cine e gata sa moara pentru Patrie?

Vitalie Sprînceană

Vorbeam, la una din lecțiile despre globalizare, de dizolvarea iminentă a unor noțiuni ”tradiționale” precum Patria și Națiunea, fie prin contopirea lor în structuri identitare mai mari, transnaționale, precum identitățile de clasă sau identitățile corporative, fie prin sfărâmarea lor în cioburi mai mici ca identitățile locale sau regionale – o temă la modă în mediul academic american, a cărei popularitate imensă se datorează atât cererii de oameni cu orizonturi largi din partea think-tank-urilor, statului și a corporațiilor, cât și eternului vis de umanitate universală…

La un moment, proful întreabă, pe nepusă masă:

– Câți dintre voi ar fi gata să-și dea viața pentru Patrie?

O singură voce a rostit: Eu – cea a unui militar în serviciu (avem mulți militari în Universitate, armata le plătește studiile).

În dezbaterea care a urmat am încercat să clarificăm că, chit că nu ne prea doare în cot de Patrie, avem un atașament coerent și intens față de comunitate – nu vreau să mor pentru o patrie înțeleasă ca entitate geografică, dar, cred, m-aș jertfi pentru o idee sau o valoare…Cumva ăsta a fost răspunsul general, și, din câte ne-a zis dascălul, asta e situația la nivel federal…


9 Responses to “cine e gata sa moara pentru Patrie?”

  • gambitmoldovnesc Says:

    Viața pentru patrie, e o afirmație paradoxală din care motiv unii ajung a o da. Ceva de genul: Cine este gata să-și dea viața pentru nimic? Aceasta este o percepție de debut, după care pentru a da și pietrelor calități însuflețite (personalizate, isterice)nimicul prinde la sens. 100 de tineri patrioți(adolescenți egocentrici)și-au dat viața și au devenit eroi. 🙂 O băbuță singuratică (o fostă doamnă proastă) devine patrioată.

  • Iurie Says:

    Întrebarea într-adevăr este cel puţin incorectă, dacă să nu-i spunem aiurea. De fapt se poate pune întrebarea cine este gata sa-şi rişte viaţa pentru ceva (mai mult sau mai puţin conturat), să zicem pentru ca locul cu in care el trăieşte să nu fie invadat de alţii, etc.

    În fond, însă, tema este foarte complicată. Primul gînd (destul de superficial)care mi-a venit este că răspunsul în linistea auditoriului şi comportamentul în situaţia critică nu vor fi coincide.

    Sunt foarte mulţi factori care influenţează atitudinea omului faţă de locul care îl are în lume asta. Modelul lumii şi sistemul de valori sunt direct dependente de influenţele care se produc asupra lui.

    Cu toate acestea, este ceva care se poate afirma cu destulă fermitate, individualismul şi autodistincţia, în finalitatea la care tind (ideală, respectiv inaccesibilă), ar trebui să destituie orice motivare pentru sacrificiu, cu excepţia (corect evidenţiată în comentariul precedent) situaţiilor cînd acest sacrificiu este doar o forma prin care se manifestă Herostratismul.
    .-= Iurie´s last blog ..Errare Humanum est, sau un exerciţiu de “omenie” =-.

  • Octav Says:

    vai de patria care alege sa trimita la moarte propriii copii…

  • altcersenin Says:

    Sa-ti dai viata pentru patrie -numai militarii au un raspuns afirmativ si clar la aciasta intrebare, cel putin declarativ. Raspunsul militarului se datoreaza statutul sau de militar sau convingerilor sale? Adica, care a fost pozitia sa in dezbaterea, care a urmat?
    .-= altcersenin´s last blog ..“E BINE SA STIM!” – M-A CUCERIT! =-.

  • Vitalie Sprînceană Says:

    intreaga noastra discutie face parte, cumva, dintr-o paradigma: cea in care unele cuvinte mari sunt chestionate, noi avem acum in vedere Patria, dar acelasi procedura o putem aplica Statului, Datoriei… si cu cat mai mult despicam Patria si atasamentul fata de ea, cu atat de indepartam de cealalta paradigma in care Patria si datoriile fata de ea erau neconditionate… nu prea stim cum si cand a avut loc mutatia, suntem poate prea inca in lucruri si in miezul procesului, care e posibil sa nu se fi terminat…

  • Vitalie Sprînceană Says:

    ar fi interesant sa vedem care sunt strategiile prin care „Patria” (Statul, Natiunea, Comunitatea) reactioneaza la aceste schimbari si cum sunt construite acum discursurile de subordonare (ca oricum securitatea e un bun absolut si trebuie paza, trebuie uneori si jertfe)…

  • gambitmoldovnesc Says:

    Iurie said “Primul gînd (destul de superficial)care mi-a venit este că răspunsul în linistea auditoriului şi comportamentul în situaţia critică nu vor fi coincide.” – contrastul perceptiv al cererii nu rezistă, se blochează tînărul – a dispărut criteriul de relaționare/schimb.

    Vitalie Sprînceană said: “Patria si datoriile fata de ea erau neconditionate… nu prea stim cum si cand a avut loc mutatia” – Cultura nu are nevoie de definire publică a structurii sale… mutația a avut loc odată cu transformarea publică a culturii în stat, a posibilităților în datorie, a valorilor generale în patrii.

    Orice tip de structură ne oferă obiective — adică obligațiuni, expresia “trebuie”, apoi aotosupunere, erarhie și obediență/conformism. Nu întîmplător la militari se observă acest lucru mai comod.

  • Cristina Says:

    Referindu-ma la raspunsul lui Vitalie: Cred ca “detasamentul” fata de Patrie a inceput cind majoritatea dintre noi au inceput sa inteleaga ca majoritatea oamenilor din alte tari, sunt ca si noi, au aceleasi idealuri, de multe valori, doar modul in care le comunica sunt diferite, sau cind au inteles ca in orice societate, patrie, grup, sub-grup, sunt oameni buni si rai, de care te simti aproape sau departe – se de fapt diferentele tin mai mult de alte criterii decit cea definita prin Patrie (gen studii, clasa, experiente traite). stiu ca suna poate pompos, dar de fapt Globalizarea a ajutat procesul sa se intensifice.
    De ce? fiindca ca sa vrei sa mori pentru Patrie, trebuie sa ai un inamic bine definit, si sa fie usor sa vezi/ accentuezi, cit e de rau. E dificil acum, cind avem mai mult de 1000 ani de istorie, studii care arata ca de ambele parti ale razboiaelor au fost oameni inocenti care au suferit, cind este mult schimb de informatii, sa reduci totul in ceva simplist, cum era mai inainte – noi suntem generatii care vedem lucrurile intr-un mod mai complex si probabil mai general, de aceea ne este mai greu sa vrem orbeste sa murim.
    Militarii trec prin “training” special sa raspunda la comenzi fara ca sa aiba dreptul de a intreba – pe cind toti ceilalti, suntem invatati sa intrebam orice lucru. Prin asta si noi generatia mai noua din Uniunea Sovietica ne deosebim de cea mai veche – punem la indoiala mai multe lucruri, totul nu e doar alb si negru.
    Consider ca sunt foarte putine cauze daca sa stai si sa te gindesti in profunzime, pentru care merita sa mori – fiindca doar daca esti cineva care poate influenta ceva, o sa conteze. Alta problema e ca multe valori pentru care mai inainte puteai muri cind aveai 16 ani, brusc nu merita dupa 28. De fapt e un pic mai general – cite valori in care mai inainte altii credeau merita intr-adevara sa-ti sacrifici viata?
    Cind mor oameni simpli sufera doar parintii si poate citiva prietenii ca l-au pierdut, si putini care apoi isi mai amintesc de ei. Citi dintre noi cunosc macar pe cineva care a murit in al 2-lea razboi mondial in afara de faptul ca era bunic?

  • Vitalie Sprînceană Says:

    Cristina, lucrurile astea (diversitatea lumii) se cunosc…cam din zorii gandirii uman – exemplul cel mai vechi la care m-as putea referi este Herodot, insul care a adunat marturii si dovezi despre varietatea incredibila a obiceiurilor, moravurilor, popoarelor, religiilor si credintelor…globalizarea nu a facut decat sa le treaca din regimul potentialitatii (exista, dar cumva teoretic) in cel al cotidianului (ne ciocnim zilnic cu aceste diversitati, Altul e vesnic alaturi)…
    intr-adevar, militarii trec prin programe speciale, care ii invata sa gandeasca moartea (altora, dar si cea proprie) ca o optiune accesibila.
    – internalizarea mortii si a iubirii pentru Patrie in diviziunea sociala a muncii…munca de soldat e una obisnuita, ca oricare alta…
    – tehnicizarea omorului: dusmanul devine tinta sau unitate de lupta ce trebuie anihilata, daca sunt mai multi – forta vie… e un truc folosit nu doar de calaii de la Auschwitz…

Leave a Reply