Jul 31 2008

pasarosfera on-line

Vitalie Sprînceană

Eram decis să nu postez azi, dar Klaus m-a scos din ne-sărite cu o idee bună, pentru care aş crăpa de 2 ori de invidie – un blog numit Păsări din Republica Moldova. Nou-născutul blog tre să împlinească în curând o zi – o mică aniversare. Îi urez o viaţă lungă, vizitatori mulţi, un aparat de fotografiat bun autorului şi o echipă mare de fotovânători de păsări, insecte, mamifere, peşti…


Jul 30 2008

ploaia la moldoveni

Vitalie Sprînceană

ploaie

A dat Doamne-Doamne ceva ploaie pe plaiurile moldave, şi jurnaliştii moldoveni s-au procopsit cu… apă la moară, de-au împânzit ţara nord-sud, vest-est, sol-aer. Fătucile tv-izate şi-au suflecat pantalonii şi au intrat cu microfoanele în mâzgă poate-poate mai storc o lacrimă (şi ceva puncte de rating) din profunzimile sufletului moldav. Ploaia a adus pentru fiecare câte ceva: ţăranilor – nenorociri, politicienilor – un prilej nesperat de publicitate în plin sezon estival, jurnaliştilor tv şi radio – subiecte inedite, ne-politice, nechişinăuizate, ne-situate în Perimetrul Primărie-Guvern-Parlament-Preşedinţie (plus Termocom pe timp de iarnă, Vadul lui Vodă pe timp de vară).

Acum, că apele sunt pe cale să treacă, rămânem cu pietrele (sau revenim la oile noastre, e egal):

– prima piatră trebuie agăţată de gâtul graţios şi falnic al Armatei Naţionale şi a Ministerului de Interne, aceşti bravi apărători ai Patriei pitiţi strategic în cazarme, fotolii şi paturi călduţe. Atitudinea Forţelor Armate este cel puţin pasivă, dacă nu chiar criminală: această maşină instituţionalizată de ucis timpul, nervii şi visele oamenilor, n-a ridicat un deget ÎNAINTEA calamităţii, n-a pus la dispoziţie nici măcar o anvelopă pentru evacuarea locuitorilor satelor ameninţate de inundaţii, n-a organizat, efectuat, supravegheat procesul de transportare a avuţiei, lucrurilor personale, uneltelor şi utilajelor ţăranilor, în special familiile de bătrâni, cele în situaţie economică precară sau toţi cei care nu au un tractor, căruţă sau bicicletă în ogradă cu care să-şi care bunurile agonisite de-a lungul anilor. Inactivitatea conducerii Armatei în perioada premergătoare inundaţiilor merită răsplătită cu medalia Balega de Aur, rangul I, superior plus ceva demisii la vârf… dispoziţiile autorităţilor ca Armata să participe la lichidarea consecinţelor sunt o bătaie de joc subtilă, un fel de a deschide umbrele după ploaie…

– altă piatră trebuie dăruită (aruncată, e egal) departamentului Situaţii Excepţionale care a realizat performanţa de a organiza evacuarea ţăranilor din zonele afectate în…bărci de gumă, fără motor, cu vâsle, cu capacitate redusă de transport, viteză şi tonaj, vorba unui ţăran din Nord, în ele a încăput doar cloşca cu pui, nu şi curcanul, căţelul, purcelul, vaca etc… încă o dată, s-a văzut că o ploaie torenţială poate ameninţa statalitatea, poporul şi viitorul ţării mai mult decât armata transnistreană, cea rusă, ucraineană, americană, Legiunea Străină, Flota a 6 americană şi extratereştrii.

– Să dăruim un surâs „pietros” şi autorităţilor locale, merituoase şi ele: au făcut o treabă mare – au informat cetăţenii şi s-au spălat pe mâini, nici vorbă să organizeze transport, alimente de rezervă, haine, corturi etc. Asta e din altă poveste, nu e treaba lor – statul n-are nici o treabă cu cetăţeanul (ei sunt despărţiţi prin legile nescrise ale locului), şi nu poartă vreo responsabilitate pentru el – în faţa stihiei noi stăm (şi ne descurcăm) singuri, ca dacii (romanii, Ştefan cel Mare). Mai are rost să ne întrebăm cine poartă vina pentru lipsa digurilor şi barajelor de protecţie, sau pentru construcţiile nesecurizate de pe malurile Nistrului şi Prutului.

– Până n-am uitat, tre să mulţumim şi jurnaliştilor noştri care au trecut inundaţiile într-o notă duios-emoţional-spectaculoasă, presurată ici-colo cu orgolii rănite ale primarului de Chişinău (vezi bine, el n-a fost invitat la şedinţa care a discutat situaţie excepţională, de parcă, nu poate acţiona fără a primi indicaţii de la Tătuca!) sau cu reportaje subacvatice. Nici vorbă vre-un ziarist să ceară socoteală autorităţilor pentru inactivitate (Armata plus poliţia), incompetenţă, ineficienţă etc. Prea multă apă curge în ţara asta că să ispitească pe cineva de a-şi trage pentru sine o căldare-două.
Citiţi bunăoară reacţia unui tânăr ziarist, „cu perspective”, care se plânge, ghiciţi, că nu a mers un politician la faţa locului DUPĂ catastrofă să facă bife de imagine, cum era de aşteptat, în loc, bunăoară, să se întrebe şi să cerceteze ce a făcut acel politician şi alţii ca el ÎNAINTEA potopului.

Sursă imagine Unimedia


Jul 29 2008

Supravietuirea in tranzitie – Biletul…

Vitalie Sprînceană

bilet

Dacă nu v-aţi prins, chestia asta este BILET pe rutele INTERURBANE. În teorie, bucata de hârtie în cauză este echivalentul în drepturi (ale călătorului), obligaţii (ale şoferului), garanţii (din partea companiei de transport) şi câştig.

În practică, acest BILET este puntea de legătură „financiară” între poliţia rutieră, inspectoratul fiscal, companiile de transport şi şoferi, un fel de maşină de spălat bani ambulantă, care circulă zilnic, undeva la frontiera între legalitate (circulă  pe drumurile oficiale ale ţării) şi ilegal (călătorii nu sunt înregistraţi, nu figurează nicăieri, sunt morţii vii pe durata călătoriei).

Lipsesc:

–         Punctul de pornire şi destinaţia

–         data şi ora călătoriei

–         o ştampilă, semnătură sau alt însemn al prestatorului de servicii

–         locul (numărul banchetei, scaunului) călătorului

Este eliberat, de obicei, de către şofer sau de o persoană din anturajul acestuia la urcarea în mijlocul de transport, la apropierea de punctele Poliţiei Rutiere şi sunt returnate obligatoriu la sfârşitul călătoriei. Vai de capul călătorului care-l mototoleşte, mâzgăleşte, rupe sau deteriorează (cum procedează subsemnatul)! Şoferul ţine la ele mai mult decât la ochii, capul, mâinile, picioarele, părul, unghiile şi restul de organe ale călătorilor.

În majoritatea cazurilor călătorii colaborează cu şoferii, adică nu fac zarvă mare dacă biletul ăsta stă rupt la bariera 80 lei, iar ei au plătit 100 (să zicem Ocniţa – Chişinău). Pentru rebeli există soluţii „practice”:  te las cu tot cu bagaj la Mihailenii noi (vreo 40 km până la Bălţi) şi descurcă-te!, mergi cu taxiul (maşina personală) dacă nu-ţi place, maşina mea fac ce vreau, cobori chiar acum! (undeva în raionul Sângerei, sau Teleneşti, între 2 dealuri pe lângă care autobuzele trec o dată în 2 săptămâni).

Cowboy-ii de la volan sunt acoperişi, toleraţi dar şi mulşi de către alţi profesionişti în ale spălatului: poliţişti (taxa este 50 lei), inspectoratul fiscal (în foia de drum, şoferul scrie după cât chef are ).


Jul 28 2008

interviu cu Angela Spinei

Vitalie Sprînceană

“…există o predispoziţie interioară de a-l asculta pe celălalt, de a fi împreună cu celălalt în momentul dialogului…”

Alex Cosmescu în dialog cu Angela Spinei

Angela Spinei, conferenţiar universitar, doctor, consilier, oferă un curs de consiliere filosofică la Universitatea de Stat din Moldova. E singurul – la ora actuală – curs de consiliere filosofică din Republica Moldova, în cadrul căruia se lucrează pe dialog socratic modern, consiliere filosofică, filosofie cu copiii. Propun cititorilor Contrafort un interviu cu Angela Spinei – care poate servi ca punct de pornire pentru cei interesaţi de filosofia practică.

A.C.

Alex Cosmescu: Cum a început aventura asta a Dvs. cu filosofia practică şi consilierea filosofică?

Angela Spinei: Probabil că a început de la deschidere, de la ideea că, deşi eşti singur, nu poţi să te concepi decât în relaţie cu ceilalţi. Şi atunci există o predispoziţie interioară de a-l asculta pe celălalt, de a fi împreună cu celălalt în momentul dialogului. Cealaltă predispoziţie interioară e cea de a-l ajuta să iasă din sine însuşi, ca să se întâlnească cu sine. La un moment dat, această discuţie pe care o porţi cu celălalt trebuie să ajungă, obligatoriu, la un anumit gen de consens. Iar pentru consiliere, ea trebuie să fie metodică – dacă nu există o “tehnologie”, ca să-i spun aşa, dacă nu există o tehnică pe care o posezi, rişti să reduci totul la o discuţie de tip prietenesc, care nu presupune procesul reflectării personale.

A. C.: Adică, în opinia Dvs., consilierea este un ansamblu de tehnologii ale relaţiilor, ale unui tip de relaţii autentice?

A.S.: Da, şi cu sine, şi cu celălalt, şi cu alţii… Cel mai important, cred, în actul consilierii este discuţia cu tine însuţi. De acolo porneşte. Dacă nu încerci să înţelegi raţional ceea ce se întâmplă în tine însuţi, nu poţi să discuţi nici cu alţii.

A.C.: Într-un anumit sens, toată povestea asta cu practicile filosofice / consilierea filosofică îmi aminteşte de ceea ce M. Foucault numea tehnici de sine – adică nişte tehnologii sau tehnici cu ajutorul cărora poţi schimba anumite lucruri în tine – fie pe cont propriu, fie cu ajutorul altuia. Din câte înţeleg, în consilierea filosofică această schimbare are loc cu ajutorul altuia, a unui filosof practicant. Care ar trebui să fie atributele de care să dispună el?

A.S.: G. Achenbach este cel care a pornit metodic ideea de consiliere filosofică – zic metodic, pentru că ea a existat din toate timpurile. El vorbeşte despre 4 principii esenţiale. Primul ar fi încercarea de a-l privi pe celălalt nu ca şi client al tău, ci ca pe Celălalt, deci să nu încerci să îl schimbi. Al doilea – înţelegerea celuilalt (şi iarăşi, când vorbesc despre înţelegere, vorbesc despre un act filosofic, auslegen). Al treilea – capacitatea de a utiliza „metoda din afara metodei”, iar al patrulea este capacitatea consilierului de a merge împreună cu consiliatul, pe acelaşi drum.

A.C.: Cum se învaţă toate lucrurile astea?

A.S.: Învăţând filosofie. Nu neapărat doar lectură filosofică – un studiu academic. Şcoala engleză, de exemplu, vorbeşte că nu este neapărat să fii filosof ca să faci consiliere filosofică – şi atunci ei dezvoltă, pornind de la Nelson, dialogul socratic modern, pe care îl poate deprinde oricine. Dar eu cred că trebuie să ştim, ca şi consilieri, foarte multă filosofie – ca să putem să fundamentăm concepţia despre lume a celui care vine la noi. Or, pentru ca să pot să vorbesc despre un anumit filosof, eu trebuie să-l cunosc. Asta e o primă premisă.

A.C.: Funcţia lecturilor de filosofie pe care trebuie să le ai – discutam, şi în cadrul cursului de consiliere pe care l-aţi ţinut, că orice viziune a unui client poate fi asimilată cu o viziune a unui filosof “clasic” şi analizată critic în baza aceloraşi principii pe care le aplici la interpretarea unui text filosofic clasic. În sensul ăsta mi se pare că orice viziune a unui client este cumva mai “slabă”, mai puţin fundamentată decât viziunea unui filosof. Şi dacă, citind filosofie, te antrenezi să analizezi în mod critic viziunea unui filosof, vei reuşi mult mai uşor să înţelegi şi să analizezi critic discursul unui client.

A.S.: Da, pentru că, în cadrul consilierii filosofice, este important să depistezi, cu un ochi deja structurat, ceea ce se întâmplă în interiorul celuilalt – Nietzsche avea, în mare măsură, dreptate când spunea că lumea asta este, în principiu, o poveste pe care fiecare dintre noi şi-o construieşte aşa cum vrea, poate sau reuşeşte s-o construiască. Acest “poate” este foarte important, pentru că ţine de mediul din care venim, educaţia şi lecturile pe care le avem. Şi atunci concepţia noastră despre lume se structurează, de obicei, în jurul unor stereotipuri de gândire. Stereotipurile astea de gândire sunt cele pe care “lucrează” de fapt filosoful – pentru că ele sunt cele care trebuie practic deconstruite.

A.C.: Care ar fi metoda prin care se deconstruiesc aceste prejudecăţi, stereotipuri, idei primite de-a gata?

A.S.: Când vorbim despre metodă, ar trebui să ajungem şi la diferenţele dintre psihologie şi filosofie. Diferenţa ar fi că, în filosofia practică, metoda clasică este cea socratică – dialectica întrebărilor. Asta e una dintre tehnicile pe care le-am văzut şi le-am resimţit pe mine însămi când lucra Oscar Brenifier cu noi. Brenifier era foarte dur – putem aplica şi noi aceeaşi metodă, putem fi foarte ironici, putem încerca să-l trezim pe celălalt la “realitate”, să-i deconstruim concepţia despre lume şi după aceea să-l ajutăm s-o reconstruiască, fiind foarte duri. Dar după aceea am întâlnit şi alţi consilieri – cum ar fi Lydia Amir sau Walter Kohan (specialist în filosofia cu copiii), şi ei aveau o cu totul altă perspectivă asupra lucrurilor: puneau întrebările cu aceeaşi persistenţă, doar că mai calm, mai lejer, permiteau un anumit “somn” al consiliatului – îi permiteau să depăşească anumite stări de nelinişte pe care le provoacă întrebările puse. Putem lucra în diferite spectre – esenţialul este să înţelegem că, de fapt, anume întrebarea este cea care face ca o consiliere să fie filosofică. Şi nu orice tip de întrebare – pentru că primul lucru pe care îl întreabă Brenifier când lucrează cu clienţii este “este oare asta o întrebare?”… Adică pornim întotdeauna de la ideea “ce este o adevărată întrebare?”.

A.C.: Şi ce este o întrebare adevărată?

A.S.: Nu ştiu. Nu ştiu. Ar fi foarte simplu să dau reţete şi să spun “Da, uite, eu sunt posesoarea adevărului suprem, trebuie să mă urmaţi, ştiu cum sa vă ajut”. Dar eu, de exemplu, i-aş întreba şi pe cei care citesc acum: ce este de fapt o întrebare? prin ce facem ca o întrebare să fie filosofică? Şi atunci, de exemplu, vine cineva la unul dintre noi şi zice, de exemplu: “Ştiţi, eu sunt nefericit, pentru că niciodată n-am reuşit să construiesc o relaţie cu cineva” – e o chestie de consiliere a relaţiilor interpersonale. Întrebarea psihologică “normală”, care e tot un tip de întrebare, ar fi “de ce crezi asta?”. Întrebarea filosofică este cea la care se va ajunge în urma discuţiei este una mai mult conceptuală decât existenţială: “ce este, de fapt, o relaţie?”. Deci, filosofia transcende limitele perceperii comune a lucrurilor. Întrebarea, în final, e cea care te zguduie, cea care ajunge la fiinţă.

A.C.: Cum v-aţi simţit în postura de consiliat?

A.S.: Foarte prost. Pentru că am simţit într-adevăr ce înseamnă această zguduire, în care am ajuns să mă contrazic pe mine însămi în faţa tuturor – pentru că, dacă o concepţie despre lume nu este bine argumentată, ea ajunge să se contrazică din interior – şi mă simţeam foarte incomod, am ieşit de acolo cu o insatisfacţie extraordinară şi am fost supărată pe mine însămi câteva zile – dar am înţeles care este problema mea.

A.C.: Înseamnă că, într-un anumit sens, consilierea filosofică nu urmăreşte atât rezolvarea unei probleme, aşa cum o face un anumit gen de consiliere psihologică, cât înţelegerea ei. La ce nivel are loc  înţelegerea asta?

A.S.: La nivel raţional. Şi asta e marea diferenţă – pentru că, de exemplu, dacă vorbim de terapiile psihologice,  ajungem şi acolo la un fel de înţelegere a problemei, doar că psihoterapeutul este cel care-ţi dă după aceea un set de obiective pe care trebuie să le realizezi (mai ales în terapiile cognitiv-comportamentale). În consilierea filosofică, îi formezi clientului nişte abilităţi care îl ajută şi mai târziu. Deci, iată, eu nu-ţi dau nişte obiective de realizat – asta e foarte simplu: dacă eşti trist, ieşi din casă, dacă nu ştii să citeşti, învaţă, dacă te temi să mănânci în faţa altora (anxietatea socială) stau cu tine şi mâncăm până când reuşeşti să mănânci de faţă cu toată lumea – în consilierea filosofică eu îţi dau acele ustensile care îţi permit să te descurci în orice situaţie, adică te învăţ să gândeşti. Asta e de fapt consilierea filosofică – încercarea de a-l face pe celălalt să gândească.

A.C.: Ştim încă de la Heidegger că gândirea este un proces continuu şi calm, foarte răbdător şi atent şi susţinut. Cum se realizează acest proces pe cont propriu?

A.S.: Nu ştiu dacă putem descrie procesul – pentru că mecanismul interior prin care se poate ajunge la o anumită competenţă în gândire este unul foarte complex – şi cred că mi-aş putea permite să nu fiu total de acord, pentru că Heidegger, când vorbeşte despre gândire, vorbeşte despre fiinţă, – se referă mai mult la nişte elemente dinafara conştiinţei noastre. Şi normal că acele procedee sunt răbdătoare, calme şi lente. Pe când, atunci când îl învăţ pe celălalt să gândească – uite, mi-am amintit acum o frază de-a lui A. Codoban, care e extraordinară: “filosofia are rolul de a dez-amăgi”, dez-amăgire care înseamnă ieşire din iluzie, din amăgire. Şi ieşirea asta din iluzie nu este una comodă. În consilierea filosofică nu te vei simţi comod, asta e clar. Dar în momentul în care reuşeşti să accepţi că poţi să nu te simţi comod, reuşeşti să-ţi pui nişte întrebări – atunci abia începe procesul despre care vorbea Heidegger, care este unul interiorizat şi pe care noi nu-l mai conştientizăm.

A.C.: Cum aţi început să consiliaţi?

A.S.: De fapt, era vorba de cursurile de filosofie pe care le ţineam. O chestie foarte practică, pragmatică, dacă vrei. După curs, oamenii veneau la mine – pentru că la curs se vorbea, obligatoriu, despre mentalitate, despre gândire, despre spaţiu, timp, despre maniera în care noi reuşim să ne ancorăm în spaţiu şi timp, şi mai ţineam şi un curs special de hermeneutica iubirii, de o oră şi jumătate.

Oamenii veneau la mine, probabil, pentru că simţeau deschiderea şi pentru că înţelegeau că există cineva care deţine un set de competenţe care le-ar permite să iasă din anumite probleme. Şi, de fapt, procesul de consiliere a început inconştient, prin ascultarea celuilalt. Pe atunci, cu mai mult de 10 ani în urmă, eu de fapt nu făceam consiliere în sensul în care o înţeleg acum, ci încercam să-l ascult pe celălalt. Mă percepeam ca pe un fel de ladă de gunoi care poate îngurgita toate sentimentele şi percepţiile şi opiniile şi problemele celorlalţi, şi care, după aceea. se auto-descărca. Le spuneam studenţilor că noi suntem, de fapt, cu toţii lăzi de gunoi unul pentru celălalt.

Nu ştiu dacă am avut neapărat dreptate, dar asta m-a condus spre nişte căutări – pentru că înţelegeam că există, în filosofie, o latură care nu e exploatată la noi. Am văzut acelaşi lucru şi la Cluj, unde am făcut facultatea şi doctoratul – acolo domnul profesor Codoban făcea consiliere, chiar dacă n-o să-i spună probabil niciodată aşa, pentru că este prea “academicizat” pentru lucrul ăsta – dar latura asta a filosofiei practice mi se pare mai bogată decât a filosofiei academice, deşi mulţi dintre colegii mei îmi spun că, de fapt, eu nu fac filosofie, că am ieşit din spectrul filosofiei. Totodată, mă întorc la Socrate, care spunea că “viaţa neexaminată nu merită trăită” şi la Wittgenstein, care spunea că “scopul filosofiei este de a-l învăţa pe celălalt să scoată musca din sticlă” – şi la foarte mulţi filosofi care demonstrează că, de fapt, filosofia are scopul ăsta – de a-l face pe celălalt să se înţeleagă pe sine însuşi, gândind.

A.C.: Care ar fi funcţia consilierii filosofice într-un spaţiu ca al nostru, în care lumea îşi pune prea puţine întrebări şi preferă alte modalităţi de viaţă? De ce lumea nu vrea să-şi pună genul ăsta de întrebări?

A.S.: Pentru că nu vrem să ne simţim prost. E foarte comod să stai acolo unde eşti, să crezi că ai un set de competenţe care-ţi permit să treci prin viaţă liniştit şi calm. Din cauza asta nu place filosofia, de fapt, pentru că filosofia presupune gândire. Or, gândirea n-a fost niciodată un proces comod. Dar a gândi nu este comod nici pentru occidentali, nu doar pentru noi.

Diferenţa specifică – acum chiar lucrez la un studiu pe mentalitatea post-sovietică – ţine de o anumită ideologie care a reuşit să influenţeze structurile noastre mentale, la nivel de concepţie despre lume. În alte tipuri de ideologii s-au influenţat comportamente, dar nu s-a reuşit neapărat schimbarea structurilor mentale. La noi s-a reuşit şi, din cauza asta, cred că, în spaţiul nostru, consilierea filosofică e pe un teren foarte fertil, pentru că, de foarte multe ori, observăm că oamenii doresc să gândească, însă nu ştiu cum să o facă.

Şi uite, aici filosofia cu copii este foarte importantă. O să vorbesc despre lucruri foarte simple – despre dezvoltarea gândirii critice, de exemplu, de la care porneşte consilierea filosofică – bine, sunt unele diferenţe, dar ea poate fi utilizată liniştit. Au fost profesori care au învăţat cum s-o facă – în cadrul proiectului la care am lucrat împreună cu americani – şi care aveau un succes mult mai mare la elevi. De ce? Pentru că îi puneau în situaţia să gândească şi le permiteau să-şi dezvolte creativitatea, libertatea.

După aceea, am văzut ce a făcut profesorul Kohan aici, când a încercat să lucreze cu nişte copii mici şi am văzut cum le strălucesc ochii atunci când gândesc, de fapt, când li se pun întrebări şi ei se simt importanţi nu numai prin faptul că li se pun întrebări, ci li se permite să pună întrebări. Grădiniţele care pun în practică aceste concepte sunt extrem de solicitate – deci există nevoia de aşa ceva, la noi, în Moldova.

A.C.: Pe lângă sistemul educativ, unde ar mai putea fi implementată consilierea?

Oriunde, pentru că a gândi este necesar în toate domeniile, dar ştiu că ăsta e un răspuns foarte general. O să mă refer la organizaţii – care au nevoie de nişte oameni capabili să ia decizii. În organizaţii se lucrează, în mod special, cu deciziile etice. Pe lângă asta, viaţa noastră este luare de decizii. De foarte multe ori suferim în plan personal, în plan social, în plan politic din cauza că nu ştim să luăm o decizie corectă

În afară de asta, se lucrează foarte mult acum cu filosofia în locuri de detenţie, pentru că acolo, dacă încercăm să facem o analiză a nevoilor, o să observăm că deţinuţii încep să citească foarte multe. De ce? Din singurătate, sau din incapacitatea lor de a accepta unele lucruri, sau din deschiderea interioară care vine în momentul în care eşti obligat să stai singur şi să te gândeşti, să meditezi? Nu ştiu exact din ce cauză, dar e clar că occidentul lucrează foarte mult cu concepţia despre lume a deţinuţilor – şi asta e foarte bine. Reeducarea nu poate avea loc dacă nu-l faci pe om să se întrebe asupra lui însuşi, asupra valorilor pe care le are. Or filosofia este exact asta – încercarea de a te întreba asupra ta şi asupra valorilor pe care le ai.

Consilierea filosofică permite înţelegerea raţională a problemei pe care o ai tu sau ceilalţi.

A.C.: Care e structura unei consilieri? Cum se întâmplă toate lucrurile astea?

Mintea noastră e ca un hăţiş – şi, de foarte multe ori, nu ne dăm seama de asta. Consilierul vine şi încearcă cumva să structureze acest hăţiş. El nu face cărări pe care să poată merge cineva, dar găseşte structura şi depistează, prin intermediul întrebărilor, unde este mai încâlcit. Apoi, îl ajută pe consiliat să-şi descâlcească acest hăţiş şi să transforme gândirea lui şi concepţia lui despre lume într-o imagine coerentă. Coerentă în maniera în care punctul final este, întotdeauna, înţelegerea de sine.

Pentru a lucra mai academic pe consiliere – pentru că, până acum, în spaţiul post-sovietic nu s-a lucrat academic pe consiliere, iar practicanţii de consiliere filosofică erau priviţi ca un fel de paria ai filosofiei – din anul următor deschidem un master, invităm pentru cursuri consilieri cu renume în occident şi să vedem ce o să iasă.


Jul 25 2008

admitere la masterat, usm

Vitalie Sprînceană

Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova anunţă admiterea la următoarele programe de masterat:

 

1. ANTROPOLOGIE APLICATĂ – singurul program de master în antropologie din Moldova.

 

Unele discipline obligatorii:

  1. Imagologie şi etnopsihologie
  2. Analiza acţiunii comunicative în relaţii publice
  3. Antropologa puterii
  4. Antropologia audio-vizualului
  5. Antropologie vizuală
  6. Leadership şi resurse umane
  7. Managementul resurselor umane
  8. Administrarea proiectelor

 

Unele discipline opţionale:

  1. Antropologie simbolică
  2. Antropologia ritualului tradiţional
  3. Etnicitate, naţionalism şi identitate
  4. Construcţia europeană: migraţie şi refugiaţi.

 

Ofertele de muncă pentru un antropolog:

  • antropolog, domeniul ingineriei sociale
  • consilieri/experţi în Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Educaţiei
  • manageri ai resurselor umane
  • formator de imagine publică în organizaţii statale sau private
  • consilier în instituţii de administraţie locală
  • expert intercultural în organizaţii internaţionale

 

 

 

  1.  
    1. FILOSOFII CONTEMPORANE

 

Unele discipline obligatorii:

  1. Strategii metodologice în epistemologia contemporană
  2. Filosofii contemporane
  3. Epistemologia şi etica cercetării
  4. Filosofia analitică
  5. Luarea deciziilor
  6. Analiza acţiunii comunicative
  7. Filosofia cu copiii
  8. Consiliere filosofică
  9. Dialogul socratic
  10. Mentalităţi şi imaginar

 

Unele discipline opţionale:

  1. Filosofia cotidianului
  2. Hermeneutica iubirii
  3. Budism şi psihanaliză
  4. Gândirea neomarxistă
  5. Coaching organizaţional
  6. Introducere în sinergetică
  7. Codul deontologic al savantului

 

Ne orientăm spre două specializări:

Filosofia teoretică – dezvoltă competenţe ştiinţifico-filosofice de lucru cu sisteme de gândire şi texte.

Filosofia practică – axată pe trei direcţii principale: consiliere filosofică, filosofia cu copiii, luare de decizii în domeniul eticii corporative.

 

PENTRU AMBELE PROGRAME DE MASTER AU FOST PREVĂZUTE CÂTE 10 LOCURI CU FINANŢARE DE LA BUGET (CAZARE ÎN CĂMIN+BURSĂ).

 

ACTELE SE DEPUN ÎN BIROUL 107, Bl. 3, UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA, ÎNTRE 16-29 IULIE 2008.

ORELE DE LUCRU ALE COMISIEI:

09.00 – 17.00

 

 

 

 


Jul 23 2008

admiteri…

Vitalie Sprînceană

De ceva zile a început admiterea în universităţi, colegii, şcoli profesionale. Chiar dacă startul a fost dat simultan, în 16 iulie, atât pentru candidaţii la studiile de licenţă cât şi pentru candidaţii la studiile de masterat, ultimii mai au de aşteptat, până se trezeşte guvernul moldovean din caniculă – nu e clar încă stocul de locuri bugetare, nici cuantumul taxei pentru studiile în bază de contract. Şi pentru că sunt cu doi abiturienţi pe cap: o soră şi un văr, am avut ocazia să stau ceva timp la coadă şi să coc nişte observaţii despre viitorii studenţi.

Aceştia nu reprezintă o masă omogenă decât în faţa uşii universităţii unde se împing, ceartă, ocărăsc, calcă în picioare. Altfel se împart (viitorii studenţi), după mine, în câteva categorii:

decişi – indivizii ştiu ce doresc, în detaliu. Un asemenea candidat vine cu alegerea în cap (a plămădit-o ani de-a rândul): vreau tracologie, studii de muzeologie, drept civil, filologie engleză, psihopedagogie, etc. Sunt motivaţi, nu fac capricii, îşi aşteaptă cuminţi rândul – de fapt, cei mai preţioşi viitori studenţi. Ponderea lor în numărul total de studenţi: între 15-20 %.

oedipieni – cei mai numeroşi – cam 50 %, mai gălăgioşi, capricioşi, cu nazuri şi chichiţe. Sunt însoţiţi de mame, în principal – taţii sunt sunaţi (sau sună) la fiecare 10-15 min ca să-şi confirme sprijinul, să dea un sfat, să zică ceva, să-şi calmeze odrasla.

Sunt prada cea mai râvnită pentru universităţi: au bani şi sunt dispuşi să-i dea facultăţii care-i amăgeşte cel mai iscusit: de la facultatea de ştiinţe politice aceşti mitomani aşteaptă făgăduinţa că vor deveni consuli sau miniştri, de la cea de economie – că vor absolvi în calitate de şefi de companii multinaţionale, etc. În fapt, din rândul acestor candidaţi se recrutează majoritatea gasterbeiterilor şi gastarbeiteriţelor moldoveni din Italia, Rusia, Spania şi Portugalia. Din motive inexplicabile (o fi o indulgenţă prelungită a părinţilor, în marea parte a cazurilor şi ei muncitori ilegali care decid să-i acorde copilului încă un răgaz înainte de Viaţa Adevărată?) un asemenea student e un muncitor la negru…fără trei ani, un fel de plecare amânată. Oedipienii vin cu convingerea că facultatea nu schimbă nimic în viaţa lor, că nu are nici o importanţă ce şi cum studiezi, facultatea, specializarea etc. Viaţa lor e în altă parte. Caută un certificat şi 3 ani de distracţii plătite din sudoarea părinţilor. Imediat după absolvire, licenţiatul din această categorie îţi face masteratul la termopane în Moskova sau Roma.

pragmatici – tipi care au înţeles că Universitatea, Colegiul sau Şcoala Profesională este unicul drum spre performanţele atestate instituţional, spre uşi largi şi bani mari. Pragmaticii pot fi recunoscuţi după întrebarea tip care o pun: unde o să câştig cei mai mulţi bani? Un asemenea ins poate face cu succes economie, filologie clasică, studii de astrofizică sau orice altceva justificabil din punct de vedere financiar. Pondere – 10 %.

oportunişti – abiturienţii ghidaţi de dorinţa de a căpăta studii superioare (nu contează domeniul, specialitatea) la cel mai mic preţ, dacă se poate, pe gratis. Sunt indivizii care depun actele în ultimele zile ale campaniei de admitere şi aleg specialităţile unde mai există locuri finanţate de la buget sau unde taxa pentru contract e cea mai mică.

esteţi – tipii care aleg specialităţi cu nume frumos, haios, extravagant: istoriografia istoriei Greciei Antice, cibernetică, muzeologie şi arhivistică, pedogie specială a copiilor cu deficienţe. De obicei conferă opţiunii un soi de aristocraţie şi elitism.


Jul 21 2008

gunter grass, decojind ceapa

Vitalie Sprînceană

ddd

articol aparut in numarul din iunie al revistei Contrafort…

Încă o dată despre: „Cum e cu putinţă aşa ceva?”

Isteria mediatică care a însoţit lansarea romanului autobiografic al lui Gunter Grass „Decojind ceapa” (Beim Häuten der Zwiebel) a lăsat în umbră câteva lucruri esenţiale. Primul dintre ele ar fi că, dincolo de spectaculosul „eticist” al unor declaraţii şi mărturisiri, bucata literară a ieşit neaşteptat de bună – un roman integru, complex şi frumos, care poate fi aşezat în rândul celor mai mari reuşite semnate de Grass: „Toba de tinichea”, „Calcanul” sau „În mers de rac”. Cei care au citit romanul doar pentru fragmentul în care Grass face actul mărturisirii(1) vor fi rămas probabil dezamăgiţi de locul minor al „produsului” în economia scriiturii – faptul că Grass a făcut parte din SS este o întâmplare printre multele altele, mai puţin importantă decât prizonieratul la Bad Aibling sau anii de ucenicie în Düsseldorf-ul de după război. Al doilea moment neglijat ar fi faptul că, Grass a reuşit o proză foarte bună la ani distanţă de nobelizarea sa din 1999, infirmând regula că Nobelul ar fi un handicap care ar tăia aripile premiatului (a se vedea cazul laureatului de anul trecut, Doris Lessing, care se plângea că, de la Nobel încoace viaţa i-ar fi devenit un calvar). În fine, un al treilea filon care a trecut neobservat este că miza romanului se construieşte nu atât ca un peisaj general al Germaniei pe timpul nazismului şi în primii ani de după război, ci mai degrabă ca un album de fotografii individuale, unice – bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, copii sau politiceni, târgoveţi, artişti, soldaţi. O cronică subiectivă, pe cât de subiectiv este orice album personal, întinsă pe mai multe linii de subiect: trecut-viitor, individ-colectiv, tinereţe-experienţă etc. Oricare dintre aceste fire ar oferi celui care s-ar aventura să le urmeze o călătorie tainică spre măruntaiele unei epoci şi a destinului uman încorsetat în acea epocă.

Autobiografia lui Gunter Grass nu este deci o autobriografie a unui popor, cu atât mai puţin apare ea ca o descriere „aşa cum a fost” a unor momente întunecate ale germanilor – există la Grass prea mult patos individual, prea multă pasiune/dragoste pentru individ, pentru făptura unică cu ochi şi urechi – e un mare merit această salvare a dimensiunii unice a fiecărei fiinţe implicate în terciul vremii. Vom găsi aici şi o filosofie a istoriei, care va recupera, cotidianul, microistoria în detrimentul marilor naraţiuni, pentru care autorul fie nu are „ochi” (e încă copil), fie simţul i-a fost pervertit (de propaganda oficială). Povestea lui Grass este, întâi de toate, povestea unui individ, apoi a unor indivizi, şi abia după asta, povestea unei naţiuni.

Soldatul Gunter Grass este un ostaş prost, mânat doar de instinctul propriei supravieţuiri: „Încă înainte de răpăitul final eu îmi părăsisem deja postul de la fereastră şi nu văzusem nimic, n-am vrut să văd nimic. Fără mitraliera uşoară, arma care-mi fusese încredinţată, doar cu carabina mea, am părăsit casa negustorului de biciclete şi m-am topit prin grădina din spate şi prin portiţa care scârţâia. În spate şi printre grădini, acoperit de tufe care înmugureau deja, am părăsit, strecurîndu-mă, satul pentru care se lupta în continuare şi am ajuns brusc la şinele unei linii de cale ferată înguste, cuprinsă de o parte şi de alta de tufele ce creşteau pe rambleurile cât un stat de om. Ea mergea de-a dreptul în direcţia în care era de presupus că se afla linia frontului nostru. Tăcere. Doar vrăbii şi piţigoi prin tufişuri.” (p.152) – un caz tipic, demn de tribunalul militar al frontului. Cât de departe suntem de estetizarea războiului şi a virilităţii luptelor, şi cât de aproape este cinismul patetic de inspiraţie remarque-iană!

Mai încolo, în albumul de fotografii, vom găsi o schiţă a colaboraţionismului tacit, mut – izbitor de asemănătoare cu formele de aprobare pasivă practicate în lagărul socialist, dar care va sprijini la fel de mult ideologia oficială precum scandările publice (din păcate, o va mărturisi şi autorul, nu a fost loc pentru sine, de o îndrăzneală comparabilă cu cea a lui Oskar Mazerath – de a boicota cu muzică de Mozart adunările Hitlerjugendului). Un fel de sociologie a colaboraţionismului, cu următoarele elemente:

Tăcerea – „la scurt timp după vacanţa de vară sau pe când noi ne mai scuturam încă ultimele fire de nisip din păr, prietenul meu lipsea, sau nu lipsea, fiindcă nimeni nu era dispus să contrazică o constatare rostită în treacăt: „dispărut fără urmă”; fiindcă eu îmi înghiţisem pentru a nu ştiu câta oară cuvintele „de ce”; fiindcă nu le rostisem.” (p.23) sau „asta va fi fiind adevărat: a turna pe cineva la portarul imobilului, la conducerea teritorială a naţional-socialiştilor, a-l ponegri la administratorul cutărei sau cutărei şcoli, asta nu era treaba mea. Însă, atunci când un profesor de latină – care, pe lîngă asta mai era şi preot, a vrut să i se spună monseniore – a încetat să mai apară şi să ne întrebe, sever, de un cuvânt sau altul, aşadar atunci când acesta n-a mai venit, a dispărut dintr-odată, iarăşi am omis să pun întrebări, cu toate că abia ce dispăruse, şi numele localităţii Stutthof începuse să fie rostit cu spaimă de toate gurile. (…) Şi nici atunci când, după câteva luni, profesorul meu de latină, monseniorul Stachnik, s-a întors şi a continuat să predea la Sankt Johann, nu am pus întrebări incomode, cu toate că mă bucuram de renumele de a fi nu numai un elev recalcitrant, ci şi unul cu gura mare” (p.46-47)

a te preface că nu ştii nimic – „orb la nedreptăţile care făceau parte într-o măsură din ce în ce mai mare din cotidian în imediata apropiere a oraşului – între Weichsel şi Haff, la numai două sate de de căminul de la ţară al Conradinum-ului, creştea şi tot creştea lagărul de concentrare Stutthof -, nu mă indignau decât crimele domniei papistaşe şi torturile Inchiziţiei.(…) În spatele frontului, în vestul Prusiei, ţăranii polonezi erau alungaţi din gospodăriile lor cu femei şi copii cu tot; eu tot rămâneam vasalul lui Frederic II, care instala sarazini loiali în Apulia şi vorbea cu şoimii săi în arabă” (p. 40)

estetizarea cotidianului şi sublimarea lui sub valorile autentice ale virilităţii, bărbăţiei: „Pe foaia de ceapă nu e gravat nimic din care s-ar putea citi vreun semn de spaimă sau chiar de groază. Mai degrabă voi fi privit Waffen-SS ca pe o unitate de elită, care era aruncată în luptă de fiecare dată când trebuia să se astupe vreo spărtură în front, să se iasă din vreo încercuire, ca aceea de la Demiansk, sau când trebuia recucerit Harkovul.” (p.129)

Tăcerea, complicitatea tacită şi eroizarea grotescului sau criminalului păzesc mai bine „harbuzăria totalitară” decât susţinerea publică zgomotoasă (aceasta poate fi pervertită şi reconvertită relativ uşor, cum o arată istoria dintotdeauna a omenirii). Arbitrarul politic operează şi îşi găseşte hrana din solul fertil al subînţelesului „constructiv”, tacitului, de la sine înţelesului (pentru a relua o frumoasă formulă a lui Andrei Pleşu, atunci când vorbeşte despre bucuriile din Est şi Vest).

Fisurile individuale ale colaboraţionismului colectiv „subînţeles”, comod sau pur şi simplu indiferent nu pot însă rupe ţesătura durabilă a covorului social monocrom: „Excepţia era un băiat care crescuse foarte înalt, blond ca grâul, cu ochi albaştri şi, din profil, cu capul exact la fel de lung cum îl întruchipau doar planşele şcolare ca ilustrare exemplară a rasei nordice. (…) El nu voia să mânuiască arma. Mai mult ca atât: a refuzat să se atingă de patul şi de ţeava armei. (…) Dar nici bătăile, nici alte şicane cu care era ameninţat, nimic nu-l putea obliga să apuce totuşi arma. (…) Nu sunt în stare să enumăr de câte ori şi-a repetat spectacolul care, între timp ajunsese să-i irite şi pe cei aflaţi la comandă, dar încerc să-mi aduc aminte de întrebările pe care i le puneau superiorii, până la sergentul-major, întrebări cu care-l înghesuiam şi noi: „De ce faceţi asta, viitor soldat?”; „De ce faci asta, bă, idiotule?”.

Răspunsul lui, pe care nu-l varia niciodată, a devenit expresie şi mi-a rămas citabil pentru totdeauna: „Noi nu facem aşa ceva.” (p. 99-102)

Doi poli ai cotidianului totalitar: între eroismul individual şi tăcerea colectivă complice – asta este istoria nebuniei Germaniei naziste, dar şi a Uniunii Sovietice şi a lagărului socialist. Este un cui în balonul naraţiunilor triumfaliste despre eroismul colectiv.

Tăcerea este periculoasă nu doar din motivul că ascunde adevărul. Acesta, oricum niciodată nu apare în chip clar, şi nu poate fi accesat decât printr-o sforţare (a-l smulge fenomenelor cu forţa – ideea heideggeriană): – „tăceri de natură diferită, chiar un cult al secretului întrerupeau sau perverteau circuitele normale al comunicaţiei sociale: aproape peste tot, cu intensităţi şi viteze diferite. De la tăcerea familială în jurul unui părinte întemniţat din motive politice la cea asupra originii sociale modeste, de la liniştea ruşinoasă la cea resentimentară, de la tăcerea care însoţeşte capturarea unor grupuri de ţărani-ilegalişti în pădure la tăcerea cu privire la existenţa unor amici sau rude în străinătate. De la tăcerile private la tăcerile colective.” (2, p.56) – descrierile făcute de Grass societăţii germane pe durata „domniei” lui Hitler şi cele făcute de Irina Bădescu societăţii româneşti din anii 60-70 sunt perfect interşanjabile.

Şi atunci, cum procedăm cu ancora etică a scrierii lui Grass? Cred că ne-a reuşit, în parte, să salvăm „aurul” lui „Decojind ceapa”, iar balastul, cum ar fi „problema SS-ului” poate fi lăsat pe contul unor bârfitori literari… Gunter Grass nu este, şi nu a fost (până nu l-au transformat ziariştii) un criteriu moral, o instanţă apriorică a conştiinţei etice germane. A fost ceva mai puţin, şi totodată mai mult: un intelectual angajat. Angajamentul, ca rupere a tăcerii, ca sensiblitate care anulează acel „să ne prefacem că nu ştim nimic”, ca luciditate care sfarmă arhitecturile „estetizante ale eroismului de faţadă” este o atitudine infinit mai preţioasă decât „moralismul” de instanţă sau circumstanţă…

Itinerariul lui Grass, povestit de autorul însuşi este şi o frumoasă invitaţie de a medita împreună despre eroi şi eroism. Altfel.

1. „Sinuciderea morală” a autorului, prin mărturisirea faptului că ar fi făcut parte din Waffen SS, este o poveste mediatică. Aşa-zisul secret este de fapt o taină „publică” – autorul a mai vorbit despre asta, în 1968, la Radio Bremen, în cadrul unei emisiuni numite „Când aveam 17 ani”. Atunci însă sensibilităţile erau altele.

2. Irina Bădescu, „O derivă a istoriei: intelectualii români şi „dezgheţul” în „L`engagement des intellectuals a l`Est. Memoires et analyses de Roumanie et de Hongrie”, textes reunis par Catherine Durandin, Paris, “L`Harmattan”, 1994

Vitalie Sprânceană