cartografii urbane

Vitalie Sprînceană

 

De ceva vreme, în staţiile transportului public urban din Chişinău au apărut nişte hărţi ale cetăţii, cu descrierea detaliată a rutelor de transport, geografia fizică (lacuri, râuri, parcuri) şi cea administrativă (străzi, bulevarde, cartiere). Răspândite mai ales în zona centrală a oraşului, hărţile în cauză asigură o busolă necesară celor aproape 1 milion de oameni (locuitorii înşişi, apoi oaspeţii şi vizitatorii) care îi colindă străzile zilnic.

Cum însă se întâmplă de obicei, iniţiativa oarecum grăbită a autorităţilor municipale (îmi permit să atribui actului o conotaţie politică, pentru că hărţile au fost plasate în lunile imediat apropiate  alegerilor parlamentare din 5 aprilie) de a îmbrăca oraşul în straie civilizate,  a colportat mai degrabă un caracter formal, de bifă, un fel de „las să fie!”, iar efectul urmărit a fost vizibilitatea, mai puţin utilitatea instrumentului…

Hărţile sunt în totalitate user unfrienly, greoaie, de fapt, nişte rebusuri pe care cetăţeanul trebuie să le dezlege de fiecare dată când s-a rătăcit în jungla urbană, sau caută un punct de reper…

Limba în care sunt scrise este una tipic funcţionărească, tehnică chiar, un fel de ghid birocratic scris de birocraţi pentru (alţi) birocraţi. Oraşul pe care-l descriu hărţile nu este cel al cetăţenilor, nici cel al utilizatorilor, ci cel văzut, între două cafele, pe ecranul calculatorului sau agăţat pe peretele din cabinetul vreunui  cartograf de la primărie. 

 

Din punct de vedere tehnic, hărţile sunt fără îndoială reprezentări reuşite şi exacte ale oraşului. Dar aglomeraţiile de patrulatere, linii, cercuri, pete albastre şi verzi, toate presurate cu cifre în culori diferite, care indică rutele de transport, cifrurile, scara, numele oficial al unor străzi nu devin prin aceasta, automat utile. Pentru că sistemul de coordonate este construit în totalitate din repere administrative: străzi, bulevarde, intersecţii, foarte utile şi comode funcţionarului obişnuit să gândească oraşul în zone „şahistice”, încadrate în zone cu adrese concrete, sectorul X, strada Y, care se găseşte, pe hartă, în pătratul D5, din păcate total netrebuincioase unui individ cu request particular: Spitalul nr. 1, maternitatea municipală, Piaţa Centrală, Cinematograful „Patria”, Banca de Economii, Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, biroul de paşapoarte, serviciul stare civilă, magazinul „Nunta”, cimitirul evreiesc de la Buiucani, lacul din Valea Morilor, Asociaţia „Alfa”, Circul, Policlinica nr. 10, Andy’s Pizza Botanica etc… 

 

 

 

 

Acest test al utilităţii ar însemna:

accesibilitatea instrumentului (una din legile de fier spune că acesta trebuie programat având în vedere  nivelul intelectual al individului aflat cel mai jos în ierarhie). Nu are rost să faci, aşa cum au făcut funcţionarii de la primărie, o hartă în care se descurcă doar licenţiaţii în geografie. E nevoie de una simplă, accesibilă deopotrivă pentru tanti Vera de la Coloniţa cât şi pentru academicianul Mihai Cimpoi (no offence, maestre!). e de la sine înţeles că hărţile trebuiau făcute având-o în vederepe tanti Vera…Ca şi cum, ai propune un motor de căutare pe internet, în cadrul căruia, pentru a căuta un nume oarecare, ar fi nevoie să introduci vreo 50 comenzi sofisticate cu logaritmi şi ecuaţii de gradul 3… vedeţi experienţa Google. Şi Windows.

poliglotismul instrumentului – acesta trebuie să „vorbească” cât mai multe „limbi”. De preferinţă pe toate. În cazul hărţilor, de la ele ne-am aştepta să vorbească limbajul academicienilor, al mulgătoarelor şi al funcţionarilor. Adică să ofere o interfaţă comodă fiecărui vizitator unic. Să reprezinte mai mult decât cartografierea administrativă a oraşului, ci şi pe cea politică, culturală, socială, comercială, medicală cu reperele de rigoare. O adresă de tipul: bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, 134 (Oficiul Central, Poşta Moldovei, una dintre cele mai solicitate de curând), să fie rapid reperabilă, pe hartă, în diverse sisteme (imaginare) de coordonate: vizavi de Primărie, lângă Mcdonalds, la 3 cartiere distanţă de Piaţa Centrală, între supermarchetul Nr. 1 şi Gemenii etc.

Acest principiu al poliglotismului cartografic este implementat, cu succes, de şoferii de maxi-taxi, care fixează, drept reper, pe panourile informative fixate pe parbrizul unităţii de trasnport, varii centre de atracţie: mall-urile, gările, piaţa Centrală, Spitalul Republican, 40 ani, cinematografele. 

 

Acelaşi tip de cartografiere „populară” este utilizat de şoferii pe rutele internaţionale: Cahulul este un oraş suficient de mare, îşi are străzile lui, patrulatere, fâşii etc., magazinul „Busuioc” însă (chiar dacă are probabil o adresă administrativă exactă), spre care face trimitere autorul anonim, e suficient de recognoscibil de cahuleni astfel încât aceştia să-l găsească rapid şi să explice şi altora cum s-o facă. 

 

 

interuzabilitate. Încercaţi, cu ajutorul acestei hărţi, să ghidaţi un cetăţean care nu ştie oraşul spre Stadionul republican sau blocul nr. 5 al Universităţii de Stat…zadarnic.

 

 

Fără îndoială, sunt posibile mai multe tipuri de lectură ale oraşului: una (de fapt, un univers întreg) aparţine poeţilor, alta a arhitecţilor, una a demografilor, alta a inginerilor care proiectează reţelele de cabluri şi fire electrice, una a liceenilor, alta a bătrânilor, una politică, alta comercială sau ornitologică etc… între ele, o ierarhie valorică clară apare ca fiind imposibilă, dar una, contruită din perspectiva utilităţii stă în putinţă – mă îndoiesc, chiar dacă nutresc o fascinaţie deosebită pentru ea, că o hartă poetică a oraşului, elaborată în termeni de: casă părintească, parc cu cireşi în floare, oraşul alb, castani, fete mustoase ar putea servi drept o busolă sigură prin oraşul „real”… De aia, harta trebuie să fie inteligentă, poliglotă ca un roman polifonic… Până una-alta, hărţile din staţiile oraşului Chişinău sunt monologuri.


3 Responses to “cartografii urbane”

Leave a Reply

CommentLuv badge