blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Socialism de Potomac

Ken – înalt, uscăţiv, ochelarii îi încadrează ochii vioi, teşiţi într-o faţă demult trecută de prima tinereţe; îmbrăcat lejer, tip sport – un pulover gri şi blugi standard; în mâna dreaptă ţine o mapă doldora de foi copiate la xerox, hărţi, poze, texte, ceva portrete. Ken e ghidul nostru – un grup de străini de diferite vârste, preponderent studenţi sau beneficiari ai unor burse de cercetare şi schimb de experienţă, majoritatea originari din spaţiul post-sovietic – prin Alexandria, statul Virginia, un orăşel aşezat la 6 mile (aproximativ 10 km) distanţă de capitala federală Washington DC.

Istoria Alexandriei (numele oraşului nu are, aşa cum ne aşteptam, vreo legătură specială cu Alexandru cel Mare, Alexandru cel Bun sau Alexandru Nevski, ci a fost botezat după un căpitan obscur, Philip Alexander) s-a împletit prin mii de fire, văzute şi nevăzute, unele idilice, altele groaznice şi sângeroase, cu cea a întregii Federaţii: este oraşul în care a activat, în calitate de topograf, tânărul George Washington, viitorul erou al Revoluţiei şi primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, aici a copilărit viitorul comandant suprem al trupelor Sudului, generalul Robert E. Lee, tot aici au căzut primele jertfe din Războiul Civil… O serie de alte curiozităţi locale: biserica anglicană unde s-au întâlnit Roosvelt şi Churchill pentru a pune la cale înfrângerea lui Hitler (americanii ştiu, mai bine ca nimeni alţii, să facă, apoi să vândă conexiunile istoriilor locale cu evenimente sau persoane cu statură naţională sau mondială – unele cafenele „norocoase” afişează, pe pereţii interiori sau la intrare, lista vizitatorilor notorii – în special staruri de cinema, dar şi politicieni, mai rar, scriitori sau savanţi; alte produse, „degustate” de nemuritori poartă, alături de numele original, un titlu de nobleţe – recommended by Obama, Bush sau Madonna), Piaţa Centrală a oraşului – locul unde se construiau eşafoade pentru execuţia celor care au încălcat legea, dar şi spaţiul unde erau organizate marile vânzări de sclavi.

Ken strecoară abil, printre enumerările uscate ale unor ani şi fapte, unele comentarii proprii, ironii, şi chiar, pe alocuri ghost stories, sugerând existenţa unor spirite care încă mai bântuie noaptea prin acest oraş populat majoritar de funcţionari angajaţi ai unor instituţii federale sau organizaţii private care prestează servicii statului american (aşa-zişii Beltway bandits, sau hoţii din centură, după „numele” lor neoficial), alteori, ocolind patosul cu care de obicei americanii îşi povestesc propria istorie, evocă existenţa unor oameni mărunţi – pentru ei nu prea e loc în memoria colectivă oficială – ne-a adus, bunăoară, într-un cimitir vechi, în care odihnesc oasele celor căzuţi în războiul civil şi ne roagă să citim, cu atenţie, inscripţiile de pe pietrele funerare. Nu observăm imediat ceea ce sugera Ken: pe unele din ele, stau scrijelite năstruşnicii de genul „X, soţia lui Y, moartă în 186…, la vârsta de 152 ani”. Alături altcineva care, conform scriiturii, ar fi vieţuit 130 ani. Straniu?, întreabă Ken. Inscripţiile astea au apărut pe durata războiului (cel civil, dintre Nord şi Sud, pentru abolirea sclaviei) – în lipsa unor fonduri şi condiţii decente, taberele militare erau desfăşurate adesea în cimitire sau biserici. Războiul a fost unul de uzură, cu multe lupte de poziţie, timpul petrecut în tranşee prea mult şi prea plat, iar ostaşii, ca să-şi mai îndulcească trecerea clipelor, crestau năzbâtii pe pietrele de mormânt. Pietrele care au mai rămas, pentru că multe din ele au fost luate pe front, fiind un excelent suport pentru tunuri (sudiste, adică „rele”, cât şi nordiste, „adică bune”) …

Ziua e însorită, o vară suspectă (termometrul indică, la soare, temperaturi de peste 20 grade Celsius) întârzie pe străzile Alexandriei, aşa că avem timp să digerăm, pe îndelete, povestirile lui Ken, să facem nişte poze frunzelor toamnei care s-au dezlănţuit în nuanţe roşietice şi să respirăm aerul liniştit de duminică al oraşelor americane.

Spre sfârşitul plimbării aflu că Ken (a mărturisit-o, de fapt, încă la început, dar păşteam gândurile pe alte câmpuri, aşa că aflu abia acum) nu este un ghid profesionist, nici măcar nu are pregătire istorică academică. Excursiile sunt un hobby şi Ken le practică gratuit: îşi adună de unul singur materialul ilustrativ, citeşte, caută, colectează, interoghează, pe scurt: un om aflat la cheremul propriei curiozităţi. A ghidat şi la Cimitirul Naţional din Arlington şi în alte locaţii din zona proximă a Washingtonului. Pentru că iubeşte oraşul, America, Lumea.

Din cele câteva infinităţi de petrecere a timpului liber în week-end (Ken munceşte întreaga săptămână şi sâmbăta pare un timp potrivit pentru familie, părinţi, prieteni, odihnă în parc, bere în pub sau călătorie la Wallmart), unele din ele cu beneficii materiale, Ken alege să jertfească din timpul său propriu (care îl costă şi bani, ca pe orice american) pentru a socializa istoric nişte străini ca alde mine, ale căror unice virtuţi sunt Alteritatea şi Curiozitatea şi cărora, din varii motive care au ca punct de intersecţie sărăcia, le cam suflă vântul prin buzunare. Ştie Ken şi acest lucru, de asta ne avertizează despre locurile unde sunt gratuităţi, ne semnalează existenţa, în alte părţi, a unor taxe… Îi face plăcere să ne scufunde abrupt în abisurile istoriei americane, pentru a ne scoate apoi, cumva îndrăgostiţi de acest orăşel şi de străzile lui suspect (şi plăcut) de europene.

Nu e singurul. Filantropia şi voluntariatul trăiesc o viaţă obişnuită în casele americane. Un raport al Independent Sector, o platformă de dialog între organizaţiile nonprofit şi de caritate din SUA, indica, la începutul anilor 2000, o pondere de 70% a americanilor care fac donaţii, în cadouri sau bani, iar 55% din cetăţeni investesc în scopuri caritabile propriul timp şi efort. Aproape jumătate din ajutoare vin dinspre şi merg spre organizaţii şi asociaţii religioase, însă alte 12% merg spre educaţie, 12% pentru artă şi cultură, 20% – pentru sănătate. Acelaşi raport arăta că, printre ţările industrializate, SUA sunt întrecute la capitolul voluntariat şi caritate doar de Canada, dar se situează mult înaintea ţărilor europene sau asiatice…

…Socialismul american, fenomen recent în SUA, importat, ameninţă conservatorii, de când Barack Obama a câştigat campionatul pentru funcţia de preşedinte, e, de fapt, sub forma sa stihiinică, neorganizată, neoficială şi în afara controlului direct al statului, o activitate uzuală în SUA, cu vechi tradiţii, obiceiuri, ritualuri şi fundamente, mai ales religioase…

O tradiţie transmisă cu succes spre şi moştenită inclusiv de generaţia postmodernă care a virtualizat-o şi căţărat-o pe internet: megaportalurile de anunţuri, gen craigslist, conţin, obligatoriu şi rubrica Free, cu ajutorul căreia oamenii care se mută, înlocuiesc sau pur şi simplu doresc să se debaraseze de lucruri şi obiecte de care nu au nevoie, fac legătura cu cei care nu au aceste lucruri şi obiecte, dar şi le doresc foarte mult (mobilă, utilaje, materiale de construcţie, lemn, cărţi, audio-video, flori etc.)…

Arareori vei trece printr-un orăşel american fără a vedea, pe alocuri, la drum, sau chiar în faţa casei, mobilier ori alte lucruri aşezate acolo cu scopul de a fi luate de cei care le-ar găsi o utilitate…

Chiar dacă ar exista, socialismul în varianta americană (de fapt, un fel de capitalism religios care ascultă de Biblie) e total diferit de cel european şi asiatic, prin două trăsături tipice, intim legate şi modelate de structura generală a American Dream:

– Scepticismul suspicios general (şi generalizat!) faţă de organizaţii, partide şi birocraţii. Adică instituţiile sub orice formă: americanul e individualist, religia sa este egoistă, căci clamează şi gestionează relaţia lui personală cu Dumnezeu, nemediată de cineva, preot sau biserică, ultimele sunt mai degrabă locuri de socializare decât puncte sacre… Şi, pentru că Dumnezeu (spre deosebire de Comitetul Nobel, care mai scapă câte un premiu pentru organizaţii) nu contabilizează decât faptele, bune sau rele ale fiecărui individ în parte, americanii preferă să facă ei înşişi acest Bine (îngrijirea unor parcuri, clădiri, donaţii pentru şcoli şi muzee), decât să lase treaba asta pe seama Statului.

– Credinţa în virtutea şi eficienţa traiectoriilor personale: nimeni, crede americanul, o organizaţie sau structură colectivă nu poate apăra mai bine drepturile cetăţeanului decât… cetăţeanul însuşi. În ţara care nu a cunoscut sistemul feudal al ierarhiilor sociale, iar teritoriul imens şi posibilităţile practic nelimitate pe care le oferea situaţia geografică, a stimulat o flexibilitate a mişcărilor sociale, eşecul într-un loc, poate fi compensat de succesul în alt loc, de aceea oamenii, săraci sau bogaţi, sunt în veşnică mişcare, într-o căutare continuă a unei vieţi mai bune.

American Dream nu ar fi, aşa cum se crede, colorat de visul îmbogăţirii peste noapte, ci de eterna mobilitate a americanilor. Nu „Mâine voi fi mai bogat!”, ci „Mâine mai am o şansă!”.

articol apărut în revista Contrafort : nr. 11-12 (181-182), noiembrie-decembrie

Previous

eroi, anti-eroi. si altii

Next

anul 2009 in 2000 semne

5 Comments

  1. Octav

    …dar americanii ceia care deja si-au “avut sansa” de ce nu isi gasesc astimpar? 🙂 sau “sansa” e ca si “pofta ca care vine mincind”?…
    daca “eterna mobilitate” a americanilor ar avea ca fundament ideea “miine mai am o sansa”, atunci inseamna ca toti americanii is nefericiti/fara de sansa :)..
    as parafraza altfel: “miine mai am o sansa sa fiu mai bogat” merge? 🙂

  2. Claudia

    Am citit cu interes… o privire dintr-un unghi diferit…Scepticizmul fata de organizatii – e, asta, cred, ca se regaseste si pe la noi, mai putin dorinta cetatenilor de a face “ei insisi…Bine”. Iar acest optimism – “Mine mai am o sansa!” ce presupune “mobilitate”,nu “asteptarea lui Natafleata” – tare ne lipseste…

  3. iON eFROS

    Un alt fluviu de gandire si idei in care poti cu usurinta constata, daca nu ti-e lene, ca blogurile pot fi bune daca se pune ceva suflet in scriitura. Claude Karnoouh s-ar simti mai impacat cu moartea sa intelectuala stiind ca are urmasi destoinici printre cei care nu i-au fost discipoli. La multi ani Vitalie si Craciun fericit!

  4. @Octav, sansa, succesul sunt doar metafore..ele descriu viitorul…iar omul cauta un prezent, de aia Bill Gates inca mai elaboreaza sisteme de operare Windows…e la mijloc eterna dorinta a lui Faust: O, timpule, opreste-te…dar timpul nu se opreste, pentru ca el curge…si Noul de azi e vechiul de maine…si marul oprit e cel mai gustos, si necunoscutul fascineaza mai mult decat zonele cunoscute, si vrabia de pe gard e mai seducatoare decat cioara din brate…
    @Ion, orice poate fi bun, chiar si hartia igienica daca pe ea sunt scrise poeme…Labis scria poezii pe servetelele din localurile pe care le frecventa…

  5. Ceea ce descrii tu, nu este un fenomen “recent”, venit odata cu Obama, ci este la baza SUA. Aici trebuie mentionati celebrii WASP (white anglo-saxon protestants), fondatorii SUA. Voluntarismul este o trasatura a culturii americane, rezultat si el al unei societati civile dezvoltate.
    Max Weber si Alexis de Tocquiville descriu cel mai bine aceste fenomene, mai bine decit as putea-o face eu 🙂 Obama si socialismul sãu n-au nimic in comun cu voluntarismul cetatenilor.
    Si daca e sa numim acest voluntarism, drept socialism, atunci, mai avem o demonstratie ca socialismul nu poate fi impus de SUS in JOS, cum vor s-o faca europenii, ci el poate exista numai fiind construit de jos in sus, si chiar asa nu poate exista ca o ideologie politica… cred eu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén