un fotbal…doi fotbali…repost (7 iunie 2008)

Nu voi urmări Euro 2008. La fel cum n-am urmărit nici Mondialul din 2006. Nu urmăresc nici Liga Campionilor, nici Cupa Uefa, nici Campionatul Moldovei, nici Cupa Moldovei, nici Cupa CSI. Asta nu înseamnă că nu le privesc, când întâmplător, când intenţionat.

Dar nu le urmăresc, în sensul că nu mă angajez emotiv pe durata turneului, nu am „iubiri fotbalistice”, nu sparg televizoare, nici frigidere, nu favorizez nici o echipă, nu strig: Goooooooooooooooooooooooooooooool!

În privitul meu este absentă componenta cea mai importantă a unui meci/turneu/campionat – miza. Mă doare-n apendicită cine câştigă, cine câştiga dacă…, cine ar fi câştigat dacă ar fi câştigat acel care dacă ar fi câştigat, nu am investit nici un sfanţ în fotbal din 1999 încoace… şi nu-mi pare rău. Am urmărit (adică am fost foarte angajat) Euro 2000, am plâns după finala Cupei UEFA în 2001: „Liverpool – Alaves (5-4)” a fost o operă de artă, dar Mondialul din 2002 (aiureala aia cu Coreea de Sud şi scandalul de arbitraje), şi mai ales Euro 2004 (când echipa de chirurgi a Greciei a ucis orice urmă de fotbal pe stadioanele Portugaliei) m-a răcit cu totul (la timpul potrivit, cred eu).

Îmi place însă fotbalul fără miză: ador pauzele în campionat (vara şi iarna), când echipele merg în cantonament în locuri exotice şi susţin partide aparent fără miză cu echipe din grupa a 7 din Cipru sau aiurea. Privesc cu interes asemenea meciuri, chiar dacă cu greu, pentru că fotbalul-parazit, ăsta cu miză, cu rezultat şi „dorinţă de a fi primul” a monopolizat spaţiul public şi privat.

În asemenea meciuri zise de control (verificare) ai şansa să vezi fotbalul aşa cum ar trebui să fie – frumos, spectaculos, jucat cu plăcere, fără tensiuni financiare; vezi pe teren jucători geniali, tineri şi dornici de joc care fac tuşa în jocurile oficiale pentru că sunt prea individualişti (adică nu se gândesc suficient la banii pe care-i investeşte boss-ul şi la finalitatea monetară a partidei), prea geniali (deci inclasabili în „scheme” de joc), prea urâţi (ar fugi suporterele de ei), prea modeşti (ăştia joacă, nu ţipă în discoteci, nu rod cocaină), prea verticali (nu prea se pricep să intre în graţiile antrenorilor), prea buni, prea…

Mai privesc meciuri de genul Mongolia – Indonezia, Kiribati – Vanuatu, Noua Zelandă – Tasmania – jocuri fără miză şi orgolii, cumva de rutină, dar de o frumuseţe rară: tipi care joacă fotbalul ca hobby, lipsiţi de teroarea cupei sau a locului I, produc combinaţii uluitoare (întâmplătoare, îmi zic unii „cunoscători”, fie, dar anume trucul spontan mă interesează nu driblingul învăţat ca o mecanică oarbă) de o naivitate debordantă. Din acest motiv mă strădui să fiu la curent cu…Cupa Franţei, acolo unde am prins câteva cazuri fantastice – echipe de amatori, venite din diviziile 7 şi 8, compuse în temei din bancheri, viticultori, fermieri şi studenţi ajung să elimine, contrar logicii „normale” a jocului, echipe profesioniste din divizia I. În Europa sunt fan al echipelor naţionale San Marino, Malta, Lieschtenstein.

Un al treilea tip de meciuri pe care îmi place să le savurez sunt jocurile de binefacere, în favoarea unei cauze umanitare sau meciurile de adio ale unor staruri. Am atunci ocazia să văd starurile fotbalului mondial că joacă pentru public, pentru fotbal, pentru balon, nu pentru banii patronului sau cei câştigaţi din publicitate, drepturi de transmisiune TV… Într-o asemenea partidă, un Zidane care „pozează” cu tot felul de pase haioase, e mult mai interesant decât Zidane care execută genial (părerea mea!) un penalty într-o finală a unui campionat şi apoi îi dă un cap în piept lui Materazzi şi astfel „strică” cina delicioasă a unei naţiuni întregi (mi-a plăcut totuşi gestul lui Zidane, doar că, vinovatul nu era italianul, ci cele câteva miliarde de idioţi, care cereau victorie).

În al patrulea rând, iubesc meciurile de genul: 20 ani de la construcţia fabricii de sticlă din Găureni, 15 ani de la dream-teamul din 1994, 5 ani 3 luni 6 zile 2 ore de la semifinala jucată de echipa noastră. Asemenea meciuri sunt fabuloase pentru că readuc în scenă foste glorii ale fotbalului, acum cu burtă şi kilograme în plus (bere+bere+bere+odihnă şi viaţă fără griji), dar care au gustul combinaţiei, al frumosului şi, spre deosebire de timpurile lor de falsă glorie, acum joacă doar pentru sine şi pentru prietenia dintre ei…

Îl invidiez pe Klaus pentru că are un televizor pe care-l ţine împachetat într-o cutie de carton (s-a mutat recent în alt apartament şi a decis că tv-ului îi stă bine şi la „rece”) şi îmi pare rău că nu am şi eu o asemenea ispită (nu am televizor, deşi, am înţeles meciurile vor fi transmise online, apoi în scuarul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet) cu care să mă lupt zilnic. E o bătălie pe care mi-ar plăcea s-o duc… Un examen pe care l-aş susţine zi de zi.

5 thoughts on “un fotbal…doi fotbali…repost (7 iunie 2008)”

  1. Frumos cometariu, la fel ca si fotbalul pe care il privesti: fara motivatii finaciare sau dorinta de a epata. Asa de dragul artei.

    Poate ar mai fi trebuit de adugat ceva la cele spuse de tine mai sus:

    …si fara amatori care se dau drept comentatori sportivi…Iata cu ocazia acestui Campionat am gasit solutie si la aceasta problema, http://www.sport.ro transmite in direct meciurile din Africa de Sud fara comentatori. Esti tu si meciul, si concluziile tale.

    Locuiesc intr-un cartier locuit majoritatar de turci, Schaarbeek. Nationala lor nu participa la Campionat asa ca in loc sa aud chiot de bucurie sau macar imbulzeala prin barurile din apropiere nu aud decat manelele lor si tipetele unei vecine a carui sot turc isi descarca pumnii peste ea..altfel banuiesc ar fi stat in fata tv cu un ceai turcesc privind meciul…

    Dincolo de plictisul pe care il induce acest sport, cred ca reprezinta si un debuseu pentru angoasele sociale, familiale, personale ale multora.

    In fine, cred ca ai fi un comentator bun. Ai umor britanic, iar un meci plictisitor la sigur ar deveni consumabil cu o receta de cuvinte corect dozata. Iata spre ex. finala Eurovisionului din acest an vizionata la BBC mi s-a parut interesanta gartie comentatorilor in primul rand. Dupa ce nemtoaika care a luat trofeul repeta in continuu cat e de “amazing” si “astonishing”, la un moment dat britancul zice ceva de genul “o really!”

    Banuiesc ca sila acest CM din Africa de Sud vor fi meciuri interesante. De fapt cele mai interesante cred ca vor fi in grupe unde echipele mai slab cotate produc adesea surprize. Cred ca astfel de meciuri merita in primul rand vazute. Cand te astepti mai putin ai parte si de spectacol.

    Reply
  2. Ion, despre fotbal ca violenta sociala organizata si reglamentata, adica debuseu pentru tot felul de nergii si instincte (atat individuale cat si colective) se vorbeste demult prin targurile stiintifice…Norbert Elias e un prim autor ce trebuie cautat…
    ma gandeam la un experiment: ce-ar fi ca televiziunile, sa zicem cea moldoveneasca, sa invite in studio pentru a comenta meciuri, fani notorii: scriitori, politicieni, businessmani, interpreti, oameni simpli…mie-mi suna fain sa-l aud pe Vladimir Besleaga (daca s-o fi interesand de fotbal) comentand un emci…mult mai interesant decat pe insii aia doi de la Moldova 1 sau tipul de la ESPN…

    Reply
  3. niscaiva literatura la tema sport si istoria sportului:
    Norbert Elias siEric Dunning, Quest for Excitement. Sport and Leisure in the Civilizing Process. Oxford: Blackwell (1986).

    mai este apoi o intreaga revista:
    The International Journal of the History of Sport

    daca mai gasesc ceva public tot aici…

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.