Treaz printre fantomele trecutului

Vitalie Sprînceană


apărut în Contrafort, 11-12 (157-158), noiembrie-decembrie 2007

Constantin Dobrilă,
Entre Dracula et Ceauşescu. La tyrannie chez les Roumains.
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006
Oarecum nepotrivită mi se pare alegerea tiraniei ca perspectivă conceptuală prin care Constantin Dobrilă explorează imaginarul guvernării rele (mauvais gouvernement) la români. Gravitaţia teoretică în jurul noţiunii de „abuz” mi se pare mai eficientă. Din varii motive. Întâi, pentru că termenul „tiranie” face referinţă la un mediu cultural şi socio-politic specific, de aici şi problema aclimatizării lui pe sol străin (pentru documentare, vezi Mario Turchetti „Tirania şi Tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre”, Chişinău: Cartier, 2003”). În al doilea rând, tirania nu poate explica, până la capăt, logica uzului şi abuzului violenţei politice: fenomene din acelaşi teritoriu semantic, precum dictatura, totalitarismul rămân inaccesibile şi insondabile. În fine, ruptă de contextul său originar, noţiunea de tiranie se transformă într-o esenţă metodologică anistorică, un concept generalist fără un conţinut concret, fiind utilizabil mai degrabă în bătăliile partinice şi ideologice decât în cadrul unei ştiinţe. Personal, prefer să spun „abuz”, atât în cazurile când excesul de violenţă este „legitim”-at (cazul unor dictaturi), cât şi în cazurile când acesta este „ilegitim”. Deşi „abuzul” ridică o altă problemă majoră: cea a limitei, a măsurării lui.

Aşa cum scrie în prefaţă Bogumil Jewsiewicki, titularul catedrei unde autorul şi-a susţinut doctoratul, interogaţiile (deci şi răspunsurile) lui Constantin Dobrilă se află strânse într-un ghem filozofic, unul dintre capetele căruia este Normalitatea, celălalt – Excepţionalitatea. În fapt, tirania (sau abuzul) sondează doar capătul al doilea, pentru că orice abuz presupune o abolire a Normalităţii.

În această logică dialectică paradoxală, contează prea puţin definiţia clară a Normalităţii, Răul este cel care trebuie numit, identificat şi exorcizat, Binele (Normalitatea) fiind o prezenţă disimulată, practic invizibilă pe ţesătura socialului. Pe durata cărţii, Constantin Dobrilă nu va oferi nici o definiţie sau măcar o aproximaţie conceptuală a ceea ce va fi putut însemna „le bon gouvernement” în imaginarul colectiv românesc medieval sau modern. Spre binele cărţii, de altfel.

Alterarea acestui Firesc neexprimabil reprezintă, de fapt, abuzul, una din formele căruia este tirania. Abuzul este ceea ce se află dincolo de limitele Normalităţii, de fapt, anularea ei. Îl găsim, practic, la periferia tuturor modelelor de legitimare a puterii: tradiţional, raţional sau carismatic (conform tipologiei lui Max Weber).

Persistenţa abuzului sugerează două lucruri: pe de o parte, absenţa unui miez instituţional formal, dar şi a unui organism viu şi funcţional de reguli şi organizaţii informale care ar fi barat calea abuzului, ar fi fost zidul de netrecut dintre Bine şi Rău; pe de altă parte, este expresia unei tendinţe permanente a politicii autohtone de a forţa Normalitatea, de a căuta căi de ocolire şi accelerare a procesului social şi istoric.

Câmpul politic autohton, sugerează Constantin Dobrilă, a fost forţat şi pervertit din toate direcţiile ideologice sau ideatice. Religie, cultură, economie – toate sferele socialului au exercitat presiuni asupra Normalităţii, cu ideea expresă de a-l forţa într-o direcţie sau alta. Cartea lui Dobrilă nu inventariază integral aceste forţe, ci se mulţumeşte a enumera şi analiza câteva din breşele Normalităţii…

Prima, este cea religioasă. În epoca medievală, unul din criteriile care determină poziţionarea unei guvernări în raport cu Binele şi Răul este relaţia acesteia cu religia – „este cunoscut că imaginea tiranului în reflecţia politică creştină este cea a unui opresor al Poporului şi al Bisericii” (p.27). Abuzul înseamnă, în acest caz, desconsiderarea Religiei şi a Lucrurilor Sfinte. Majoritatea tiranilor autohtoni din Evul Mediu nu se prea sinchisesc de Biserică, mai mult, o prigonesc, o marginalizează sau utilizează în scopuri proprii (îmbogăţire, reducere a influenţei Bisericii în stat etc.). O variantă a acestui gen de abuz este alteritatea religioasă – Iliaş Rareş se converteşte la islam, Iancu Saşul este luteran.

Imaginarul creştin românesc integrează simbolic tirania în două moduri: ca pedeapsă divină, ca „încercare” a credincioşilor pusă la cale de Dumnezeu (modelul Iov) şi tirania ca intromisiune traumatizantă şi arbitrară a Răului în ordinea puterii sacre (modelul Lucifer)… Necredinţa sau abaterea de la dogmele religiei nu reprezintă doar un abuz, ci simbolizează ruptura domnitorului cu ordinea divină, înstrăinarea sa de morala creştină şi ignoranţă totală. Or, doar practicarea virtuţilor creştine garantează accesul la cunoaşterea ordinii lui Dumnezeu, a măsurii şi cumpătării creştine – criterii sigure ale salvării.

A doua breşă în Normalitate este alteritatea etnică a elitei politice. Două momente: pe de o parte, asta înseamnă prin ruperea tradiţiei politice autohtone, pe de altă parte, recrutarea continuă a înalţilor funcţionari la Curtea Sultanului. În ambele cazuri are loc o fragmentare a procesului politic, atât prin segmentarea şi lipsa de garanţie a continuităţii, cât şi prin introducerea unei variabile forţate –intrigile de la curtea sultanului – care împreună vor dinamita orice stabilitate a câmpului politic. Soluţia, „desenată” în conştiinţa politică autohtonă, este fie divină (se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru stoparea acestui status-quo), fie socio-politică (eliberarea de sub jugul otoman). Ambele soluţii sunt forjate mai degrabă în imaginarul colectiv (sub formă de balade, poveşti şi cântece despre haiduci) decât în praxisul politic propriu-zis.

În fine, o a treia gaură este personalitatea domnitorului, cu toată suita de pericole ce le comportă. Legitimarea tradiţională precum şi cea carismatică a prinţului domnitor lasă o marjă mai mare de manifestare pentru personalitatea acestuia. Insul aflat în fruntea ierarhiei capătă posibilitatea de a utiliza, manipula şi influenţa după bunul său plac procesul politic. Personalităţi ca Vlad Ţepeş, fraţii Rareş, şi nu în ultimul rând, Nicolae Ceauşescu au lăsat „personalitatea” lor să se manifeste din plin. Cazul lui Ceauşescu este unul mai special. Acesta va reuşi să integreze într-un sistem de forţe eficient toate momentele care tensionează câmpul politic: alteritatea religioasă (ateismul militant, înarmat cu adevărul de neînvins al materialismului ştiinţific), alteritatea etnică (marxismul este o doctrină străină, de import, care este chemată să împrospăteze scena politică autohtonă, coruptă de valorile false ale capitalismului şi ale conştiinţei burgheze ), precum şi stilul de guvernare bazat pe o legitimitate carismatică puternică (care a lăsat foarte mult spaţiu de manevră pentru personalitatea Conducătorului)…


Leave a Reply