Arizona 3. Soferi.

Vitalie Sprînceană

(niște gânduri promise lui Cristian)

A fi șofer într-o călătorie lungă ca asta presupune un soi de polivalență. Aspectul cel mai important al șofatului în-cadrul-unei-excursii-la-Grand-Canyon nu e neapărat cel tehnic, și funcțiile individului care conduce nu se rezumă doar la a apăsa claxonul/acceleratorul/frâna. Șoferul trebuie să fie, întâi și întâi, un partener deplin al călătoriei, explorator egal, interesat la fel de mult în experiența călătoriei precum ceilalți pasageri. Paradoxal, șoferului îi e interzis să fie doar șofer, cea mai bună soluție fiind abandonarea, undeva în valizele de voiaj tipul, a tipului ăluia de gândire care măsoară drumul în kilometri/mile/litri de benzină… Nimic mai dăunător spiritului unei călătorii decât acest tic tehnic… Un șofer care măsoară drumul în unități de locuri, peisaje, orașe, alternanțe de zone de relief, cer, nori, fețe de oameni, animale este un dar de la Dumnezeu.

Un șofer tehnic, dar lipsit de simțul locului (opus distanței), e un șofer bun, dar un explorator îndoielnic… Șoferul care vrea cu tot dinadinsul să te ducă din X în Y, suspendând acea minunăție care este un drum ce străbate un pustiu cu cactuși, o porțiune de savană, păduri de conifere întinse în șirag în jurul munților, serpantine și defileuri, zăpadă și pârtii pentru schiat, trunchiuri de copaci atârnând amenințător, gata să se prăbușească peste micuțele cutii de aluminiu și sticlă ce urcă îndărătnic serpantina, lacuri înghețate în plin pustiu, ferigi, tufișuri, arburi și arbuști a ratat întreaga călătorie.


Leave a Reply