S-a întâmplat duminică seara la Grădina Zoologică, unde am ajuns datorită lui (şi împreună cu) Klaus. Obişnuiţii barză, pelican, răţuşte, măgar, tigru, leu, vulture pleşuv, şoim, mistreţ, leopard, păun, câini vagabonzi, ciori grive captive ne-benevol, maimuţe, struţi, emu au fost văzuţi-admiraţi-fotografiaţi rapid. Klaus a fost şocat de …corbi. atât de mari, inteligenţi, stranii… Ai văzut vreodată corb? Da, o cioară ceva mai neagră şi mai mare… Ei, uite-l! Bah, am rămas cu gura căscată. E mult mai mare decât cioara din mintea mea (ştiam că sunt un ornitolog prost în pofida rădăcinilor ţărăneşti), mai negru, mai altfel… Un fel de delfin printre păsări. Are un mers specific, puţin şchiop, apăsat, niţel obosit.
În altă parte, o leoaică închisă singură într-o cuşcă de 4 metri pătraţi. Se plimbă de colo-colo şi ne fixează cu ochii săi mari. Eu şi Klaus ne porăim să potrivim aparatele de fotografiat, leoaica ne priveşte insistent, se apropie de marginea dinspre noi a cuştii, se plimbă agitată şi simultan…se linge pe buze ca şi cum ar fi presimţit că i se aduce hrana. Minunat, mă gândesc, tocmai o să văd cum sunt hrănite animalele astea, şi aştept să vină lucrătorul Grădinii Zoologice cu mâncarea. Acesta nu vine, privesc în jur şi-mi dau seama că cina aşteptată (şi imaginată a leoaicei suntem noi, eu, într-o pereche de pantaloni călcaţi îngrijit la dungă, scurtă haki, pantofi lustruiţi, şi Klaus, în costum de foto vânător amator: un hanorac uşor, comod dar de culoare albastră, pălărie, tot albastră… Mă gândesc pe cine va prefera leoaica: pe mine, cu un blog, şi atâtea proiecte în cap sau pe Klaus, cu 2 bloguri şi nu mai puţine proiecte… Îmi dau seama că sunt prosteşti toate gândurile astea: pentru ea, cu tot cu buletinul nostru de identitate, drepturile primite de la naştere, proiectele şi visele noastre, individualitatea noastră distinctă apărată de lege…suntem doar două salamuri ambulante…
Una din experienţele minunate pe care mi-a oferit-o pasiunea nouă pentru păsări este anume contopirea cu natura – revenirea la realitatea propriului corp, importanţa dimensiunilor tale fizice, revenirea simţurilor şi, mai ales a auzului.
Azi, urmărind cum motanul rostogolea veveriţa şi cum aceasta ţipa şi se zbătea, reuşind să scape de vreo trei ori din ghiarele mîţei, îmi bătea inima mai ceva ca la o pasăre, de parcă eram eu cel care îşi salva viaţa.
Klauss last blog post..Vîrful piramidei trofice: motanul Ştefan vînează veveriţe
cred ca leoaica mi-a amintit acelasi lucru: fizicul, corpul, dimensiunile vederii, intelegerea vizuala etc…
Da corbii m-au cam speriat si pe mine. Nu sunt sigur dar cred ca erau o anumita specie, adica nu erau corbi obisnuiti. Anul trecut mai era un condor parca, o camila cu pieleasau blana cam roasa si multe maimute … Am fost cand era cald, asa ca multe din animale se pitisera la umbra, prin custi … In peisajul urban al Chisinaului, animalele nu au loc (mai sunt din acelea pe doua picioare, dar..)
Oricum pe aici prin New Brunswick sunt veverite la fiecare pas, plus ratoni, am vazut niste caprioare prin campus 🙂
IMs last blog post..Ultimele publicatii
veverite sunt si la Chisinau, multe chiar. Klaus a surprins chiar o pisica ce vana o veverita… am vazut si un arici la Durlesti…si corbi, tot acolo, mari, matinali, greoi…
am facut chiar o observatie: orasul diurn e al oamenilor, cel nocturn – al animalelor..caini, pisici, corbi…
In schimb tot ce e mai greu de 1 kil si e comestibil lipseste. Mai nou chiar si iepurii salbatici (care la Oxford se primblă pe alei) au devenit specie in pericol de disparitie! (sic) – in acest an a fost interzis vanatul lor. Ha-ha. E interzis si fumatul in locul publice 😀
Klauss last blog post..Povestea porumbelului hapsîn