luminari… de recunostinta…de parastas

Vitalie Sprînceană

Urmărit joi, 8 ianuarie, la Moldova 1, filmul „Lumînarea recunoştinţei“, în regia lui Rafael Agadjanean.

Deschiderea: struguri, o vie, un  cer albastru…

Pe durata filmului: Druţă la Horodişte, Druţă în câmp, la secerat, Druţă de vorbă cu ţăranii, Druţă povestind despre copilăria sa rurală, despre prieteni, armată, sejur la Şcoala de Literatură „Gorki” din Moskova…

Elementul „sătesc” se bagă în cadru de vreo 10 ori, uneori direct, cum e cazul cu vizita lui Ion Druţă la biserica din sat, alteori subtil, cum e povestea unei învăţătoare de la Săseni, Călăraşi, autoare (pe când era elevă, în cl. IX), a unei scrisori în care cerea autorului să schimbe destinul Ruxandei şi a lui Gheorghe din „Frunze de dor”. Repetiţia asta insistentă ar trebui să însemne ceva, de vreme ce întreg filmul stă pe umerii „ţăranului Druţă”…

E poate cheia popularităţii lui Druţă printre diferitele regimuri politice autohtone: e un ţăran, se vrea ţăran, e pentru ţăran.

Mitul ţăranului ar putea fi prins dublu:

 – ca un criteriu de legitimare a creaţiei literare şi a atitudinii general-patriotice a scriitorului: eşti scriitor local, naţional, cu acte în regulă, doar dacă scrii despre spice de grâu/porumb/secară, păduri, arătură, miros de transpiraţie ţărănească, mămăligă, prosop, căruţă, cal, sat, praf, prispă, poartă etc. De unde şi înghesuiala sufocantă a scriitorilor moldoveni pe arăturile poetice de tematică rurală… Druţă convine, creaţia lui e „cuminte”, pentru că nu se „leapădă” de talpa ţării, aşa cum o fac „trădătorii” de postmoderni, poeţii urbani, fracturiştii şi restul…

– ca o unealtă de îmblânzire a intelectualului. Pe durata întregului film Ion Druţă e atât de preocupat să pună în evidenţă, la fiecare pas, originea sa ţărănească, încât am impresia că îi este frică că ar putea fi perceput ca fiind altceva decât un ţăran din câmpia Sorocii. Ţăranul din el ţine bine în chingi intelectualul rebel (dacă o fi existat) – cam asta-i şi cu fronda telectualilor autohtoni: Doamne fereşte să meargă contra poporului, contra celor mulţi (şi uneori proşti!), să-şi asume o singurătate poetică… Tragicomedia  boemei culturale moldoveneşti: sfâşiată între năzuinţa spre libertate şi libertinaj şi „obligaţia” de a-şi re-declara, la tot pasul, adeziunea la cauza „poporului”.

Sigur, Druţă e mare, chiar dacă s-a aşternut ceva praf peste măreţia lui. Gheorghe Doinaru a intrat demult în kolhoz încă în anii 50, apoi a construit socialismul (vezi „Frumos şi sfânt”), a venit la oraş, a militat pentru limbă şi independenţă, acum stă probabil în Italia, Portugalia sau Spania şi îngrijeşte, împreună cu Ruxanda, o babă occidentală care trebuie dusă de trei ori pe zi în spate la clozet…

Druţă însă nu ştie asta, sau nu poate şti. Druţianismul, nici măcar nu vrea să audă…


3 Responses to “luminari… de recunostinta…de parastas”

Leave a Reply

CommentLuv badge