilor tipice pentru un anume tip de loc social.

Părăseam, ajunsem să învăț, locul doar fizic căci luam cu noi întregul bagaj cultural al locului pe care-l purtam cu noi, unii intact, de aia nu se adaptau la urbe și visau să vină sâmbăta acasă, la mama-n ogradă, alții îl mai tăvăleau prin alte încărcături culturale încât ajungea să nu se mai cunoască, după care-l vindeau drept identitate proprie.

N-ar fi mare șmecherie să faci haz din asta: râsul fiind o stare ce se poate aplica pe toate situațiile (cele mai mari explozii de hohote le aveam în momentele nepotrivite: înmormântări, anunțări ale unor vești triste). Nici dificultate. Dar e foarte ușor în asemenea momente de întâlnire a unor mari plăci de tectonică culturală, să rănești o persoană sau chiar să-i cauzezi șocuri gnoseologice de lungă durată ce ar putea-o afecta mult, preț de zile sau chiar ani. Sensibilitatea excesivă a momentului originează în faptul că șocul cunoașterii nu e unul cu origini individuale, altfel spus, omul nu-și expune personalitatea la bătaie, ci mediul cultural local din care face parte, condițiile de adevăr ale acestuia, criteriile de sens și categorizările. O glumă urâtă lansată în vreo situație similară nu lezează doar persoana implicată ci și universul ei mai larg ce-i conferă structurile de sens la care face apel. E, de fapt, solul pe care stă și un bun mediator cultural  ori un om de bun simț nu trebuie să-i taie craca omului de sub picioare sau să-i sape dedesubt, ci să-i dea o scară. Ori să-i facă un pod.


Leave a Reply

CommentLuv badge