blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: March 2008

banalitati

O frază din deschiderea filmului lui Alain Resnais « Nuit et brouillard » Même un paysage tranquille; même une prairie avec des vols de corbeaux, des moissons et des feux d’herbe ; même une route où passent des voitures, des paysans, des couples ; même un village pour vacances, avec une foire et un clocher, peuvent conduire tout simplement à un camp de concentration… »

Chiar un peisaj liniştit, o poiană înverzită, un drum de ţară care poartă agale căruţe, ţărani, perechi de îndrăgostiţi; chiar un sat de vacanţe, cu o piaţă micuţă şi o biserică, pot fi anticamerele unui lagăr de concentrare…” – (o traducere lejeră, oarecum după ureche).

Ideea este pe cât de simplă pe atât de năucitoare: nu putem, a priori, să circumscriem un loc ex definitio al răului. Răul nu are spaţii privilegiate – liniştea, trivialul, banalul, comodul nu sunt garanţii împotriva violenţei şi a iraţionalului. Spaţiul este neutru din perspectiva etică – el este o foaie de hârtie în care pot fi înscrise monumente ale infamiei deopotrivă cu momentele de glorie ale omenirii. Depinde de pix şi de cel care îl mânuieşte.

pasajeri


DEX s. m. PASAGER

crestinati, baieti, crestinati …

În fiecare an observ cu regularitate un ritual straniu în spaţiul nostru public (internetul, mass-media scrisă şi cea electronică), la 14 februarie şi 8 martieo parte, laică, profană, rea, prost crescută, materialistă şi „păgână” face megabiţi de trafic cu mărţişoare virtuale, pupici pixelaţi, inimioare şi cupidoni .gif, altă parte, sacră, bună ex definitio, spirituală, educată transferă o cantitate analogică de condamnări, păreri de rău, dezvăluiri, explicaţii, sfaturi, anateme chiar (vezi aici şi aici).

Că „sunt sărbători necreştine”, că „sunt isterii consumiste”, că „sunt devieri de la credinţa adevărată”, că „sunt ispite de la Satana”… şirul poate continua.

Păi, creştinaţi-le, băieţi, sacralizaţi-le, sfinţiţi-le, stropiţi timpul laic cu agiazmă creştină, ascundeţi bucuria profană sub voalul sfinţeniei, aruncaţi scări din timpul sacru spre mlaştina păcătoasă, atee, necredincioasă sau puţincredincioasă, frământaţi glodul banalului pentru a clădi din el Vestea Bună! Asta e misiunea Bisericii, nu?

În linii mari, pe „frontul sărbătorilor” se duc două lupte:

de-sacralizarea unor sărbători creştine (e o boală veche, o ispită a trupului pe care duhul nu reuşeşte întotdeauna s-o ţină în frâu) – mă gândesc la Paştele Blajinilor, care a devenit un fel de hai-hui culinaro-vestimentar, o întrecere stahanovistă pe câteva planuri: cine aduce cea mai bună mâncare la cimitir, cine face darul cel mai bogat, cine are hainele cele mai frumoase, cine rezistă cel mai mult la beţia de lângă mormântul răposatului; am în vedere apoi Crăciunul, devenit şi el un prilej de adunare…în jurul porcului şi a produselor sale derivate sau complementare – cârnaţi, chiftele, vin, rachiu, etc, Duminica Floriilor – o primă sindrofie autorizată şi binecuvântată în sânul naturii. În waiting list: Sfântul Gheorghe, supranumit informal, Sărbătoarea Frigăruilor, hramul satului, adică beţia colectivă, Sâmbetele Morţilor (e greu să vii treaz şi cu mâna goală de la un asemenea party!),

– în paralel, instanţele laice şi areligioase (Statul, ONG-urile, organizaţiile internaţionale) au demarat un proces de inventare şi instituţionalizare a unor sărbători golite de orice tentă religioasă – 8 martie, 1 mai, 9 mai, ziua libertăţii presei, ziua internaţională a ocrotirii copilului etc. Motivaţia acestui tip de sărbători ţine de logica socialului, nu de cea a divinului – o economie discursivă cu scopul de a „înmuia” unii zimţi sociali sau de a construi/întări/legitima arhitectura ideologică a unui grup social, religios, gender, profesional…

De aici, două soluţii pentru Biserica ortodoxă (mai e şi a treia, cea mai accesibilă şi mai des practicată: să se plângă!) :

re-sacralizarea unor sărbători odinioară religioase, adică a se smulge din mâna Diavolului Metafizic, Social, Economic sau Cultural Vestea Bună… Mă gândesc din nou la Paştele Blajinilor (oare nu cumva Biserica are o vină în kitschizarea, laicizarea, gastronomizarea, vestimentarizarea şi pomanizarea acestei sfinte sărbători – s-ar putea ca fastul băgat în serbare să fie o proiecţie a unor orgolii şi vanităţi umane, pe care Biserica fie le-a neglijat, fie, ceea ce e şi mai rău, le-a stimulat – îmi amintesc de un Mircea Dinescu care se întreba, lucid, ce-ar fi să tăiem buzunarele preoţilor, că oricum nu prea au nevoie de ele, şi mai ales, nu prea intră în tradiţia canonică şi sunt atât de ispititoare!)

sacralizarea, sfinţirea, spiritualizarea, religizarea unor sărbători laice. O bună parte din arsenalul festiv al creştinismului este compus din remixuri păgâne asimilate, reinterpretate, tolerate şi îmbibate cu substanţă morală creştină colinda, de exemplu. Propuneri:

1 mai – cu puţină imaginaţie, şi multă responsabilitate socială, Biserica ar putea merge ceva mai departe decât blestemele asupra comuniştilor/socialistilor/social-democraţilor din toată lumea prin a-şi aminti Predica de pe munte (Luca 6:20) şi duhul acesteia. Am avea o sărbătoare a obidiţilor din toată lumea…

14 februarie – o sărbătoare a dragostei. Dacă tot ziceţi că Dumnezeu este iubire…

9 mai (Ziua Victoriei) – Consiliul Europei a fost mai înţelept decât autorităţile religioase declarând această zi una a Europei, a concilierii, a compromisului, a păcii…

8 martie – lăsaţi spiritul Clarei Ţetkin să doarmă liniştit. Instead, inventaţi o sărbătoare a femeii, nu a femeii-mamă, adică exclusiv născătoare (criteriu de segregare prezent şi la fermele de vaci, unde femelele sterpe merg la abator), ci a femeii pur şi simplu: a celei căsătorite şi necăsătorite, fertile sau sterile, în concubinaj sau divorţate, fetiţe sau bunicuţe, urâte sau frumoase, târfe sau sfinte… cherchez la femme.

So, creştinaţi, băieţi, creştinaţi!

sursa imagine

in umbra urrs. impresii

Vasile Ernu

„Născut în URSS”

Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:

Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev… Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc… Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:

1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)

2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:

Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) – o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.

A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.

Societatea civilă sovietică:

– kuhnea – bucătăria

– oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

cetatenie romaneasca vrem…adica vor…

Am fost ieri la un concert din alea frecventat de la bourgeoisie moldave. Cu dulcegării: „inimioară”, „îngeraş”, „iubirea e tot mai rară”, „copii puri”, „te iubesc până-n veac şi dincolo, doi metri” etc. etc… Un ritual colectiv de spălare a păcatelor, sublimare a insucceselor, nefericirilor şi iubirilor refulate… interpretul era un român din România… În pauza dintre două cântece, unul despre mamă, altul despre copiii îngeri, o doamnă a urcat pe scenă cu ceva flori în mână … s-a apropiat de maestro, l-a pupat pe obrazul stâng, i-a smuls microfonul din mână şi a rostit, cu evlavie, pathos şi ceva mândrie:

Maestre, vă iubim mult şi … dorim cetăţenie română!

Dragi/drage artişti/artiste române, nu uitaţi, când veniţi la Chişinău, în turneu sau la căscat gura, nu vă primim dacă nu aduceţi măcar doi saci de paşapoarte româneşti…

Page 2 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén