povestea unei plictiseli obisnuite

Vitalie Sprînceană

În cadrul unui interviu publicat în nr. 10 (168) al „Contrafortului” ( nr. din octombrie, 2008 ), criticul de teatru şi redactorul-şef al revistei Sud-Est Cultural, Valentina Tăzlăuanu pomenea, cu referire la obiceiul teatrelor moldoveneşti de a monta „puzderia de piese mediocre” (străine. V.S.). Doamna critic, ca orice om de bun simţ (nu e clar, pentru mine, unde începe bunul simţ şi unde complicitatea tăcută), a evitat să pomenească după nume şi ID, datele biometrice cum ar veni, vre-un spectacol din această puzderie mediocră, deşi a fost foarte darnică în a enumera tiluri şi nume de regizori „buni”. Mă rog, aşa e la noi: bunii se cunosc, au nume, iar răii – anonimi, neştiuţi, undeva aproape, dar hai să nu-i numim, că, ştii, sunt oameni şi ei, ş-apoi nu ştii cum, când şi la cine ajungi cu vreo trebuşoară…

Nu-mi plac spectacolele moralizatoare, asta chiar dacă mai cred în rostul predicilor. La fel, am probleme cu eroii de placaj, lipsiţi de contradicţii, automate morale programate să facă bine sau rău. Oamenii mi se par, în asemenea cazuri, mai reali decât eroii. Piesa lui P Zelenka, „Povestea unei nebunii obşinuite” nu m-a rupt, deşi aşteptările mele erau mari. Mă gândeam la o imitaţie „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, dar a ieşit mai rău, mult mai rău.

Subiectul: un tip, Peter, are o mamă „pragmatică”, pentru care familia e locul unde vii acasă şi ţi se spune ce să faci în viaţă (e formidabilă Ninela Caranfil, dar rolul chiar e prost scris, şi oricum nu l-a putut salva), un tată, fost comentator la buletinele de ştiri, obsedat de o întrebare: încape oare becul electric în gură? (Nicolae Darie a făcut un rol bun, mai ales în părţile în care juca rolul soţului, ca amant, e dezastru, imho), un prieten al eroului nostru, Muscuţă-Ionel, obsedat de sex şi femei – inventează  tot felul de instrumente sexuabile: ţeava de aspirator folosită pe post de felator, o chiuvetă dotată cu o gaură potrivită, un manechin (care, pentru a adăuga ceva bădărănie şi moralism spectacolului lipsit de miez, învie, şi-l pedepseşte pe Ionel-cel-obsedat), doi vecini care nu pot face dragoste dacă nu există un al treilea care să-i privească, între altele, vecinul compozitor e cel mai interesant tip, are anumite replici bestiale, păcat că partea cu copyright-ul n-a fost cumva lungită, e printre puţinele scene tefere, care dau ceva piper întregului spectacol, în fine, o oarecare Janna, fosta parteneră a lui Peter, personaj absolut inutil – putea fi subînţeles, prezent prin absenţă, intrarea lui în acţiune n-a adus nimic în plus, nici măcar un dram de intrigă ieftină.

Prima parte a spectacolului e OK, eroul principal e activ, chiar dacă face trăsnăi. Un fel de perpetuum mobile  aflat în căutarea sufletului geamăn, a contactului direct cu Creatorul. Asta durează cam a patra parte din spectacol, după care, din motive foarte neclar pentru mine, regizorul/autorul decide efectiv să ucidă eroul, transformându-l într-un nene cicălitor, care stă întins pe patul său şi citeşte lecţii de morală celor din jur. Cu asta piesa se cam termină, deşi mai rămân încă trei părţi de umplutură: Muscuţă, care-i dă sfaturi, altminteri bune, lui Peter despre cum ar fi mai bine să cucerească femeile, este pedepsit (pentru ce?), mama lui Peter, o scorpie veşnic îngrijorată de cutremure, accidente, dezastre din lumea mare, dar opacă la lucrurile de sub nasul ei (se simte un ecou biblic moralizator cu: Voi, cei care vedeţi paiul din ochii aproapelui, dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru!) înnebuneşte la timpul potrivit, cuplul de vecini exhibiitionisti se destramă şi el, Jana este abandonată – o explozie de nefericire din care iese teafăr doar Peter, pentru că el „a rămas el însuşi întotdeauna”.

Un fel de gândire pozitivă, atât de la modă. Cred că spectacolul ar fi fost bun pentru seminarele de la Oriflame, Vision, Mary Kay, Amway şi alte reţele de oameni care au nevoie de moralism şi încurajare simulată. The end.

 


3 Responses to “povestea unei plictiseli obisnuite”

  • vasgar Says:

    Vitalie,
    numirea spectacolelor facute in baza unor piese mediocre, in teatre cu regizori si actori mediocri, pe care ai asteptat-o (nu cred ca pentru a afla adevarul…, care in general se stie), ar fi declansat un razboi atomic in lumea teatrala mica de la noi. Cultura putina, orgolii uriase, iar orice observatie critica este vazuta ca un atentat la profesie. Devii imediat dusman, uitandu-se usor ca in alte dati ai scris pozitiv despre munca lor. La fel se intampla si in literatura, in arta, muzica… Norocul linistii noastre mediocre este ca nu prea are cine sa scrie, nu avem critici. In general, spiritul critic in Basarabia e o pasare rara…
    Iar valoarea teatrului nostru este revelata de faptul ca, de cativa ani, niciun spectacol montat la Chisinau nu este invitat la Festivalul de Teatru de la Bucuresti. Nu e acesta un criteriu de evaluare infailibil, dar totusi…
    Valentina Tazlauanu nu spune direct acest lucru (pentru ca, din pacate, n-a fost intrebata…), dar rosteste, cu bun-simt si politete, destule cuvinte grele.

    vasgars last blog post..Contrafort în octombrie – Studii umaniste în Toscana

  • Daria Says:

    In 2007, la festivalul national de teatru din bucuresti s/a jucat “povesti de familie”, spectacolul de la national al lui mihai fusu.
    In rest, aceasta postare mi se pare provocatoare, dar cumva superficiala ca si continut. nu/mi este clar, de exemplu, unde incepe discutia despre text si unde incepe analiza spectacolului. printre altele, aceasta piesa a fost montata in Romania de unul dintre cei mai buni regizori ai momentului, Radu Afrim, si a facut furori acolo. iar pentru text remarca “regizorul/autorul decide efectiv să ucidă eroul, transformându-l într-un nene cicălitor, care stă întins pe patul său şi citeşte lecţii de morală celor din jur” nu este, in opinia mea, valabila. ceea ce vreau sa spun este ca ar fi indicat sa stim despre ce vorbim. daca vorbim despre text, inseamna ca am citit textul. daca vorbim despre spectacol, n/ar trebui sa facem remarci atat de categorice in privinta textului ci sa ne referim la montare. sunt de parerea ca cei de la national au dat/o in bara cu aceasta piesa, au transformat/o intr/o comedioara pe alocuri stridenta, pe alocuri amatoriceasca. previziunea mea este ca spectacolul “povestea unei nebunii obisnuite” aici, la chisinau, n/o sa aiba nici succes la publicul larg – pentru ca e prea bizara pt elevi, pensionari si amwayshti si nici la “‘telektuali” pentru ca e prost montata.

  • Vitalie Sprînceană Says:

    Daria, nu am citit piesa, n-am gasit-o nicaieri, iar expresia “autorul/regizorul” exprima anume acea necunoastere a mea – nu stiam pe cine sa-l responsabilizez pentru calitatea slabuta a profilului moral si artistic al eroului principal..
    a iesit, dupa mine, o istorie moralizatoare..
    nu stiu montarea lui Afrim, n-am vazut-o si deci nu ma pot pronunta cu privire la calitatile ei…cu atat mai mult nu-mi ot permite o comparatie…
    altfel toate acidele mele tin de spectacolul pe care l-am vazut si m-am straduit pe cat am putut sa indic asta…

Leave a Reply

CommentLuv badge