carti filme muzica idei polemici

Auschwitz cu samariteni

Motiv: studiul lui John M. Darley şi C. Daniel Batson „De la Ierusalim la Ierihon. Studiul variabilelor situaţionale şi dispoziţionale în comportamentul de „ajutor“, Journal of  Personality and Social Psychology, 1973, Vol. 27, No. J, 100-108

Pretext: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.  Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.  Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.” (Luca 10, 30-35)

Context: Probele existenţei unei legături directe între anumite trăsături de comportament şi disponibilitatea de a-i ajuta pe alţii într-o situaţie de urgenţă au sunat, în afara sistemelor morale ce le legitimau, neconvigător. Anumite evenimente din viaţa reală indică o preeminenţă, în cadrul comportamentului uman, a unor trăsături exterioare, ce nu fac parte in constituţia morală sau psihologică a individului, ci mai degrabă din configuraţia situaţiei însăşi.

Aplicată la parabola Bunului Samaritean, interogaţia teologică speculativă ar putea fi formulată şi astfel: ce-ar fi dacă preotul şi levitul erau grăbiţi, şi deci ocupaţi cu gânduri, emoţii şi griji mai importante? Poate samariteanul era mai puţin grăbit şi deci, mai puţin stresat de alte griji?

E, oare, important, în economia opţiunilor morale posibile ale unui individ în cadrul unei situaţii determinate, parametrul „timp”?

Procedură: studenţii Colegiului Teologic al Universităţii Princeton, participanţi la experiment, completează un chestionar în privinţa orientării lor religioase. După care, li se spune să meargă în alt bloc de studii al universităţii.

Unei părţi de „cobai” li se spune că vor trebui, odată ajunşi în blocul vecin să ţină un seminar pe o temă ştiinţifică oarecare, altei părţi – că va ţine un seminar despre Parabola Bunului Samaritean. Ambele grupuri sunt informate despre timpul de care dispun, unui grup – că sunt în întârziere, deci trebuie să se grăbească, altui grup – că mai au ceva timp la dispoziţie.

Deja în drum, pe una din aleile parcului, un individ în agonie se tăvăleşte prin iarbă (starea „victimei” nu e cunoscută: beat sau rănit?). Reacţiile „cobailor” au fost împărţite în 6 grupuri:

– nu au perceput victima ca atare

– au sesizat victima, dar au ignorat-o

– nu s-au oprit să ajute victima, dar, odată ajunşi la destinaţie au informat liderii experimentului despre ea

– s-au oprit şi au întrebat victima dacă are nevoie de ajutorul lor

– s-au oprit, au insistat ca victima să fie văzută de un specialist, după care au plecat

– au refuzat să părăsească victima şi au insistat ca ea să fie examinată în regim de urgenţă.

Rezultate:

Gradul de urgenţă (timpul de care dispune studentul) a influenţat în mod semnificativ comportamentul caritativ. Cealaltă variabilă, scopul (seminar pe teme ştiinţifice sau despre parabola bunului samaritean) nu a jucat decât un rol neglijabil.

În general, 40 % din „cobai” au oferit vre-un ajutor oarecare victimei. În situaţii cu grad de urgenţă redus (când studentul dispunea de timp suficient) 63 % au ajutat victima, cu grad mediu – 45 %, iar când „cobaii” se grăbeau – doar 10 %.

Concluzii: paradoxal, oamenii care se grăbesc, sunt predispuşi mai puţin să-şi ajute semenii, chiar dacă ei merg undeva să vorbească despre parabola bunului samaritean (Unii subiecţi chiar au păşit, în drum, peste corpul victimei!). Rezultatele par să indice că a gândi despre o normă etică nu înseamnă, în mod necesar, a acţiona în conformitate cu prevederile acestei norme. Mulţii dintre subiecţii ce nu s-au oprit să ofere un ajutor victimei păreau descumpăniţi şi frustraţi. Ei au mărturisit un conflict interior între dorinţa de a ajuta victima şi teama de a nu întârzia. Mai degrabă decât răutate sau indiferenţă, comportamentul lor trebuie explicat prin acest conflict interior.

Comentariu: unele situaţii reale par a confirma rezultatele experimentului. Şoferii, bunăoară, sunt mai dispuşi să respecte regulile de circulaţie atunci când au timp suficient, decât atunci când sunt în întârziere, independent de orientarea lor religioasă, educaţie sau clasă socială. La fel, un şofer nimerit în pană, are mai multe şanse de a primi ajutor pe durata normală a zilei, decât în orele de vârf (de dimineaţă sau de seară), atunci când majoritatea celorlalţi şoferi se grăbesc.

În cazurile cu un grad de urgenţă oarecare, comportamentul majorităţii oamenilor trebuie explicat nu doar prin prisma calităţilor psihologice sau morale individuale, ci şi venind dinspre configuraţia situaţiei. Sursa unui „rău” stă, în unele cazuri, în exteriorul individului, în anumiţi parametri ascunşi ai realităţii (timpul, urgenţa).

Previous

tacerile care vorbesc

Next

starea de dupa orgie

10 Comments

  1. Dao

    Aha! Diavolul este in detalii, iar realitatea este un haos infinit al detaliilor! Oare ordinea este de la Dzeu!?

    Comportamentul omului, în genere, este o “curiozitate”. Dupa ce citesti un manual de psihologie sociala mult timp stai pe gînduri: “dar, de fapt ,cit de mult în mine sunt eu !?” Chir şi comentariul ăsta este condiţionat…socialmente!

    Toate lucrurile sunt contextuale. Iar contextele pot fi construite şi “văzute” cum vreai. Noi “judecam” lucrurile pentru ca trebuie să construim şi să actualizăm relaţia cu mediul. În acest proces interminabil noi utilizăm ceea ce deja cunoaştem – stereotipele sunt punctele de referinţă.

    Ce au facăt “cobaii”? Ei au apreciat o situaţie raportînd-o la nişte repere. În contextul dat, anumite repere au fost aduse în prim plan (dat fiind set up-ul) şi ele au primat la “judecare”. Acel care posedă tehnologia mecanismului de “mutare” şi tranformare a punctelor de referinţă, construeşte realitatea individului, a grupului, a societăţii…

  2. Dao, categoric, ordinea nu e de la Dzeu…e si ea contextuala… 123456 e un sir la fel de ordonat (sau dezordonat, dupa dorinta), din punctul de vedere al matematicii precum 143526 sau altul… ordinea si haosul nu ar fi adevaruri obiective, ci determinari subiective ale observatorului, ce decurg din anumite situatii…
    pentru o mama, 123456789 este un sir ordonat fix care trebuie invatat asa cum este, iar daca copilul face greseli, ii zice ca nu e corect…la casino, secventa de numere corecte este fie 777, fie alta, si daca unui jucator ii cade 123 sau 789, nu e mare bucurie, si nici “ordine”…in alte cazuri, posibilitatile de construire a unei ordini sunt mai mari – jocurile de carti, la belot, pentru a castiga te poti servi de diferite combinatii de 2, 3, 4, 5 sau 8 carti…toate reprezentant “ordini”…
    altfel, ma gandesc la situationismul acesta moral (determinarea comportamentului in functie mai degraba de trasaturile situatiei, decat de trasaturile “individuale”) din 2 perspective:
    – ca inginerie si igiena sociala: prin influentarea unor parametri situationali putem obtine modificari/schimbari in comportamentul indivizilor…un exemplu: intr-o scoala, un anume tip de comprotament al profesorului genereaza un tip de reactie, si in consecinta, un tip de motivatie al elevilor (efectul Pyglmalion). deci, daca reusim sa obtinem o modificare a parametrului – atitudinea subiectiva a pedagogului fata de elevi/studenti – reusim sa provocam schimbari in comportamentul, reusita si motivatia studentilor…
    – ca modalitate de a modifica sistemele noastre juridice, astfel incat responsabilizarea pentru un act sa fie distribuita nu doar la nivelul indivizilor, ci sa existe si anumite nuante situationale…exemplu: daca un sarac fura o paine pentru a manca, nu e un delict precum daca o face cineva asigurat bine mersi…

  3. Trebuie făcute schimbări urgente în program.

    p.s. asta-i carte?
    Dacă da, ap’ au ales un titlu incredibil de nereuşit.
    Să-l citească doar psihologii.

  4. Paul, asta e titlul unui articol publicat intr-o revista de specialitate..originalul studiului se gaseste la:

    http://www.nd.edu/%7Ewcarbona/darley%20and%20batson%20-%20from%20jerusalem%20to%20jericho.pdf

    titlul este sec, la subiect, articolul este unul stiintific, eu m-am straduit sa-l fac accesibil inclusiv celor fara pregatire psihologica sociala..adica popularizare… am pomenit totusi titlul studiului (tradus de mine) pentru a fixa, pentru cei interesati, originile experimentului…

  5. Dao

    Diavolul este în detalii (sau nu?!), ordinea nu este de la Dzeu (sau da!?) – куда бедному крестьянину податься?!?!
    “Situaţionismul” ăsta a fost descris aproape pîna la extrema “explicaţiei universale” de teoria biheviorismului. Ca orice forma a determinismului acesta condiţionează reacţia de mediu, ceea ce, cred eu, într-un fel (dar, într-un fel!) aşa şi este. Numai că mediul este infinitatea ce se produce în individ şi în afăra lui – încearcă şi te lămureşte!

    Privitor la scheme. Da, sunt de acord că ele ar trebuie să fie configurate astfel ca să fie puse în uz acele mecanisme ce apeleaza la “centrele de umanitate”. Însă, aici sunt două “nevoi”. Prima, cu cît mai sofisticate devin sistemele cu atît sunt mai vulnerabile la erori de uz. Al doilea, sistemele sociale (juridice întotdeauna for corespunde stării în care se află civilizaţia.
    Cu toate acestea, noi trebuie să depunem eforturi pentru a “mişca carul înainte”!
    “Fă ce trebuie să faci şi fie ce-o fi!”

  6. Sofia

    Pe lîngă toate (comportament individual, social, mediu, situaţii de moment) mai este ceva ce aşi defini ca esenţa existenţială a Omului (acel Eu suprem a lui Freud sau “Лик” al filozofului rus Florenskii). În religie aceasta se numeşte “Duh”. Doar se spune în popor “slab de înger” sau “slab cu Duhul”. De fapt slab este Eu-ul suprem al omului. Dacă pentru un om prioritar este să ajute un alt om, atunci nici situaţia, nici mediu nu îl vor impiedica. Sigur că este necesară şi o integritate personală ca de la o valoare cum este dragoastea faţă de aproapele său să treacă la acţiune, astfel prin fapte confirmînd această dragoste. Pilda cu Bunul Samaritean şi vine să confirme acest lucru.

    Experimentul de la Stanford aparent ne demonstrează contrariu dar, în ultima instanţă, tot acolo ajungem – dacă sistemul de valori (şi credinţe) nu este clar definit şi conştientizat, acţiunile depind de mediu, de situaţii etc., sunt reactive, dar nu proactive.

    Deci, în concluzie s-ar putea de spus că totuşi condiţia umană cu toate sistemele, inclusiv cele juridice, poate fi schimbată doar dacă ne schimbăm noi însuşi, ca indivizi şi ca comuniune de oameni, ţinînd cont de spaţiu,timp, context poltic,istoric etc.. Instrumentele şi mecanismele de schimbare sunt foarte diferite.Direcţia schimbării este o temă pentru cu totul altă discuţie.

  7. Dao

    Corect ca idee umanista, dar nu stiu daca in felul asta se poate formula problema. Sofia, porneste de la două premise. Prima, că ar trebiui să existe o prioritate al omului “să ajute un alt om”. Al doilea, ca acest ajutor să fie “efectiv” omul trebuie să aibă o anumită “integritate personală”.

    De acord, absolut. Însă, întrebarea care ne preocupa este alta : “Cum să-l facem pe Om să simtă această prioritate, una la mîna şi a doua, cum să-i conferim lui integritatea necesara”. De fapt, cred că ecuaţia se simplifica prin a obţine doar a doua condiţie, or omul integru (în accepţiunea noastră) deja are “drept prioritate ajutorara altora.”
    In orice caz, problema este setarea mecanismelor sociale (formale şi neformale)care ar influenţa individul pentru anumite reacţii (sau discernămînt), diferite de cele obţinute la Stanford.

    Avînd în vedere, că experimentul de la Stanford releva o anumită regulă (care banuiesc eu că diferă în dependeţă de contextul instoric)este nevoie de mari şi complexe eforturi pentru a schimba reacţia omului. Iar, să contăm pe indivizi iluminaţi, putem şi trebuie: omenirea mai produce enormităţi, sau, cel puţin, oricare din cei care vrea să depăşească cadrul impus de mediu poate deveni astfel.

  8. Sofia

    “…omenirea mai produce enormităţi,….”, dar în fiecare caz este nevoie cel puţin de 30-40 ani pentru formarea anumitor capacităţii.

    “… sau, cel puţin, oricare din cei care vrea să depăşească cadrul impus de mediu poate deveni astfel.” Cheia sau soluţia este în reacţia şi acţiunea proactivă în loc de cea reactivă! Şi aici iarăşi este vorba de priorităţi la nivelul sistemului de valori individuale şi sociale. Este oare o valoare poziţia activă sau nu? Mai greu este cu aplicarea în practică, mai ales într-un mediu rezistent şi neflexibil. E nevoie de timp şi răbdare. Aceasta şi este evoluţie. Revoluţiile aduc rezultate dar nefiind urmate de procese evolutive ele degradează.

    Cum să-l facem pe om să se schimbe? În principiu, sunt doar două metode:
    represive (revoluţionare) prin aplicarea constrîngerii: subordonare, supunere, reprimare, aplicare a violenţei şi, în ultima instanţă, distrugerea integrităţii fizice, psihice etc.,şi
    educative (evolutive) prin motivare şi stimulare (diferite tipuri de educaţie, instruire şi autoinstruire).

    Şi de cîţi ani este nevoie pentru schimbarea reacţiei? De această întrebare au fost preocupaţi pe parcursul veacurilor şi guvernanţii, şi filozofii, şi liderii spirituali. Poate 40 de ani ca în timpurile lui Moise, sau mai mult de 50 ca în timpurile sovietice. Depinde de multe circumstanţe. Nu totul este sub controlul omului (statului, societăţii).

    Dar cum a menţionat Dao mai sus “Fă ce trebuie să faci …” şi nu te ataşa de rezultate.

  9. Sofia, avem nevoie de:
    – 40 ani
    – un Moise
    – un pustiu
    cu ultima, daca continuam asa sa gestionam treburile tarii, rezolvam in timp scurt…

  10. Sofia

    Vitalie, bine că daţi semne de nerăbdare, părea să fiţi dispus prea filozofic!
    Implicaţi-Vă în alte tipuri de activitate – analiză politică, de exemplu, ca să deveniţi o persoana de referinţă pentru anumite categorii de oameni, pe care aţi putea să-i influenţaţi, să-i ajutaţi să-şi schimbe optica.
    În rest, aveţi perfectă dreptate. Nu dvs. aţi concluzionat “No leaders” (apreciere cam dură, deşi parţial adevărată). Din 40 de ani 20 deja au trecut. În rest, un vacuum în sufletele oamenilor, evident, se manifestă şi în afară. Eschivarea, plecarea capului, laşitatea, trădarea, conformismul, votarea cu picioarele nu poate să nu aibă consecinţe. Trebuie să ne pregătim că în viitorii ani va fi şi mai greu.
    “Fă ce trebuie să faci ” şi va fi ceea ce trebuie să fie. Lucrurile bune se adună ca şi cele rele. Curaj!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén