Oct 7 2008

anti(l)oh cantemir

Vitalie Sprînceană

 

Literatura are totusi o sansa la Chisinau… inscriptie pe o banca la Dendrariu…printre I+M=Love si papusha+max etc si-a gasit locul si un poet rus cu origini locale – Antioh Cantemir.

p.s. probabilitatea ca autorul necunoscut sa fi inscris numele altui Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, ne-poet este mica, pe acest al doilea Antioh nu-l stiu nici macar profesorii de istorie.  

 


Oct 6 2008

Arendt, Dostoievski, empatie, compatimire

Vitalie Sprînceană

 

O ilustrare excelentă a altei părţi neteoretice a Revoluţiei Franceze, care scoate la iveală motivaţia ce stă în spatele cuvintelor şi faptelor actorilor ei principali, este „Legenda Marelui Inchizitor”, în care Dostoievski opune empatia mută a lui Isus compătimirii limbute a Inchizitorului. Pentru că empatia, capacitatea de a percepe suferinţele celuilalt ca fiind proprii şi compătimirea, care nu atinge deloc strunele sufleteşti ale omului, nu doar că nu sunt identice, ci nici măcar nu se ating. Empatia, în esenţa sa, nu poate să apară ca reacţie la suferinţele unei clase, ale unui popor, cu atât mai mult, ale omenirii întregi. Ea nu poate să fie decât ecou al suferinţei unui om şi rămâne întotdeauna şi oriunde empatie. Puterea empatiei rezidă în însăşi pasiunea, care, spre deosebire de raţiune, este capabilă să se atingă doar de particular, individual, dar nu are ideea de comun, capacitatea de generalizare. Păcatul Marelui inchizitor, ca şi al lui Robespier, este că erau atraşi de „les hommes faibles”, şi nu doar din motivul că această pasiune este nediferenţiată de dorinţa de putere, dar şi din motivul că, prin aceasta, ei depersonificau suferinzii şi slabii, amestecându-i într-un tot unitar – poporul toujours malhereux, păstrând în acelaşi timp o distanţă comodă între ei şi el, Poporul. Pentru Dostoievski, mărturia naturii dumnezeieşti a lui Hristos era capacitatea lui de a fi empatic cu fiecare om în parte, fără a amesteca pe toţi într-un conteiner comod de genul umanităţii suferinde. Genialitatea cărţii lui Dostoievski, fără a lua în consideraţie ideile sale teologice, este că ne face să simţim cât de fals sună frazele goale, tiradele retorice sofisticate care evocă jalea şi compătimirea în momentul în care acestea sunt confruntate cu adevărata empatie. 

 

 

Hannah Arendt „On revolution”, traducere…după traducere – am utilizat varianta rusă tradusă de I. Kosich. Pentru că-mi lipseşte varianta engleză. Şi cea română.


Oct 3 2008

globalizarea globalizarii

Vitalie Sprînceană

le monde 

sursa Le Monde.


Oct 1 2008

consulatele romanesti la Chisinau intre ideologie si practica

Vitalie Sprînceană

Problema deschiderii unui(unor) consulat(consulate) româneşti la Chişinău este unul dintre marile rahaturi ale spaţiului public moldo-român. Nişte anume tipi de pe ambele maluri ale Prutului au grijă ca duhoarea produsului să nu se stingă şi agită din când peste el bucăţi de batiste, steaguri, foi de partid etc. Când lipseşte vântul, mai suflă şi ei – nu cumva să uite naţiunea mirosul cu pricina…

Partea Noastră zice că nu există o nevoie reală pentru deschiderea a două noi consulate (asta în timp ce moldovenii se bat ca în gura morţii la porţile strâmte ale consulatului). Partea Lor spune că nu poate face nimic din cauza interdicţiei autorităţilor moldovene (şi chiar n-a făcut nimic să stopeze corupţia şi mituirile grosolane ce se practicau la Consulatul Român din Chişinău, în pofida unor semnale constante venite din presa din ambele ţări). În fine, problema moldovenească este una marginală la Bucureşti, frontul de Est a fost „închis” ermetic cu „capac european” şi e bine aşa.

Una peste alta, cetăţenii moldoveni sunt totuşi incomodaţi de capacităţile reduse de lucru ale consulatului. Despre bani cică nu se vorbeşte la consulat, sper că pagina aia ruşinoasă a fost ruptă pentru vecie. Cozile au rămas încă, înghesuiala şi îmbulzeala fiind un lucru obişnuit, ca şi „nopţile albe” de aşteptare…

Altfel, la dorinţa autorităţilor române, problema poate fi soluţionată în două răsuflări.
Primul pas este deschiderea, întemeierea, înfiinţarea, stabilirea unor consulate Mobile (ideea o aveam demult în cap, mi-a reamintit-o Ion M.) care ar activa, la un interval anumit de timp, o dată pe săptămână să zicem, măcar în fostele centre de judeţ sau în oraşele mai mari: Ungheni, Cahul, Comrat, Criuleni (pentru partea stângă), Orhei, Bălţi, Edineţ, Hânceşti sau Cimişlia, Ştefan Vodă. E o idee mai puţin costisitoare decât construirea unor noi sedii, mai eficientă, mai localizată şi mai personalizată pentru doleanţele (şi posibilităţile) fiecărui cetăţean moldovean în parte. În oricare din aceste oraşe diplomaţii români pot închiria oficiu, o sală de clasă sau măcar o casă de nunţi care ar găzdui consulatul mobil. Ori pot utiliza căruţe, faietoane, carete, automobile, furgoane, TIR-uri, autobuze, trenuri blindate, tancuri, biciclete cu care să „hoinărească” prin ţară adunând doleanţe, cereri, plângeri de la cetăţenii români sau de la cei care se simt români aici.

Al doilea pas ar fi lichidarea acestui rahat urât mirositor numit problema consulatelor române, unic monument al incompetenţei şi incapacităţii, care va însemna şi dispariţia de pe scena publică a unor anume oameni ce-şi lustruiesc imaginea datorită prostiei guvernului român.

Atât despre consulate. Punctum. Am închis problema. Berea o aştept de la Băsescu.

P.S. de la I.M. “Consulatele mobile sunt bune pentru diaspora cu orice cetatenie, adica nu doar in cazul consulatelor romanesti. RM ar putea pune la punct consulate mobile in Spania, Italia, Rusia, astfel ca cetatenii RM sa poate beneficia mai ieftin de serviciile consulare. ”