usi

Vitalie Sprînceană
Durerea trecutului (ca şi a viitorului de altfel, Kafka o ştie cel mai bine) este că nu pleacă niciodată pentru totdeauna, rămânând lângă noi ca o ispită potenţială.
O uşă care seduce în permanenţă, o tentaţie care atrage pasul “călătorului”. Dincolo de uşă însă, aproape mereu stă demonul, în locul Dumnezeului dorit. Sfat: Închide uşa trecutului cât mai tare, drumeţule!
(imaginea a fost împrumutată de pe minunatul blog Pseudonim)

Cina cea de taină (Cristo contestatore)… În versiunea lui Romano Gazzera.


3 Responses to “usi”

  • vladimir Says:

    Usile sunt necesare, dar pot deveni o pacoste: cand scartiie, cand se deschid greu, cand le zideste cineva…Am vazut o goaza de usi devenite ferestre, ziduri mute, nimic.

  • vitalie sprinceana Says:

    mie usile devenite zid imi plac…si Pascal care ne avertiza ca alergam dupa himere: plangem trecutul, visam viitorul dar neglijam total unica vrabie din mana, prezentul adica…
    chestia asta s-ar putea si sa sune “gratuit”, dar ma gandesc ca exista un moment interesant si tragic: ne seduce trecutul personal si personalizat, peste care proiectam trairi proprii, impresii si sentimente dar, cand incercam sa-l atingem cu mana, sa ne intoarcem al el, dam de trecutul impersonal, cel care nu ne apartine, cel care subjuga si perverteste mintea… e, asta e Demonul pentru mine…

  • Anonymous Says:

    usile de lemn de fier de piatra si toate celelalte sunt usile pe care nu putem sa le purtam in minte.

Leave a Reply